Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 335/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr-

(2830/2008)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.335 A

Ședința publică de la 27 mai 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie MARI -

JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan

GREFIER - - -

* * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea apelurilor formulate de apelantele pârâte, I, de către apelanții pârâți G, și de către apelanta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, împotriva sentinței civile nr.1209 din 03.07.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, intimații intervenienți, și intimatul pârât SC NORD SA.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14 mai 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 din Codul d e procedură civilă, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 21 mai 2009 și apoi la data de 27 mai 2009, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Prin cererea înregistrată sub nr.10904/17.07.2002 la Judecătoria sectorului 1 B, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, NORD, G ȘI, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, susținându-se că reclamanții sunt proprietarii legitimi ai imobilului situat în B,-, sector 1, iar pârâții au încheiat contractele a căror desființare se solicită, în frauda legii și în prejudiciul proprietarilor.

Prin cererea depusă la data de 01.08.2002 prin Serviciul Registratură reclamanții au indicat persoana pârâților chemați în judecată, respectiv pe numiții G și.

La data de 11.09.2002, în cauză a fost formulată întâmpinare de către pârâtul

La data de 20.09.2002 prin Serviciul Registratură, reclamanții au precizat cererea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, SC Nord SA, G, G și ca având drept temei juridic prevederile art.46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, susținând ca imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar pârâții nu au fost de bună-credință la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, făcându-se referire și la prevederile art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995, întrucât dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele ocupate cu acest titlu nu se născuse încă la data încheierii actelor juridice, în condițiile în care, la data expirării termenului prevăzut de art. 14 din același act normativ proprietarii formulaseră cerere de revendicare a imobilului.

La data de 11.10.2002, pârâtul a depus la dosar o cerere prin care a arătat că este căsătorit cu fiica defunctului și nu are calitatea de moștenitor al acestuia din urmă, depunând la dosar certificatul de calitate de moștenitor nr.68/03.10.2002 emis de notarul public (fila 27 dosar 10904/2002).

La termenul din 14.10.2002 Judecătoria Sectorului 1 Bad ispus suspendarea judecății în baza art.155¹Cod procedură civilă în considerarea nedovedirii calității de reprezentant al reclamanților în persoana celui ce a semnat cererea de chemare în judecată în numele și pe seama reclamanților.

Prin cererea depusă la fila 35 în dosarul nr.10904/2002, reclamanții au solicitat introducerea în cauză ca persoană ce poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții a intervenientei, arătând că aceasta este titulara cotei de 2/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Cererea a fost întemeiată pe art.57 Cod pr.civ.

La data de 20.05.2003 prin Serviciul Registratură, numitul în nume propriu, în calitate de moștenitor al defunctei sale mame și în numele lui și a solicitat repunerea cauzei pe rol învederând decesul reclamantei (fostă ) și calitatea sa de moștenitor de pe urma acesteia, alături de și, atașând cererii certificatul de calitate de moștenitor nr.18/13.03.2003 emis de BNP de pe urma reclamantei decedate, împuternicirea acordată lui de către ceilalți doi moștenitori în traducere legalizată din limba germană și acte de stare civilă (filele 53 - 58 dosar).

La termenul din 02.06.2003 fixat pentru continuarea judecății urmare a cererii de repunere a cauzei pe rol, s-a constatat viciul de procedură cu reclamantul - și totodată s-a pus în vedere reclamantului și moștenitorilor reclamantei decedate să precizeze cu exactitate cadrul procesual pasiv - în sensul precizării persoanelor fizice cu care înțeleg să se judece, precum și obiectiv - în sensul indicării actelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți a căror desființare se solicită în cauză.

La data de 01.09.2003 prin Serviciul Registratură, numitul în nume propriu și în calitate de reprezentant al celorlalți moștenitori ai reclamantei decedate, a precizat că, urmare a decesului numitei, calitatea procesuală activă s-a transmis pe cale succesorală la moștenitorii acesteia, care s-au substituit în drepturile autoarei lor, preluând procesul din faza în care acesta s-a găsit la data decesului.

Sub aspectul legitimării procesuale pasive s-a precizat că pârâți în cauză sunt numiții: G și în calitate de chiriași cumpărători ai locuinței din imobilul în litigiu conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 5837/28053/1999; și I în calitate de moștenitori ai lui - conform certificatului de moștenitor nr.68/03.l0.2002 - chiriaș cumpărător conform contractului de vânzare cumpărare nr. 4778/23860/1997.

În ceea ce îl privește pe pârâtul menționat într- cerere precizatoare depusă pe parcursul judecății, s-a învederat că acesta nu are calitate procesuală pasivă nefiind moștenitor al defunctului, iar reclamanții înțeleg să renunțe la judecata în contradictoriu cu acesta.

În ceea ce privește cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare s-a indicat temeiul juridic în contextul dispozițiilor art.948, 963, 966 și 968 Cod civil.

S-a precizat totodată, că moștenitorii reclamantei împreună cu reclamantul își mențin cererea de introducere în cauză și a numitei în calitate de persoană ce poate pretinde aceleași drepturi asupra imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art.57 Cod procedură civilă in condițiile în care în conformitate cu decizia nr.187/05.02.2002 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, susnumita deține o cotă de 1/4 din imobilul situat în B,-, sector 1.

La termenul din 29.09.2003 numitul a depus la dosar actul notarial nr.310/23.09.2003 întocmit de un notar public din Germania în traducere legalizată, din care rezultă donația cotei părți succesorale aparținând numitului de pe urma autoarei în favoarea sa.

La termenul din 08.12.2003 reclamantul - a depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare în ceea ce privește cadrul procesual obiectiv și subiectiv, arătând că pârâți în cauză sunt următorii: Municipiul B prin Primarul General, G, și I.

În ceea ce privește obiectul acțiunii s-a menționat că se solicită și revendicarea imobilului prin compararea titlurilor de proprietate, astfel cum s-a precizat la termenul din 14.10.2002, reiterându-se temeiurile de fapt și de drept ale cererilor.

La același termen de judecată reclamantul a formulat și o cerere de chemare în judecată a altor persoane în temeiul art. 57 - 59 Cod procedură civilă, persoane care în calitate de comoștenitori ai autorului pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul în prezenta cauză, respectiv a numiților:, și.

Cu privire la cererile formulate, judecătoria a apreciat că este tardivă astfel de completare a cererii de chemare în judecată, respingându-le ca atare.

Prin sentința civilă nr.7685/08.12.2003 Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de către pârâtul G și, în consecință, a anulat ca informă cererea.

În cauză, s-a declarat apel d e către reclamantul -, precum și de către moștenitorii numitei.

Prin decizia civilă nr.180/24.09.2004 pronunțată în dosarul nr.625/2004, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis toate apelurile formulate în cauză, a anulat sentința civilă nr.7685/08.12.2003 și a dispus rejudecarea fondului cauzei cu citarea numiților. - - în calitate de reclamant, Primăria Municipiului B, Nord, G, și I - în calitate de pârâți, ultimele două în calitate de moștenitoare ale pârâtului.

Prin decizia nr.1216/24.06.2005 pronunțată în dosar nr.625/2004, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, evocând fondul după anularea, sentinței, a respins cererea reclamantului - pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin decizia nr.557/R, pronunțată la data de 12.10.2006, Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală a respins ca tardiv declarat recursul declarat de recurentul reclamant - împotriva deciziilor civile nr.1804/24.09.2004 și nr. 1216/24.06.2005, ambele pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 625/2004, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții și împotriva deciziei civile nr.1804/24.09.2004, a admis recursul declarat de recurentul împotriva deciziilor civile menționate, pe care le-a casat, a admis apelurile declarate de toți reclamanții împotriva sentinței civile nr.7685/08.12.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 B pronunțată în dosarul nr.10904/2002, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași judecătorie.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală a reținut cu privire la recursul declarat de recurentul că sunt întemeiate criticile referitoare la ignorarea de către ambele instanțe pe fond a cererilor privind participarea în proces a moștenitorilor, apreciind că, din moment ce nu operează transmisiunea calității procesuale active de reclamanta (în privința căreia s-a reținut că nu a dat un mandat valabil numitului, deci nu a investit legal instanța), participarea lor poate fi justificată numai în considerarea intenției de

a lua parte la judecată, iar modalitatea în care aceste persoane puteau accede în proces era aceea a intervenției prevăzută de art.49 Cod pr.civ.

Instanța de recurs a reținut că prin deciziile recurate nu au fost analizate criticile din apel legate de valoarea juridică a "cererii de repunere a cauzei pe rol" formulată de, constatând totodată că această atitudine procesuală produce efecte în nume propriu, și nu în calitate de succesori ai reclamantei decedate, cererea aceasta fiind perfect justificată în contextul dreptului subiectiv al terților intervenienți.

A mai reținut instanța de casare că cel târziu la data de 01.09.2003 s-a formulat în cursul judecății în primă instanță o precizare sub aspectul cadrului procesual subiectiv, indicându-se drept pârâți în cauză G și, și I în calitate de moștenitori ai lui.

Totodată, s-a arătat necesitatea valorificării efectelor coparticipării procesuale active ce se naște în legătură cu reclamantul și intervenienții în interes propriu din perspectiva termenului special prevăzut în art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 pentru formularea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași pentru apartamente din imobil în temeiul Legii nr.112/1995, în sensul că formularea în termen a cererii cu acest obiect de către reclamanți împiedică eventuala constatare a împlinirii prescripției speciale în ceea ce-i privește pe intervenienți.

La data de 19.04.2007, la solicitarea judecătoriei, intervenientul a formulat o cerere prin care a precizat acțiunea sub aspect subiectiv și obiectiv, fără însă a aduce elemente noi în raport de cele expuse mai sus și totodată a arătat că valoarea imobilului revendicat este estimată la suma de 200.000 EURO, respectiv mai mult de 650.000 lei.

Prin sentința civilă nr.8625/31.05.2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București secție civilă, în temeiul art.2 alin.1lit.b Cod pr.civ.

Pârâții persoane fizice au atacat cu recurs această sentință, prin încheierea din data de 04.12.2007, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, luându-se act de renunțarea acestora la judecarea recursului.

În consecință, cauza a fost înregistrată sub nr- la data de 26.01.2008, pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă.

La termenul de judecată din 14.04.2008, Tribunalul a luat act de transmisiunea legitimării procesuale active de la la în temeiul contractului de transfer de cote părți din succesiune, depus la dosar la filele 20-26.

La același termen, Tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de și, reținând cadrul procesual subiectiv în sensul că reclamant este -, intervenienți în nume propriu sunt și, pârâți sunt Primăria Municipiului B, SC Nord SA, G, și I, intervenient forțat fiind.

A fost încuviințată și administrată în cauză proba cu înscrisuri pentru reclamanți, intervenienți principali și pârâții persoane fizice.

La termenul de judecată din 23.06.2008, pârâții și I au invocat excepția lipsei de interes a cererii formulate de intervenienti în considerarea inexistentei unei notificări formulată în temeiul Legii nr.10/2001, precum și excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr.1209/3.07.2008 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și inadmisibilității, ca neîntemeiate. A admis cererea principală modificată, formulată de reclamantul - în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului B, Nord, G, I și intervenienta, a admis cererile de intervenție principală modificate, formulate de intervenienții și, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.4778/23860/20.08.1997, încheiat între pârâta Primăria Municipiului B prin pârâta Nord și pârâta și defunctul pentru apartamentul nr.2 situat în imobilul din B,-,.2, sector 1 și nr.5837/28053/11.03.1999 încheiat între pârâta Primăria Municipiului B prin pârâta Nord și pârâții G și pentru apartamentul situat la parterul și etajul 1 din același imobil, obligat pârâții, I, G și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului - și intervenienților, și, apartamentul nr.2 situat la etajul 1 al imobilului din B,-, sector 1, respectiv apartamentul situat la parterul și etajul aceluiași imobil, în compunerea și întinderea menționată în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate a fost contestată.

Pentru dispune astfel, Tribunalul cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a reținut că cererea principală în forma sa inițială, a fost depusă la Judecătoria Sectorului 1 B la data de 17.07.2002, anterior împlinirii termenului deprescripție prevăzut de art. 45 din legea nr. 10/2001 și avea ca obiect solicitarea îndreptată împotriva pârâtului, a numitului G (numele său fiind indicat apoi în mod corect ca fiind G, prin rectificarea erorii produse), precum și a pârâților Primăria Municipiului B și SC Nord SA, de a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți pentru imobilul situat în B,-, sector 1, în temeiul Legii nr.112/1995.

Motivele nulității pretinse erau fraudarea legii și prejudicierea rec1amanților, iar temeiurile de drept invocate - Legea nr.112/1995, art.948, art.953, art.966 Cod civil.

Prin raportare la aceste împrejurări, s-a reținut că instanța de judecată a fost învestită cu cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți în interiorul termenului special de prescripție prevăzut de art.45 din Legea nr.l0/2001.

S-a mai reținut ca, în cauza calitatea persoanelor chemate în judecată în acțiunea inițială (chiar dacă numele unuia dintre pârâți a fost indicat greșit, iar acțiunea a fost modificată apoi în ceea ce-l privește pe cel de al doilea pârât persoană fizică, decedat anterior introducerii acțiunii), a fost stabilită de reclamanți în considerarea dobândirii de către aceștia în temeiul Legii nr.112/1995 a locuințelor situate în imobilul din-, sector 1, or, prin indicarea adresei imobilului și a temeiului legal al încheierii contractelor, cererea era suficient individualizată sub aspect obiectiv, iar dispozițiile art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958 (dreptul comun în materia întreruperii prescripției, aplicabil de vreme ce legea specială nu cuprinde dispoziții cu referire la aceste aspecte) nu distinge între o acțiune informă precizată ulterior sub aspectul temeiului de drept sau al cadrului procesual subiectiv, astfel că nici cel care aplică aceste dispoziții nu este îndreptățit a distinge sub acest aspect.

Mai mult decât atât, s- reținut ca exista argumente faptice pentru a reține că cererea de chemare în judecată era aptă a întrerupe termenul de prescripție.

În acest sens s- reținut că în dosarul nr.10904/2002, atașat cererii de chemare în judecată inițiale, a fost depusă adresa nr.29236/13.12.2000 emisă de - în care se arăta că apartamentul situat la parterul și etajul imobilului din- a fost înstrăinat către pârâtul G, precum și că apartamentul situat la etajul 2 fost înstrăinat către pârâtul si ca astfel rezultă cu evidență care era obiectul acțiunii și că indicarea numelui de în cerere reprezenta o eroare materială.

Totodată, la data de 11.09.2002 în cauză a fost formulată întâmpinare de către pârâtul G care, deși fusese citat cu numele de G, s-a considerat pârât în proces și a înțeles să se apere inclusiv în ceea ce privește temeinicia acțiunii.

În consecință,s-a apreciat ca cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul - la data de 17.07.2002 a avut efectul de întrerupe termenul special de prescripție.

Instanța de recurs a calificat "cererea de repunere pe rol" formulată de în nume personal și ca mandatar al numiților și ca fiind o cerere de intervenție principală prin care aceștia își justifică drepturi proprii în proces, dobândite prin moștenire de la mama lor, decedată după introducerea acțiunii inițiale.

Totodată, după cum s-a arătat, instanța de recurs a impus a se avea în vedere efectele coparticipării procesuale active în ceea ce privește împlinirea prescripției față de cererea de intervenție, apreciind că formularea în termen a cererii principale împiedică constatarea prescripției cu privire la demersul procesual inițiat de intervenienți și calificat ca atare de Curtea de Apel.

În considerarea acestor statuări ale instanței de recurs, tribunalul a constatat că atât cererea de intervenție principală, cât și cererea principală referitoare la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare sunt formulate în termenul de prescripție și a respins excepția invocată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, s- apreciat că aceste două condiții de exercițiu a acțiunii civile sunt întrunite în cauză prin raportare la motivele de fapt și de drept ce au susținut aceste excepții iar referitor la procedura administrativă în desfășurare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.l0/2001, s- apreciat că formularea notificării numai de către unul dintre moștenitorii fostului proprietar nu produce efecte în privința acțiunii de drept comun ce face obiectul cauzei de față, oricum urmând a deveni incidente prevederile art.4 din Legea nr.l0/2001, ce reglementează dreptul de acrescământ în favoarea titularului notificării.

În ceea ce privește excepția referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare justificată de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei în recurs în interesul legii la data de 09.06.2008, s-a reținut pe de-o parte ca această hotărâre nu este redactată și publicată în Monitorul Oficial conform art.329 alin.2 Cod Proc.Civ. astfel că nu are forța obligatorie prevăzută de art.329 alin.3 teza a II-a Cod pr.civ. iar pe de altă parte ca din dispozitivul acestei decizii nu rezultă concluzia inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de intrarea în vigoare a Legii nr.l0/2001, ci, dimpotrivă, instanța supremă face referire la soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și nu la un eventual fine de neprimire a acesteia în concurs cu legea specială.

Tribunalul a mai reținut că prin precizările aduse ulterior cererii principale de reclamant și de intervenienți, deși aceștia au solicitat și revendicarea imobilului, capătul de cerere a fost formulat în mod evident în consecința solicitării de constatare a nulității absolute a actelor juridice încheiate între pârâți.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut următoarea situație de fapt:

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.2703/18.01.1938 de Tribunalul Ilfov Secția notariat (filele 85-89 dosar nr.625/2005 Secția a IV-a Civilă), - a vândut și a cumpărat imobilul din B,-, compus din teren în suprafață de 309,76 mp și construcții.

Conform procesului-verbal nr.2759/1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în B (fila 64 în dosarul nr- al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă) imobilul din B,- a fost înscris ca fiind proprietatea lui, fiind format din teren pe care se găsește o construcție având pivniță cu 3 încăperi, parter cu 6 camere, baie, bucătărie, etajul i cu 3 camere, bucătărie și, etajul 2 cu 3 camere și baie, iar etajul 3 are o cameră de servitori și o spălătorie.

Bunul imobil a fost preluat în proprietatea statului prin decizia nr.421/1961 emisă de Sfatul Popular al Raionului în temeiul Decretului nr.218/1960, reținându-se în acest act că autoritățile aveau în posesia lor de mai mult de doi ani, fără bază legală, imobilele menționate în anexă (între care și bunul proprietatea lui ), și că actul normativ menționat prevede că orice acțiune privind restituirea unui bun intrat în posesia statului fără titlu legal se prescrie în doi ani de la data când a avut loc intrarea în posesie (filele 83-84 dosar nr.625!2005 Secția IV-a Civilă).

Trecerea în proprietatea statului a bunului rezultă și din adresa nr.29236/13.12.2000 emisă de - (fila 3 dosar nr.10904/2002 Judecătoria Sectorului 1 B), care atestă și identitatea de adresă, menționând că bunul imobil din B,-, sector 1 trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr.421/1961, poziția nr.103 de la.

După defunctul, decedat la 27.11.1982, au rămas ca moștenitori reclamantul -, defuncta și (conform deciziei civile nr.187 A/05.02.2002 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă - filele 48,49 dosar nr.10904/2002).

Defuncta, decedată la data de 21.07.2002, a lăsat ca moștenitori pe intervenienții și, precum și pe numiții și (conform certificatului de calitate de moștenitor nr.18/13.03.2003 emis de notarul public - fila 53 dosar nr.10904/2002), aceștia din urmă transmițând drepturile lor succesorale către cei doi intervenienți pe parcursul soluționării prezentului proces.

Intervenienta, (atrasă în proces pe calea procedurală prevăzută de art.57 Cod pr.civ. ca persoană ce poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul) este, așa cum au susținut titularii cererilor de intervenție forțată și nu s-a contestat de către nici una dintre părțile din proces, moștenitoarea defunctei. Această împrejurare rezultă și din faptul că în procesul ce a avut ca obiect dezbaterea succesorală de pe urma lui, a avut calitatea de pârâtă în considerarea calității sale de moștenitoare a soției supraviețuitoare, astfel că îi revine o cotă de 2/8 din succesiunea lui.

Defunctul și pârâta au cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 de la pârâta Primăria Municipiului B reprezentată de pârâta Nord, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4778/23960/20.08.1997 apartamentul nr.2 situat la etajul 2 al imobilului din B,-, sector 1, compus din vestibul, trei camere, baie, culoar, degajament, două logii, în suprafață utilă de 104,70. precum și 33,35. teren situat sub construcție și 26,40/% din părțile de folosință comune ale întregului imobil.

Pârâtele și I sunt moștenitoarele defunctului, decedat la 27.04.1999, potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.68/03.10.2002 emis de Notarul Public (fila 27 în dosarul nr.10904/2002).

Pârâții G și au cumpărat de la Primăria Municipiului B prin Nord, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.5837/28.053/11.03.1999 apartamentul situat la parterul și etajul 1 din același imobil, compus din vestibul, cameră, culoar, cameră, baie, debara, culoar, bucătărie, wc, duș, boxă, vestibul, cameră, cameră, hol, oficiu, bucătărie, wc, balcon și terasă în suprafață utilă de 199,31. precum și 66,22. teren situat sub construcție și 65,56% din părțile de folosință ale imobilului.

La data de 23.09.1996, reclamantul -, a notificat prin intermediul executorului judecătoresc pe pârâtul, notificarea nr.3243 fiind comunicată la data de 1.10.1996 la adresa din-, sector 1.

De asemenea, aceeași notificare a fost emisă sub nr.3242/23.09.1996 și comunicată prin executor judecătoresc la 1.10.1996 către pârâtul G, la adresa imobilului revendicat.

În aceste notificări, reclamantul a arătat că este proprietarul apartamentelor ocupate de cei notificați în calitate de chiriași, intenționând să le redobândească în natură prin demersurile necesare la toate autoritățile, astfel că le-a pus în vedere pârâților că orice act de vânzare-cumpărare va fi lovit de nulitate și că nu vor putea invoca buna credință la cumpărarea apartamentelor, întrucât au fost avertizați că nu statul este adevăratul proprietar și că dobândesc de la un neproprietar.

S- reținut că ambele notificări au fost comunicate pârâților anterior încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare la datele de 20.08.1997, respectiv 11.03.1999.

În aplicarea dispozițiilor speciale ale art.6 alin.1 și 3 din Legea nr.213/1998, pentru a verifica existența sau inexistența titlului statului asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că preluarea bunului în temeiul Decretului nr.218/1960 prin decizia administrativă, nu poate reprezenta un astfel de titlu, deoarece măsura s-a realizat în lipsa unui temei legal, iar Decretul nr.218/1960 nu putea reprezenta titlu pentru stat.

În consecință,s-a apreciat ca actul normativ nu permitea preluarea proprietății de la titularii drepturilor de proprietate, ci doar regIementa un termen special de prescripție în cazul menționat mai sus, astfel că în nici un caz un astfel de act normativ nu poate constitui titlu pentru stat.

Pe de altă parte, prin raportare la dispozițiile constituționale în vigoare la momentul preluării (1961) și la prevederile art.480 Cod civil, s- constatat că la acel moment privarea de proprietate se putea dispune numai prin expropriere de motive de utilitate publică și numai cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, nefiind permisă o astfel de măsură în lipsa condițiilor expres prevăzute de normele constituționale, or, chiar în cuprinsul actului administrativ prin care i se justifică preluarea bunului (decizia nr.421/1961, amintită mai sus), emitentul actului menționează că autoritățile au în posesia lor imobilul fără bază legală, concluzia în sensul nevalabilității titlului statului fiind evidentă.

În consecința acestei constatări s-a constatat ca devin incidente prevederile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată, care prevăd că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare având, ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

Tribunalul a constatat că, în speță, s-a făcut dovada că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate pârâții cumpărători aveau cunoștință despre împrejurarea că foștii proprietari intenționează recuperarea imobilului și contestă dreptul de proprietate al statului asupra bunului, astfel că buna credință a cumpărătorilor, în sensul arătat de art.1898 cod civil este exclusă.

În ceea ce privește atitudinea subiectivă a vânzătorului, se reține pe de o parte mențiunea din actul de preluare (în sensul că posesia era deținută fără bază legală) și pe de altă parte se constată că eventuala bună-credință a statului a încetat la momentul introducerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantul din prezenta cauză în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, soluționată de Judecătoria Sectorului 1 B prin sentința civilă nr.19858/04.12.1998, în dosarul nr.7719/1997 (filele 103-104 în dosarul nr.625/2004 Secția a IV-a Civilă).

Cu privire la această hotărâre, prin care acțiunea în revendicare a fost respinsă ca neîntemeiată pentru lipsa dovezii că reclamantul era singurul moștenitor al tatălui său decedat, tribunalul a constatat că soluția dată acțiunii este lipsită de relevanță în ceea ce privește problema bunei credințe, deoarece la momentul introducerii acțiunii (07.03.1994, potrivit considerentelor hotărârii) statul a luat cunoștință de împrejurarea că reclamantul îi contestă titlul, astfel că vânzătorul nu mai poate pretinde că nu a cunoscut intenția fostului proprietar de a-și recupera bunul și împrejurarea că titlul său este contestat.

S-a reținut totodată că, față de motivul respingerii acțiunii în revendicare din anul 1994 (lipsa dovezii calității de unic moștenitor al tatălui său) și față de împrejurarea că succesiunea defunctului a fost dezbătută judecătorește în anul 2002 prin decizia civilă nr.187 A/05.02.2002 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă, nu operează autoritatea de lucru judecat, deoarece cauza acțiunii este diferită și împrejurările avute în vedere s-au schimbat, iar părțile din proces nu sunt aceleași.

Față de dovedirea de către reclamant și intervenienți a relei credințe a părților la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 republicată, a fost apreciat ca întemeiat primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două acte juridice.

În consecința desființării titlului pârâților, s-a apreciat ca este întemeiată și cererea de revendicare, având în vedere titlul de proprietate exhibat de reclamant și intervenienți și reținut mai sus (actul prin care autorul lor a dobândit proprietatea) și inexistența unui titlu de proprietate al pârâților persoane fizice, nulitatea absolută a celor două acte juridice având efecte retroactive, astfel că se consideră că pârâții nu au fost niciodată proprietari, acțiunea în revendicare urmând a fi admisă cu consecința obligării acestora din urmă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului și celor trei intervenienți a apartamentelor dobândite, astfel cum sunt individualizate în cele două contracte de vânzare-cumpărare desființate.

În privința cererii de intervenție forțată, tribunalul constatat că persoana astfel introdusă în proces, poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, fiind reținută mai sus calitatea sa de moștenitor în cotă de 2/8 a defunctului, astfel că se justifică recunoașterea și în beneficiul său a drepturilor deduse judecății și ca soluția contrară, bazată pe lipsa de atitudine procesuală a intervenientei, deci pe inexistența unei solicitări a acesteia de a participa la acest proces, nu ar putea fi primită, știut fiind că principiul unanimității în materia coproprietății este recunoscut doctrinar și jurisprudențial, cu concluzia obligativității participării în proces a tuturor coindivizarilor, atunci când acesta are caracterul unui act de dispoziție (cum este cazul capătului de cerere în revendicarea imobilului).

În aceste condiții,s-a apreciat față de atitudinea inactivă din punct de vedere procesual a intervenientei (care cunoaște existența procesului și ar fi putut să iasă din pasivitate), sancționarea celorlalți coproprietari (reclamantul și intervenienții principali) ar fi reprezentat pentru aceștia o sarcină excesivă cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâții MUNICIPIUL B, prin Primarul General, G și și și I.

Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București Secția III civila, la data de 19.12.2008, sub nr-.

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul Municipiul considera că în mod greșit instanța a admis acțiunea formulată de intimații reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.4778/23860/20.08.1997 și nr.5837/28053/11.03.1999. Se sustine că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a constatat au fost încheiate de Primăria Municipiului B prin mandatar Nord și intimații-pârâți și defunctul și intimații-pârâți G șu, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate prevăzute de art.948 civ.

Se arata că era esențial să se stabilească cu precădere dacă a fost respectată legea strict la momentul încheierii actelor și pe cale de consecință, dacă actele de vânzare-cumpărare sus-menționate sunt valabile sau sunt nule absolute.

În ceea ce privește condițiile prevăzute de art.948 civil, se solicită a se reține că au fost îndeplinite cele patru condiții stipulate de acest articol pentru ca actul să fie valid și anume: părțile au avut capacitatea de a contracta, a existat consimțământul valabil exprimat al ambelor părți contractante, obiectul a fost determinat și se afla în patrimoniu apelantei la momentul vânzării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege.

Prin apelul declarat de pârâții G și se critică hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală, cu o motivare eronată și în contradicție cu probele dosarului.

Arata apelanții ca în mod greșit, instanța de fond, la termenul de judecată din 14.04.2008 a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de și, reținând cadrul procesual subiectiv.

Apreciază că în această fază procesuală - rejudecare în fond după casare - instanța nu mai putea să încuviințeze în principiu cererea de intervenție principală, fiind în contradicție cu dispozițiile procedurale.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 5837/28053/1999,

Consideră că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond în rejudecare a respins ca neîntemeiată această excepție, întrucât precizarea acțiunii formulate de intervenientul în nume propriu și în calitate de reprezentant al lui a fost depusă în instanță la data de 1.09.2003 (deși pe înscris apare tehnoredactat termenul din 30.06.2003) după împlinirea termenului special de prescripție la 14.08.2003 iar cererea completatoare și precizatoare formulată de - în dosarul nr. 10904/2002 a fost depusă la data de 8.12.2003, cu depășirea termenului special de prescripție prevăzut de legea nr.10/2001.

Se mai arată că apărarea intimatului reclamant - că ar fi formulat acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare prin acțiunea introductivă nu poate fi primită întrucât această acțiune inițială apare formulată împotriva lui G și nu G iar apelantul G nu are un drept de proprietate exclusiv dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5837/28053/1999 ci împreună cu în calitate de coproprietar devălmaș, or, reclamantul doar prin cererea completatoare și precizatoare din 8.12.2003 a precizat cadrul procesual pasiv al acțiunii înțelegând să se judece și cu subsemnata.

Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, se consideră că în mod greșit și cu încălcarea legii instanța de fond în rejudecare a apreciat că aceste 2 condiții de exercițiu a acțiunii civile sunt întrunite în cauză, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că numai reclamantul - a formulat notificare în baza legii nr.10/2001.

Raportând acest aspect la temeiul de drept al acțiunii reclamantului pe acest capăt (art.45 alin 2 și art.46 din legea 10/2001) consideră că intervenienții, și nu justifică un interes în formularea cererii de intervenție, motiv pentru care se solicită admiterea excepției invocată și respingerea cererii de intervenție în interes propriu a acestora ca lipsită de interes.

Cu privire la excepția referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare se arată ca Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, ca dacă s-ar nesocoti legea 10/2001, act normativ cu caracter special, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile legii 10/2001 ar fi golite de conținut astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparație și ca în recursul în interesul legii soluționat, la 02.06.2008 s-au declarat inadmisibile acțiunile în revendicare în raport cu legea specială 10/2001.

Se solicită a se observa că acest capăt al acțiunii reclamantului și intervenienților este și neprecizat în raport cu pârâții chemați în judecată, cât și cu actele de proprietate ale fiecăruia.

În ceea ce privește fondul cauzei, consideră că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal și cu ignorarea probelor aflate la dosarul cauzei a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, întrucât la data încheierii acestuia apelanții au fost de bună credință și diligenți.

Arata apelanții ca, înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare - Direcția Juridică a comunicat la cererea pârâților, prin adresa de răspuns nr. 551/28.01.1999 că în evidențele sale nu figurează niciun dosar privind revendicarea imobilului situat în B,- Sector 1 și ca acest aspect ce a fost ignorat în totalitate de judecătorul fondului în situația de fapt reținută pe fondul cauzei.

Se mai susține ca nu a existat nicio fraudare a legii cum neîntemeiat susțin reclamantul și intervenienții și ca în favoarea pârâților operează principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus), dreptul lor de proprietate fiind preferabil oricărui alt pretins drept de aceeași natură, anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.

Conform art. 18 lit.d din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanei ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995 criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

În virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19.10.2006, pârâților, care au cumpărat locuința din imobilul în litigiu, în temeiul legii nr. 112/1995 li se recunoaște un "bun ce trebuie protejat de orice ingerință". Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Instanța de fond în mod netemeinic a reținut faptul că " buna credință a cumpărătorilor în sensul arătat de art.1898 C Civil este exclusă.

La termenul de judecata din data de 29.01.2009, apelanții G și au depus la dosar supliment la motivele de apel, arătând că în mod greșit instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată pe calea prezentului apel și în contradictoriu cu intervenienta, deși prin "cererea precizatoare" depusă de intimatul reclamant - la termenul din 17.05.2007, în fața Judecătoriei sectorului 1 B, acesta a precizat expres în ceea ce privește cadrul procesual al acțiunii, că față de renunță la judecarea cererilor de chemare în judecată a altor persoane, deoarece aceasta este decăzută din dreptul de a mai solicita acest imobil.

Se arata ca neluând în considerare această cerere de renunțare la judecată în ceea ce o privește pe, Tribunalul Bucureștia pronunțat sentința civilă nr.1209/3.07.2008 în contradictoriu cu această persoană, încălcându-se astfel principiul disponibilității procesului civil.

Ignorând această cerere precizatoare în care se renunța la judecată în ceea ce o privește pe, Tribunalul a reținut în considerentele sentinței civile pronunțate că " poate cuprinde aceleași drepturi ca și reclamantul, fiind reținută mai sus calitatea sa de moștenitor în cotă de 2/8 a defunctului, astfel că se justifică recunoașterea și în beneficiul său a drepturilor deduse judecății".

Apelanții consideră că pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o persoană care nu mai era parte în proces atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

În dezvoltarea motivelor de apel formulate, pârâtele și I, au susținut următoarele:

In ceea ce privește cererea de intervenție in interes propriu formulata de si, apelantele solicită instanței să constate că in faza procesuală in care a fost pusă in discuție si admisă, respectiv in fond după casare,aceasta cerere este vădit inadmisibilă.

Se arata ca de vreme ce instanța de recurs dezlegase această chestiune, cu putere obligatorie și ca în aceste condiții, instanța de fond nu mai putea să pună in discuția părților admisibilitatea cererii. Așadar, daca se constata că instanța de fond a procedat legal, având dreptul să pună in discuția părților cererea de intervenție in acel moment procesual înseamnă că sentința este netemeinică și nelegală pentru încălcarea dispozițiilor de casare iar dacă se constata ca instanța de fond a procedat nelegal, punând in discuție cererea de intervenție, înseamnă că trebuie admisa excepția nulității absolute a ei, prin raportare la dispozițiile art.105 Cod de procedură civilă.

Totodată, apelantele critica încheierea primei instanțe de faptul că la data de 14.04.2008, reclamanții, prin avocat, au precizat expres ca renunță la cererea de chemare in judecată a intervenientei m invocând încălcarea regulii unanimității.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea in constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, se solicită a se constata că motivarea instanței este nelegală si netemeinică.

Se arată că deși instanța recunoaște că cererile/precizările prin care apelantele au fost introduse in proces, in calitate de moștenitoare ale autorului lor, au fost formulate după expirarea termenului de prescripție de 18 luni prevăzut de Legea nr.10/2001, reține că indicarea adresei imobilului si a temeiului legal al încheierii contractelor este suficientă pentru respingerea excepției prescripției.

Mai mult, instanța face vorbire despre caracterul inform al cererii principale, precizat ulterior sub aspectul cadrului procesual pasiv, or, arată apelantele niciunul dintre aceste considerente nu poate fi primit, fiind fundamental nelegal, întrucât instanța nu a vrut să țină cont de faptul că autorul lor decedase in anul 1999.

În condițiile în care acesta era persoană fără capacitate procesuala de folosință iar apelantele nu ar fi putut fi introduse in proces in baza art. 243-245 Cod de procedură civilă, este evident că, de apelante, acțiunea in nulitatea contractului este prescrisă, caracterul inform și eventualele precizări ulterioare fiind posibile doar in măsura în care trăia la data introducerii acțiunii.

In ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active si a interesului intervenienților si, apelantele au reiterat in fața instanței de apel susținerile de la fond si au considerat nelegală respingerea lor de către Tribunal. Se arata ca potrivit înscrisurilor de la dosar, aceștia nu au formulat notificare in baza Legii nr.10/2001, or, doar persoanele ce au folosit calea legii speciale pot folosi ulterior calea judecătorească, in încercarea de a cere anularea titlurilor pârâților subdobânditori. In lipsa notificării, intervenienții nu pot cere anularea contractelor si nu justifică un interes procesual, lipsindu-le folosul practic.

De asemenea, arată în ceea ce privește invocarea art. 4 alin.3 din Legea nr.10/2001, ca dreptul de acrescământ ar opera in favoarea reclamantului, persoana care a formulat notificare iar nu in favoarea intervenienților.

In ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare se arata ca prin raportare la dispozițiile art.46 pct.2 că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare era in vigoare nr.HG11/1997 - Normele metodologice pentru aplicarea Legii 112/1995 iar autorul lor a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor art. 9 si art. 14 din Legea nr.112/1995.

Apelantele consideră că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, anul 1997, autorul lor a achiziționat cu titlu oneros, de la stat, un imobil ce a fost preluat cu titlu valabil, valabilitate consacrată atât in terminis cât si de spiritul Legii nr. 112/1995. In plus, autorul lor nu avea nici o calitate in baza căreia să pună in discuție si sa analizeze valabilitatea titlului statului, această operațiune fiind dată exclusiv in competența instanțelor judecătorești iar convingerea autorului lor că statul este proprietarul imobilului s-a fundamentat pe un text de lege.

S-a mai arătat că modificările legislative ulterioare cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu valabil", "fără titlu valabil" au fost operate de legiuitor după mai bine de un an de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin Legea 213/1998 si după mai bine de patru ani de la încheierea aceluiași contract, prin Legea 10/2001si ca aceste modificări nu pot fi considerate imputabile autorului acestora,care la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu Statul, nu a făcut altceva decât să își exercite un drept prevăzut de lege, drept "concret și efectiv", protejat si de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Se susține ca doctrina a subliniat în repetate rânduri că nu are nici o relevanță faptul că proprietarul aparent este de bună-credință sau de rea-credință, aparența in drept fiind condiționată de existența bunei-credințe, cerută, exclusiv terțului dobânditor și ca orice susțineri ale reclamantului conform cărora autorul lor nu ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât ar fi știut că imobilul a fost naționalizat, nu pot fi primite, trebuind respinsede plano. O astfel de interpretare ar lăsa fără aplicare teza a II-a a art. 46 alin. 2, deoarece toți chiriașii din imobilele naționalizate ar fi trebuit să știe acest lucru și să se gândească la posibilitatea ca, in viitor, foștii proprietari să solicite restituirea imobilelor.

Se arata ca in speță, așa cum au demonstrat toate probatoriile administrate la fond, înainte de încheierea contractului, autorul lor, efectuase toate diligențele necesare unui cumpărător de bună-credință, ca nu există nici un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești in care autorul lor, să fi fost chemat in judecată sau să fi fost parte, ca hotărârea judecătorească in contradictoriu cu, depusă de apelanți la dosar este pronunțată in data de 04.12.1998, deci după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ca nu exista nici o interdicție de înstrăinare notată in cartea funciară iar notificarea către autorul lor, nu a parvenit niciodată acestuia, fiind oricum semnata de un anume, fără ca acesta să anexeze la notificare mandatul acordat in acest sens de către -. Așadar, notificarea era formulată de o terță persoană, fără nici o calitate de fost proprietar sau mandatar al acestuia.

De asemenea s-a arătat că nu există nici o notificare sau vreun litigiu in evidența SC NORD SĂ, ca imobilul nu figura nici pe lista locuințelor solicitate pentru restituire conform Legii nr.112/1995, listă întocmită de Primăria Sectorului 1 și că, așa cum practica instanțelor de control judiciar a subliniat in mod constant, buna-credința trebuie analizată raportat, pe de o parte, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare si, pe de alta parte, la respectarea cerințelor legilor aplicabile la acel moment.

Pentru toate aceste motive, apelantele solicită a se constata valabilitatea titlului autorului lor, precum si netemeinicia si nelegalitatea sentinței in ceea ce privește aprecierea ca nul absolut a actului de vânzare-cumpărare.

Se solicita a se constata greșeala de judecată săvârșită de instanța de fond, care a omis faptul ca reclamantul a renunțat expres la chemarea in proces a intervenientei forțat, susținându-se că în aceste condiții, având în vedere voința reclamantului, consorțiul procesual activ imaginat de Secția a IX-a Civila - instanța de recurs - preluat si de instanța de fond, nu a îndeplinit principiul unanimității, chestiune de natură să ducă la respingerea capătului de cerere in revendicare.

Totodată, au solicitat a se constata că, odată cu apariția Legii nr.10/2001 si cu publicarea ei in Monitorul Oficial, toate articolele sale, precum si consecințele practice ale acestora, au devenit de imediata aplicabilitate, intrând si făcând parte din corpul de legi aplicabil in toate cauzele ce interesează obiectul acesteia de reglementare.

Apelantele au invocat in apărare dispozițiile art.45 alin.1 si alin.2, coroborate cu dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, republicata si modificata, în raport de care au susținut că reglementează un criteriu expres de preferință si un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași in condițiile Legii nr. 112/1995 si cu bună-credință. Se arata în acest sens ca după apariția Legii nr.10/2001, legiuitorul a înțeles sa confere in mod expres si explicit bunei-credințe a părților contractante efecte similare celor produse de aplicarea principiului" error communis facil jus ", în sensul că titlul de proprietate obținut in baza Legii nr.112/1995 este preferabil titlului produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii săi, al cărui imobil a fost preluat de stat. În aceste condiții, instanțele nu se mai pot limita la a face doar o simplă comparare de titluri, dând câștig de cauză titlului mai vechi, ci trebuie să țină seama și de prevederile legale susmenționate, introduse prin Legea nr.10/2001 și producătoare de consecințe în stabilitatea circuitului civil.

Se arata că actul juridic de înstrăinare încheiat în condițiile menționate, nu numai că este exceptat de sancțiunea nulității absolute dar, examinat ca titlu de proprietate, așa cum cer reclamanții, este și preferabil titlului acestora, paralizând astfel efectul revendicării iar potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

S- invocat totodată jurisprudența în cauzele cauza Pincova si Pinc contra Republica Ceha și cauza Raicu contra România, hot. din 19 octombrie 2006).

Se mai susține că în ceea ce privește situația imobilelor intrate în proprietatea statului prin aplicarea decretelor de naționalizare, jurisprudența CEDO este in sensul ca existenta bunului se determina in funcție de existenta unei hotărâri de retrocedare (Curtea nefiind competentaratione tempo rissă analizeze circumstanțele naționalizării - a se vedea Hotărârea Mosteanu împotriva României, Hotărârea Strain împotriva României, Hotărârea Canciovici împotriva României). Astfel, titlul reclamantului s-ar putea determina ca fiind doar hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea acesteia foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) ar fi putut proba ca aveau o " legitima" cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai unui bun actual, in condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției. Așadar, in analiza titlurilor celor doua părți se impunea a se verifica o eventuala hotărâre de retrocedare si contractul de vânzare-cumpărare. Totodată, s-a solicitat a se constata ca reclamanții nu se pot plânge si nu pot invoca încălcări ale Primului Protocol la CEDO, întrucât, protecția oferita de textul mai sus menționat privește în toate cazurile bunuri actuale, in accepțiunea comunitara, prin acestea înțelegându-se doar bunurile aflate efectiv in posesia titularului, a unor terți deținători - detentori precari sau a unor alte persoane dar recunoscute anterior printr-o hotărâre judecătorească ( a se vedea Canciovici contra României, Caracas contra României, Kopecky contra Slovaciei ).

Pe de alta parte, apelantele invocă in mod temeinic textul comunitar menționat anterior, întrucât dreptul lor de proprietate este manifestat efectiv, direct si imediat asupra imobilului in litigiu -ius in re.

In esență, statuările (Marcks contra Belgiei, si Lonnroth contra Suediei, Malhous contra, si alții contra Greciei, si Gratingerova contra a ) dau statelor posibilitatea privării de proprietate pentru cauza legitima si posibilitatea exercitării acestui drept in conformitate cu interesul general, cu condiția respectării principiului proporționalității ( in speța, exista justul echilibru intre scopul urmărit - securitatea si stabilitatea circuitului civil al unei stat - si mijloacele folosite - despăgubirile de care beneficiază reclamanții).

Se arata ca in cauza de față, dreptul de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act normativ impersonal emis de Parlament, care, are aceeași valoare cu titlul invocat de reclamant, iar titlul de proprietate este valabil si opozabil erga omnes.

La data de intimatul intervenient a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanții, arătând următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel, deși se pretinde o contradicție cu prevederile legale, aceasta pretinsa contradicție rămâne la stadiul de simplă afirmație, de conținut, nefiind arătat nici un moment ce text de lege este încălcat prin admiterea cererii de intervenție. Se solicită respingerea acestui motiv de apel ca total nefondat, nefiind, argumentat nici in fapt și cu atât mai puțin in drept.

Se arata ca Tribunalul Bucureștia admis cererea de intervenție principala in temeiul art. 49 Cod Civil în mod corect având in vedere dezlegarea obligatorie data de către Curtea de Apel Secția a IX a Civila acestei chestiuni de drept atunci când a admis recursul formulat de către intimat.

În ce privește motivul 2 de apel, se arata ca cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, contracte încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, a fost formulată și depusă la Judecătoria sectorului 1 în dosarul nr.10904/2002 la data de 17.07.2002, anterior împlinirii termenului de prescripție, respectiv anterior datei de 14.08.2008, ca indicarea unuia dintre pârâți ca fiind G, în loc de G, nu poate atrage vreo sancțiune, deoarece aceasta reprezintă o simplă eroare materială, acoperită prin depunerea întâmpinării de către G care, deși fusese citat, s-a considerat pârât în proces și a înțeles să formuleze apărări în ceea ce privește temeinicia acțiunii.

Se mai arata ca Decizia nr.53/04.06.2007 a este total străină de natura pricinii deduse judecății. Această decizie invocată de apelanți în susținerea excepției se referă la neaplicarea art.35 din Legea nr.33/1994 acțiunilor având ca obiect imobile expropriate pentru cauză de utilitate publică în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, acțiuni introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, așadar vizează un alt domeniu de aplicare, și anume imobile expropriate pentru cauză de utilitate publică și nu imobile preluate de stat fără titlu, cum este cazul în speță.

Se mai arata ca în mod just Tribunalul a reținut că prin precizările aduse acțiunii introductive de către reclamant și intervenienți, aceștia au solicitat și revendicarea imobilului în consecința solicitării nulității absolute a actelor juridice încheiate între pârâți.

În considerarea celor expuse, având în vedere faptul că Decretul nr.218/1960 nu putea reprezenta titlu valabil pentru stat, și în considerarea dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată și raportat la prevederile art.480 civ. se arata ca în mod just Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Referitor la prezumția relativă a bunei credințe a cumpărătorilor s-a arătat ca aceasta a fost indubitabil răsturnata prin proba contrarie și ca la dosarul cauzei sunt depuse toate actele doveditoare ale relei credințe atât pentru cumpărător, cât si pentru vânzător: - dovada că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor judecătorești existau procese de retrocedare a imobilului in contradictoriu cu Primăria Municipiului B- pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 fiind dosarul 7719/1997, reclamant fiind -, după pronunțarea soluției in prima instanța, aceasta a fost atacata cu apel, formând obiectul dosarului 663/1999 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă de asemenea mai exista un proces inițiat de către, formând obiectul dosarului nr.17706/1998, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B la acea data; - adeverința eliberată de către Primăria Municipiului B din care rezultă că la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, existau înregistrate cereri de retrocedare a imobilului, cereri formulate in temeiul Legii 112/1995 si nesoluționate - notificările către chiriași, ulterior cumpărători, prin care li se pune in vedere să nu cumpere, deoarece se intenționează redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către cei îndreptățiți, in caz contrar cei notificați cumpărând pe riscul lor.

Se arata ca a fost dovedita deopotrivă reaua credința a vânzătorului,Primăria Municipiului B prin reprezentantul său SC NORD SA, aceasta fiind parte in procesele de retrocedare la care am făcut mai sus referire, fiind in plus investita la acea data cu soluționarea cererii de retrocedare formulate in temeiul Legii 112/1995, cerere care a rămas nesoluționată până in prezent.

In aceste condiții, este evident faptul ca vânzătorul avea cunoștință de precaritatea titlului său si in pofida normelor legale, cu încălcarea acestora, a procedat fără drept la înstrăinarea imobilului care nu-i aparținea, realizând o vânzare a bunului altuia.

Arata intimatul ca cu totală crea credință, sfidând atenționările primate și prevederile legale în vigoare, apelanții pârâți, pe riscul lor, au procedat la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, deși știau că dobândesc un bun de la un neproprietar și ar fi trebuit să se rețină de la încheierea unui astfel de act.

În apel fost formulata întâmpinare și de către intimata intervenientă care a arătat ca achiesează la apărările formulate prin întâmpinare de către intimați si ca este temeinica si legala măsura Tribunalului care a reținut in raport de dispozițiunile art.57 pr.civ, calitatea sa de persoană care poate pretinde aceleași drepturi juridice civile ca si reclamantul.

în acest sens intimata ca toate părțile implicate in proces recunosc că intervenienta este moștenitoarea defunctei, împrejurare ce rezulta si din faptul că in procesul ce a avut ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului, intervenienta a avut calitatea de pârât in considerarea calității de moștenitoare a soției supraviețuitoare, cu o cota de 2/8 din succesiunea acestuia, justificându-se astfel recunoașterea si in beneficiul intervenientei a drepturilor deduse judecății.

Se mai arata ca atitudinea sa procesuală rezervată nu poate fi interpretată ca o renunțare la drepturile sale legale, ci se datorează necunoașterii existenței până la un anumit moment procesual al dezbaterilor relative la anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale apelanților și revendicarea imobiliară în consecința anulării actelor juridice încheiate între părți.

În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind anexate la dosar notificarea nr. 13614/2001, formulata de reclamant și adresele nr. 11748/31.03.2009 și 11747/30.03.2009 emise de Primăria Mun.

Verificând sentința apelată, respectiv stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel, potrivit art.295 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că apelurile cu care fost sesizată sunt nefondate, pentru următoarele considerente, comune criticilor formulate:

În ceea ce privește criticile vizând încheierea de ședința de la termenul de judecata din data de 14.04.2008.

Cu referire la critica vizând greșita apreciere asupra admisibilității în principiu cererii de intervenție în interes propriu formulată în cauză de către intervenienții și, formulată de apelanții pârâți persoane fizice.

Potrivit art. 315 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Soluția consacrată de art. 315 alin. 1 din Codul d e procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare.

În cauza, prin decizia civila nr. 557R/12.10.2006 pronunțata de Curtea de Apel București Secția IX a Civilă, cu referire la cererea formulata de acești intervenienți s-a apreciat că,modalitatea în care aceste persoane ar putea accede în proces este aceea a intervenției în temeiul art. 49 și următoarele din Codul d procedură civilă" că,în contextul dreptului subiectiv al acestora, același cu cel al reclamantului, s-ar fi impus luarea în considerare cererii formulate la data de 20.05.2003, vizând participarea în proces a acestor persoane și producând efecte în nume propriu și discutarea sa în contradictoriu cu toate părțile" și că,ignorarea participării în proces a terților intervenienți a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, cât timp s-a încălcat contradictorialitatea și dreptul la apărare al acestor persoane, ce nu au fost legal citate cu statutul arătat".

Prin apelul formulat, apelanți susțin că în raport de caracterul obligatoriu al acestei decizii, prima instanța nu mai avea posibilitatea de mai pune în discuția contradictorie părților, aspectul legat de admisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu, însă aceste critici ignora în mod evident tocmai dezlegarea data de instanța de recurs anterior redată, motivul desființării celor doua hotărâri judecătorești date în ciclul procesual anterior fiind tocmai acela al nerespectării de către instanțele de judecata obligației de analiza cererile cu care fuseseră investite în integralitatea lor, analiza care, presupunea în același timp, respectarea obligației de da calificare corecta acestor cereri cât și principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare al părților.

Curtea reține totodată că potrivit art. 315 alin. 2 din Codul d procedură civilă, când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat iar potrivit art. 296 din Codul d procedură civilă,apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată".

În același timp, art. 52 din Codul d procedură civilă, stabilește că după ascultarea părților și a celui care intervine, instanța va hotărî asupra încuviințării în principiu a intervenției. Pe de alta parte, principiul contradictorialității este una dintre regulile de baza ale desfășurării procesului civil și presupune că orice aspect legat de soluționarea pricinii să fie supus dezbaterii părților.

Or, constatându-se în recurs, cu autoritate de lucru judecat, că cererea formulată de intervenienți viza participarea acestora în proces, în nume propriu, din perspectiva prevederilor art. 50 din Codul d procedură civilă dar și încălcarea în fazele procesuale anterioare, celor doua principii esențiale în desfășurarea procesului civil în raport cu acești intervenienți, instanța de fond nu a făcut altceva decât să dea eficiență prevederilor legale înscrise în art. 315 alin. 1 și 2 din Codul d procedură civilă și art. 296 teza finală din Codul d procedură civilă, punerea în dezbaterea contradictorie a părților cererii de intervenție voluntară, sub aspectul admisibilității acesteia și respectarea dreptului părților la a-și exprima dreptul la apărare sub acest aspect, neputând fi apreciată decât ca vădind corectă aplicare legii în speță.

În raport de aceste constatări nu poate fi primită nici critica vizând incidența în cauză prevederilor art. 105 alin. 2 din Codul d procedură civilă, pe de parte, curtea neputând reține că prin săvârșirea acestui act de procedură de către instanța de fond în cauză, s-ar fi încălcat prevederile art. 315 din Codul d procedură civilă, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta teza apelanților pârâți în sensul că cererea de intervenție fusese deja analizată de către instanța de recurs, din perspectiva admisibilității ei în principiu - teza care nu rezista însă analizei anterior efectuată-apelanții nu pot invoca o vătămare care să le fi fost produsă de către instanța de fond, prin modul de proceda al acestei instanțe - câta vreme statuarea calității de părți în proces - intervenienti în nume propriu s-ar fi făcut, potrivit propriilor susțineri în recurs, declanșarea unui control judiciar prin exercitarea recursului la recurs fiind de asemenea inadmisibilă, în raport cu principiul unicității acestei căi de atac.

Cu referire la critica vizând încălcarea principiului disponibilității procesului civil, în sensul că în mod greșit prima instanța nu ar fi dat eficienta cererii de renunțare la judecată formulată de reclamant în raport de intimata intervenienta .

Potrivit art. 246 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.

Pe de alta parte, manifestarea de voință în sensul de a renunța la judecată, reprezintă o desistare, deci un act de dispoziție. Din această natură a renunțării derivă cerința ca o atare declarație să fie făcută de partea reclamantă personal, fie prin intermediul unei persoane mandatată special în acest scop.

Prin decizia civilă nr. 557R/12.10.2006 Curții de Apel București Secția IX a Civilă, procedându-se la verificarea cadrului procesual subiectiv pasiv, s- dispus ca la rejudecarea cauzei, să se aibă în vedere cererea de chemare în judecata, în calitate de persoana care poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul numitei .

Potrivit art. 57 alin. 1 din Codul d procedură civilă, oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

Ca regula, în aplicarea principiului disponibilității, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Părțile au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57- 59 din Codul d e procedură civilă), chemării în garanție (art. 60- 63 din Codul d e procedură civilă) și arătării titularului dreptului (art. 64- 66 din Codul d e procedură civilă).

Pe de alta parte, în aplicarea prevederilor înscrise în art. 49 alin. 1 și 2 și art. 50 alin. 1 din Codul d procedură civilă, cererea de intervenție în interes propriu reprezintă veritabila cerere de chemare în judecată, în care poziția de reclamant este deținuta de terțul intervenient iar cea de pârâți, revine părților inițiale. În consecința, posibilitatea de a lărgi cadrul procesual o are și intervenientul voluntar principal (art. 49- 56 din Codul d e procedură civilă) deoarece și acesta are poziția procesuala a unui reclamant.

Apelanții pârâți critică încheierea din data de 14.04.2008, susținând că în mod greșit prima instanța nu a luat act de renunțarea la judecarea cererii formulată de către reclamant împotriva intervenientei, însa aceștia omit faptul că în speță, în contradictoriu cu aceasta intervenientă, au fost formulate 2 cereri: de către reclamantul - la data de 14.10.2002-fila 33 dosar fond nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sector 1 B, prin avocat, împuternicit în baza procurii aflate la fila 38 din același dosar și de către intervenienții în nume propriu și - prin cererea depusă la dosar la fila 71 din dosarul de fond sus menționat.

Câtă vreme prin decizia civilă nr. 557R/2006 a Curții de Apel București Secția a IX a Civilă, s-a statuat irevocabil sub aspectul naturii cererii formulate împotriva acestei interveniente iar la termenul de judecată din data de 14.04.2008, prima instanța a constatat admisibilitatea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții în nume propriu și ( aspect care în raport de limitele devoluțiunii apelului nu face obiectul analizei în această cale de atac, masurile dispuse de prima instanța sub acest aspect, fiind intrate în puterea lucrului judecat), efectul acestei masuri fiind investirea instanței cu judecarea pretențiilor terților intervenienți și dobândirea calității de părți în proces acestora, iar în cadrul cererii formulate de către intervenienți se arată în mod expres în ceea ce privește cadrul procesual pasiv, că aceasta cerere este îndreptată și împotriva intervenientei, în mod temeinic și legal procedat prima instanța menținând sub aspect subiectiv cadrul procesual astfel stabilit.

În acest sens, curtea reține că renunțarea la judecata este un act de dispoziție, individual neputând avea efect sub aspectul cererilor formulate de celelalte parți care doresc să continue judecata, or, singura parte care a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii formulata în contradictoriu cu intervenienta a fost reclamantul iar nu și intervenientul în nume propriu .

Pe de alta parte, deși la termenul de judecata din data de 14.05.2009, apelanții au susținut că apărătorul reclamantului putea formula aceasta cerere de renunțare la judecată, întrucât procura anexată la dosar era una specială, curtea nu poate achiesa la acest punct de vedere. În acest sens, curtea retine că procurile aflate la fila 59 dosar fond nr- al Tribunalului București Secția a IV a Civilă, și respectiv fila 81 din dosarul nr. 10904/2002 al Judecătoriei sector 1 B, nu îndeplinesc cerințele impuse de art. 69 alin. 1 din Codul d procedură civilă, câta vreme în cuprinsul acestora nu se regăsește o împuternicire expresă în temeiul căreia mandatarul reclamantului ar putea renunța la judecată.

Cu referire la critica vizând încălcarea regulii unanimității în formularea acțiunii în revendicare.

Curtea retine că aceasta critica a fost formulată din perspectiva cererii de renunțare la judecată depusă de apărătorul reclamantului la data de 17.05.2007, or, în raport de constatările expuse anterior în ceea ce privește critica întemeiată pe acest aspect, nu se poate retine că regula unanimității a fost greșit aplicată în cauză.

Într-adevăr, deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, cerința unanimității este specifică raporturilor generate de starea de coproprietate, în care fiecare coproprietar are numai un drept limitat, exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, consecința fiind aceea că în mod singular un coproprietar nu poate revendica bunul aflat în coproprietate de la un terț.

Aceasta regula impune așadar condiția că toți coproprietarii sa participe în procesul de revendicare, or, în condițiile în care, în cauza, aceasta cerință este respectată, în mod temeinic reținut instanța de fond că simplul fapt că intervenienta nu a formulat o cerere de chemare în judecată, câta vreme aceasta fost atrasă în proces, în calitate de persoana care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, nu este de natură sa conducă la concluzia reținerii unui fine de neprimire al acțiunii în revendicare.

În acest sens, curtea retine că potrivit art. 58 din Codul d procedură civilă, terțul chemat în judecata întrucât ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, dobândește calitatea de intervenient principal și se bucura de independenta procesuală iar hotărârea care se pronunță ii este opozabilă.

Pe de alta parte, astfel cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, dreptul la instanța nu este absolut. El poate permite limitări admise implicit, deoarece el cere prin însăși natura sa o reglementare de către stat. Totuși, limitările aduse nu trebuie să restrângă accesul la instanță acordat individului de o asemenea manieră încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța sa. În plus, aceste limitări nu se conciliază cu art. 6 alin. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat - Cauza Caracas împotriva României.

Sub acest aspect, curtea reține că prima instanța s-a raportat în mod temeinic la statuarea Curtea Europeană Drepturilor Omului din cauza Lupaș contra României, oncluzia Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a apreciat că aplicarea acestei reguli trebuie să se realizeze cu luarea în considerare a împrejurărilor concrete care au determinat formularea acțiunii, impunându-se fi respectată și aplicată de către instanțele naționale, în conformitate cu prevederile art. 46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care statul Român s- angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte.

Legat de aplicarea acestei reguli în cauza de față, curtea reține că cererea cu care fost investita instanța de fond este acțiune în revendicare de drept comun, prin care se urmărește recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, că reclamantul, deși avea calitatea de coproprietar, deținând doar cota parte din imobil, a inițiat singur acest demers procesual, însa ulterior, a formulat o cerere de chemare în judecata a unei persoane care poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, îndreptata împotriva intervenientei, cerere similara fiind formulata și de către intervenientii în interes propriu, care se prevalează de un drept de coproprietate asupra aceluiași imobil. Totodată, prin întâmpinarea formulata în apel, intervenienta, precizează în mod expres că atitudinea sa procesuală nu poate fi interpretată ca renunțare la drepturile sale legale, ci este datorată necunoașterii existentei până la un anumit moment procesual al dezbaterilor relative la anularea contractelor de vânzare cumpărare ale apelanților și revendicarea imobiliară.

De asemenea, curtea retine că cererea de chemare în judecata a acestei interveniente a fost formulată de către reclamant la data de 14.10.2002, după stabilirea calității sale de succesor, mai exact ulterior pronunțării deciziei civile nr. 187A/05.02.2002 Tribunalului București Secția a III a Civilă, în care, s- constatat că reclamantul deține cota de 3/8 din masa succesorala rămasă de pe urma defunctului.

În raport de aceste constatări și de statuarea obligatorie a Curții Europene Drepturilor Omului, în analiza proporționalității aplicării regulii unanimității, într- acțiune în revendicare promovată de un coproprietar, curtea apreciază că soluție de respingere acțiunii în revendicare formulată în speță nu s-ar fi putut deduce decât din opoziția justificată celorlalți coproprietari la formularea unei astfel de acțiuni, or, în cauza, în mod evident această cerință nu este îndeplinită, manifestarea de voința intervenienților în sensul achiesării acestora la demersul judiciar și al participării lor în procesul de revendicare, în vederea valorificării dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, fiind neechivocă.

Cu referire la critica vizând greșita soluționare excepției prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul legii 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii." Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, iar termenul prevăzut la art. 45 alin. (5) din actuala numerotare, în forma inițială art. 46 alin. (5), a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și, respectiv, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001 și s-a împlinit la data de 14 august 2002.

În raport de aceste aspecte, rezultă că legiuitorul a permis titularului dreptului exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv de stat, în intervalul 14 februarie - 14 august 2002.

În speță, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității absolute contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâți pentru imobilul situat în B, str. - -, nr. 38, sector 1, în temeiul legii 112/1995, la 16.07.2002, așa cum rezultă din dovada de expediere prin posta aflata la fila 5 din dosarul nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sector 1 B, așadar anterior împlinirii termenului de prescripție stabilit de art. 45 alin. 5 din legea nr. 10/2001. Fiind în prezenta unui termen de prescripție, în mod corect apreciat prima instanța că acesta era susceptibil de întrerupere sau de suspendare, în condițiile stabilite de Decretul nr. 167/1958.

Deși apelanții susțin că în mod greșit s-a reținut întreruperea prescripției în cauza și că acest efect nu s-a putut produce câta vreme numele pârâtului a fost inițial indicat greșit, curtea retine sub acest aspect că încă din data de 01.08.2002-prin cererea aflata la fila 18 dosar nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sector 1 B, reclamantul precizat numele corect al acestui pârât -precizare făcută înăuntrul termenului de prescripție. Pe de alta parte, cererea prin care a fost indicat numele corect al pârâtului, nu poate fi considerată cerere modificatoare în sensul art. 132 alin. 1 Cod procedura civila, fiind evident ca prin aceasta cerere reclamantul procedat la îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sau, în condițiile stabilite de art. 132 alin. 2 pct.1 din Codul d procedură civilă.

Referitor la susținerea că acesta nu era singurul deținător al bunului iar cererea precizatoare în sensul indicării celui de-al doilea coproprietar a fost depusă doar după împlinirea termenului de prescripție, curtea reține că, în cauza, în mod corect s-a reținut că reclamantul a făcut dovada că efectuat demersuri către autoritățile statului direct implicate în vânzarea imobilelor solicitând acestora comunicarea situației juridice acestor bunuri - fila 4 dosar fond nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sector 1 B, în adresa nr. CD/29236/13.12.2000 emisa de Primăria mun. B, Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcția Generala de Administrare a Fondului Imobiliar, comunicându- că au calitatea de cumpărători numiții G și și că faptul că aceste autorități au comunicat o situație care doar parțial corespundea realității nu poate fi imputat reclamantului, astfel că în mod corect a fost valorificată acesta împrejurare de către de către prima instanță.

În același sens, curtea are în vedere că scopul reglementarii prescripției achizitive constă în sancționarea pasivității culpabile titularului dreptului dedus judecații prin acțiunea introductivă, or, în cauză în mod corect s-a reținut că ceea ce s-a urmărit prin demersul procesual al reclamantului a fost constatarea pe cale judiciară nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul legii 112/1995, având ca obiect imobilul situat în B, str. - -, nr. 38, sector 1, repunerea părților în situația anterioara încheierii actelor și recunoașterea pe cale judiciara dreptului de proprietate asupra acestui imobil, precizările ulterioare ale cererii nefiind de natură să modifice esențial sub aspect obiectiv, cadrul procesual astfel stabilit. De asemenea curtea, verificând conținutul celor doua contracte de vânzare cumpărare, constată că acestea au fost încheiate de către pârâții G și și respectiv de către defunctul și pârâta, în timpul căsătoriei, analiza criticilor apelanților neputând face abstracție de faptul că regimul juridic al dreptului dobândit de către pârâți prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare a căror nulitate se invocă, este cel stabilit de art. 30 din Codul familiei, sub condiția că aceste contracte sa fie valide, soții dobândind un drept de proprietate comună în devălmășie asupra imobilelor cumpărate.

Curtea reține totodată că prin decizia nr. 557R/2006 Curții de Apel București Secția IX a Civilă, s- statuat că, în rejudecare se impune a se avea în vedere efectele coparticipării procesuale active ce se naște în legătura cu reclamantul și intervenienții în interes propriu, din perspectiva termenului prevăzut de art. 46 alin. 5 din legea nr. 10/2001, pentru formularea cererii de constatare nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în sensul că formularea în termen cererii cu acest obiect de către reclamant, împiedică eventuala constatare a prescripției speciale în ceea ce ii privește pe intervenienți".

Cu referire la critica vizând excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes intervenientilor în cauza, întemeiate pe omisiunea formulării de către aceștia a unor notificări conform prevederilor speciale cuprinse în legea nr. 10/2001. Critica este nefondată.

Curtea retine în acest sens că cerința interesului pe care trebuie să o îndeplinească cererea de intervenție trebuie privită în contextul drepturilor deduse judecății, al folosului practic pe care îl urmărește titularul cererii (în speță, intervenientul) și ca numai în raport de acestea se apreciază condițiile pe care trebuie să le întrunească, respectiv să fie legitim, născut, actual și personal (pentru cererea de intervenție în interes propriu).

În speța dedusă judecății, acțiunea civila are ca obiect constatarea nulității absolute contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâți în conformitate cu prevederile legii 112/ 1995, cauza acesteia fiind în mod evident recunoașterea în favoarea reclamantului și al intervenienților, pe cale judiciara, dreptului de proprietate asupra imobilului și redobândirea atributelor acestui drept.

vreme, intervenienții se prevalează de calitatea de coproprietari ai imobilului în raport de care susțin că a fost preluat abuziv de stat, de vreme ce în, cauza nu se contestă calitatea acestora de moștenitori ai persoanei deposedată și nici calitatea autorului intimaților de titular la dreptului de proprietate asupra imobilului, în mod judicios a apreciat instanța de fond ca excepția lipsei calității procesuale active intervenientilor, este nefondata. Pe de alta parte, cererea de intervenție formulată în fața instanței de fond urmărește protejarea unui drept propriu al intervenienților în legătură cu obiectul dedus judecății - revendicarea imobilului, astfel că aceștia justifică un interes personal, direct și legitim în cauză.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de cauză.

Curtea retine că acțiunea în revendicare reprezintă remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată solicitând restituirea în natură.

Apelanții susțin că în cauză nu s-ar putea solicita restituirea imobilelor în natură, titularii acțiunilor cu care a fost investita prima instanța având în opinia lor, doar dreptul de a solicita despăgubiri, exclusiv în temeiul legii nr. 10/2001. Acesta apărare face insă abstracție de raporturile juridice complexe cu care fost investita instanța de fond, întrucât ceea ce omit apelanții este faptul că, în prezenta cauza, cererea principală are ca obiect constatarea nulității titlurilor prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra celor doua apartamente și doar ca efect al constatării inexistentei unui drept valabil dobândit de către pârâți asupra imobilelor, s-a formulat un capăt de cerere având ca obiect revendicarea.

Pe de alta parte, potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept iar potrivit prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Curtea retine totodată că asupra admisibilității promovării acțiunii în revendicare în temeiul dispozițiilor art. 480 cod civil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la jurisprudența constanta Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat ca mecanismul de despăgubire instituit prin Fondul proprietate nu este funcțional și prin urmare nici să răspundă cerinței proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate dedus judecații de către cel care a fost deposedat abuziv de stat, Înalta Curte de Casație si Justiție pronunțat deja decizia nr. 33/2008, decizie în care s-a statuat ca simpla împrejurare că în sfera de incidenta a prevederilor legii 10/2001 s-ar afla și dreptul dedus judecații pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, nu atrage automat și în toate cazurile inadmisibilitatea acestei demers judiciar de drept comun, fiind necesar ca instanțele, astfel sesizate, constatând existența unui conflict între legislația interna și Convenția europeană a drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, să procedeze la verificarea din perspectiva circumstanțelor particulare ale spetei atât existentei în patrimoniul părților unui bun cât și posibilității pentru titularii dreptului litigios de a obține în concret și efectiv protecția acestui drept, or atare analiza vizează în mod evident fondul raportului juridic litigios.

În consecință, în mod corect apreciat prima instanța ca excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este nefondată, aplicarea în cauza deciziei nr. 33/2008 și prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor Omului, impunând analiza fondului raportului juridic litigios iar nu respingerea de plano a oricărei pretenții formulate de reclamant și intervenienți.

În ceea ce privește criticile vizând fondul cauzei.

În speță este cert stabilit că imobilul din-, sector 1, Baf ost proprietatea autorului reclamantului și al intervenienților, de la care a fost preluat abuziv de stat în baza decretului 218/1960, prin Decizia nr. 421/1961 a fostului Popular al Raionului: la dosarul de fond fiind anexate actele care atestă dreptul de proprietate al autorului, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2703/1938 de fostul Tribunal I - Secția notariat, procesul verbal nr. 2759/1940 emis de Comisiunea de înființare Cărților Funciare în

Din acest imobil au fost înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, două apartamente respectiv apartamentul nr. 2 și apartamentul situat la parterul și etajul nr. 1, pentru care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nr. 4778/ din 20.08.1997 cu apelanții -pârâți și și nr. 5837/11.03.1999 cu apelanții pârâți G și .

Potrivit art. 46 alin. 2 din legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii reclamantului, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Având de analizat valabilitatea acestor contracte din perspectiva motivelor de nulitate invocate de reclamant, cu referire textul de lege menționat anterior, curtea retine în primul rând că la data încheierii ambelor contracte de vânzare cumpărare, erau în vigoare prevederile HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996.

Potrivit art. 1 alin. 2, 4, 5 și 6 din aceasta hotărâre, imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974. Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun. În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective.

În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza decretului 218/1960, așadar în temeiul unui act normativ care, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, de către pârâți nu mai era menționat de către legiuitor ca reprezentând un titlu valabil, sub acest aspect, modificarea adusa art. 1 alin. 2 HG 20/1995 prin HG 11/1997, vizând în mod expres tocmai actul normativ care a constituit temeiul emiterii deciziei administrative de preluare imobilului, în sensul excluderii acestuia din sfera actelor normative apreciate de legiuitor ca justificând un titlu valabil.

Așa fiind, analiza valabilității titlului statului, în mod corect a fost efectuată de către instanța de fond prin raportare atât la obiectul acestui act normativ cât și prin raportare la actele normative cu forța juridică superioară, or, constatându-se pe de parte că acest act normativ nu permitea preluarea proprietății ci reglementa un termen special de prescripție, astfel că nu putea reprezenta titlu pentru stat iar pe de altă parte că, potrivit atât Constituției în vigoare la data preluării bunului cât și dispozițiilor din Codul civil, care reglementau proprietatea, orice privare de acest drept presupunea o dreapta și prealabila despăgubire, condiție care nu s-a dovedit a fi fost îndeplinită în cauză, singura concluzie care se impunea a fi reținuta era aceea că imobilul înstrăinat către apelanții pârâți fusese preluat fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul legii 112/1995 (prin raportare la prevederile art. 1 din acest act normativ și la Hotărârea nr. 11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997).

Pe de alta parte, în mod corect s-a raportat prima instanța la prevederile înscrise în art. 6 alin. 1 și 3 din legea nr. 213/1998, câta vreme unul dintre contracte fost încheiat ulterior momentului adoptării acestui act normativ.

Din aceasta perspectivă, Curtea nu poate reține ca fiind întemeiate apărările apelanților în sensul că aceștia nu aveau obligația și nici competenta de analiza titlul statului, nimeni neputând invoca propria omisiune culpabila de verifica îndeplinirea cerințelor legale expres stabilite în acte normative cu deplina incidentă asupra situației sale juridice pentru a obține protecția unui drept, fiind evident că în cauza, cel puțin prin raportare la dispozițiile exprese ale art. 1 alin. 1 din HG 11/1997, cumpărătorii aveau posibilitatea reala de cunoaște că decretul 218/1960, era considerat chiar de către legiuitor ca nereprezentând titlu valabil pentru stat.

Prin raportare la statuarea Curții Europene Drepturilor Omului, în cauzele Viasu contra României, Filipescu contra României și Florescu contra României curtea nu poate aprecia ca fiind fondate nici apărările formulate de apelanții, în sensul că titularii acțiunilor civile formulate în cauza nu sunt deținătorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului.

Astfel potrivit Curții Europene Drepturilor Omului, noțiunea de "bunuri" poate desemna atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. Curtea a mai afirmat că de a redobândi dreptul de proprietate ce nu a fost exercitat în mod efectiv pentru o perioadă îndelungată poate fi considerată drept un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că atunci când un stat contractant, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire( cauza Viasu contra România ).

Curtea Europeană Drepturilor Omului consideră totodată că constatare a nelegalității naționalizării bunului, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui bun concluzionând că în raport de aceste elemente și ținând seama de jurisprudența recentă, se poate conchide că în speță problema existenței unui bun nu dă loc la controverse(-cauzele Filipescu și Florescu Contra României ).

În consecință, în raport de toate constatările anterioare, se retine că în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, statul, prin mandatarele sale, a vândut imobile care erau ale altor proprietari și care nu făceau obiectul legii 112/1995.

Rezultă că actul juridic astfel încheiat este lovit de nulitate, singura excepție de natura sa înlăture efectele nulității, fiind aceea că bunul să fie înstrăinat către un cumpărător de bună-credință.

Pe de alta parte, câta vreme prin acțiunea principală, reclamantul a invocat înstrăinarea de către stat unui bun care ii aparținea, cauza de nulitate absolută rezidă în cauza ilicită a acestor convenții și nu încălcarea prevederilor legale speciale cuprinse în art. 9 și 16 din legea nr. 112 /1995, în baza cărora a fost încheiat contractul, în raport de aceste constatări apar ca lipsite relevanța în soluționarea cauzei, susținerile apelantului Mun. în sensul că în cauză ar fi fost respectate prevederilor art. 9 și 14 din legea nr. 112/1995.

Pe de alta parte, potrivit art. 46 alin. 2 din legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii introductive, cumpărătorul unui bun de la un neproprietar poate păstra bunul dacă la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare a fost de buna credință.

B-credință se analizează în persoana cumpărătorului și constă în atitudinea subiectivă a acestuia, caracterizată prin convingerea neîndoielnică asupra faptului că imobilul aparține statului ca adevărat proprietar, de cunoașterea prin mijloace obișnuite, aflate la îndemâna oricărei persoane, a situației juridice a imobilului și a lipsei intenției reclamanților de revendicare a imobilului. B-credință presupune convingerea fermă a dobânditorului că toate condițiile de validitate ale actului juridic au fost îndeplinite la data încheierii lui.

Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar a se avea în vedere toate acțiunile care se referă la prudență și diligență la data încheierii acelui act juridic, implicând informarea asupra situației juridice a imobilului și asupra posibilităților obiective pe care fostul proprietar le putea valorifica pentru retrocedarea imobilului.

Deși prezumată și înțeleasă în sensul dispozițiilor art. 1898 din Codul civil (aplicabile prin analogie), buna-credință nu poate fi reținută decât atunci când atitudinea părții ce o invocă este în afara oricărei îndoieli culpabile, prezumția instituita de aceasta norma legala putând fi răsturnată prin probe contrare.

Așa fiind în măsura în care se dovedește că dobânditorul știa, ori cu diligențe minime putea să știe, că titlul statului face obiectul unei contestații, el nu poate fi considerat de bună-credință și nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma inițiala.

În cauză, la momentul încheierii contractului, deși s-a susținut că titlul statului asupra imobilului vândut nu fusese contestat, se retine că fostul proprietar, reprezentat de mandatar cu procura specială - fila 50 dosar nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sector 1 B, îi avertizase pe apelanții să se abțină de la cumpărarea imobilelor în care locuiau, precizând că este adevăratul proprietar al bunului ce-i fusese preluat abuziv de către stat și că efectuează demersuri pentru redobândirea lui în natură.

vreme în cauză s-a făcut dovada expedierii acestor notificări către apelantul și către soțul apelantei dar și către soțul apelantei I - - în acest sens fiind anexate dovezi la filele 77-81 din dosarul nr. 625/2004 al Curții de Apel București Secția IV a Civilă, consecința a fost aceea înștiințării chiriașilor asupra situației imobilului. Or, acceptând să cumpere în aceste condiții, deși aveau suficiente indicii de a se îndoi cu privire la calitatea statului de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, apelanții nu au făcut decât să cumpere pe propriul lor risc.

Curtea nu poate primi apărările formulate de apelanți în sensul că aceste notificări nu puteau produce efecte valabile, întrucât nu erau însoțite de procura de reprezentare a mandatarului, câtă vreme, din verificarea conținutului acestora rezultă că în cuprinsul lor se precizau suficiente date care permiteau identificarea cu ușurință notificatorului, or, atare atenționare nu s-ar fi impus a fi neglijată ci, dimpotrivă, impunea efectuarea de diligente pentru se verifica situația juridică a imobilului.

Pe de alta parte, se retine că aceste notificări au fost expediate și comunicate de către reclamant, legal reprezentat de mandatarul - prin executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sector 1 și că potrivit mențiunilor din chiar cuprinsul lor, au fost comunicate, constatându-se lipsa de la domiciliu persoanelor notificate, prin afișare pe ușa principala locuinței destinatarului, modalitate permisă de prevederile art. 92 din Codul d procedură civilă dar și că apelanții, cărora li s-au opus aceste înscrisuri, nu au înțeles să se înscrie în fals cu privire la consemnările agentului procedural, fiind aplicabile prevederile art. 100 alin. final din Codul d procedură civilă.

Faptul că la data cumpărării reclamantul nu formulase acțiune în revendicarea acestui bun în contradictoriu cu pârâții cumpărători nu era de natura să înlăture obligația ce le revenea acestora de a lămuri pe deplin contradicția dintre cele conținutul notificării și cuprinsul adresei aflate la fila 75 dosar 625/2004 al Curții de Apel București Secția IV a Civilă, emisa de PRIMARIA mun. B, mai cu seamă că la dosar s-a făcut dovada că reclamantul promovase, anterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare acțiune pentru revendicarea acestui imobil, mai exact încă din anul 1994 -așa cum rezulta din considerentele sentinței civile nr. 19858/1998 a Judecătoriei sector 1 B -fila 104 din dosarul menționat,că aceasta acțiune i-a fost respinsă avându-se în vedere aspecte de ordin procedural și că acest litigiu se afla încă pe rolul instanțelor de judecată la data încheierii ambelor contracte de vânzare cumpărare - copia sentinței menționate - fila 103 purtând mențiunea că aceasta hotărâre a devenit irevocabilă doar la data de 20.10.1999. Mai mult, în chiar decizia 421/1961 -fila 83 dosar nr. 625/2004 sus menționat, act de care autoritățile statului s-au prevalat la momentul vânzării, se precizează expres că imobilul este deținut de stat fără titlu valabil.

de aceste constatări, curtea urmează înlătura criticile apelanților pârâți persoane fizice ce tind la demonstrarea bunei credințe a chiriașilor comparatori.

De asemenea curtea nu poate reține ca fondată nici susținerea apelanților în sensul că hotărârea primei instanțe ar avea motivare eronată și în contradicție cu probele administrate, din lecturarea considerentelor acesteia rezultând cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de fond cu referire strictă la probele administrate în cauza și apărările formulate de părți.

Pe de alta parte, în ceea ce privește criticile vizând modul de soluționare acțiunii formulate în subsidiar, curtea le apreciază că nefondate, reținând că prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea un drept de proprietate, s-a realizat o ingerința în dreptul reclamantului și al intervenientilor. Or, a refuza acestora calea unei acțiuni în justiție pentru realizarea dreptului lor ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul acestora, cu consecința evidenta a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, potrivit CEDO, privare de proprietate nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică si cu respectarea principiului proporționalității, or, în cauză din cele expuse rezultă că reclamantul și intervenienții dețin un bun în sensul Convenției, în timp ce apelanții pârâții au dobândit imobilul de la un non dominus - statul, prin convenții de vânzare cumpărare lovite de nulitate absoluta, neputându-se prevala de buna lor credința la momentul încheierii acestor convenții.

de toate aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 296 din Codul d procedură civilă, curtea va respinge apelurile ca nefondate.

În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul d procedură civilă, de soluția ce va fi pronunțata în cauza, curtea va dispune obligarea apelanților plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata intervenientă, constând în onorariu avocat achitat în apel, conform chitanței depuse la fila 66 dosar apel.

PENTRU ACESTE MOIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate apelurile declarate de apelantele pârâte, domiciliată în B,-,.2,.2, sector 1, I, domiciliată în B,-,.2,.2, sector 1, apelanții pârâți și, domiciliați în B,-, parter,.1, sector 1 și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1209/3.07.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în B,-,.1,.3, sector 2, intimații intervenienți, domiciliată în B,-,.1, sector 1, domiciliat în B,-,.47,.6,.79, sector 4, domiciliat în B,-,.1,.3, sector 2, și intimata pârâtă NORD, cu sediul în B,-, sector 1.

Obligă apelanții la 300 lei cheltuieli de judecată către intimata intervenientă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 27 mai 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

MARI - - -

GREFIER

- -

Red.

Tehnodact.

12 ex./29.06.2009

----------------------------------------------

- Secția a IV-a -

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Ionelia Drăgan

Vezi şi alte speţe de drept civil: