Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 358/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE
CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A NR. 358/
Ședința publică din 06 noiembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florinița Ciorăscu judecător
JUDECĂTOR 2: Mariana Stan
JUDECĂTOR 3: Corina Pincu
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul civil declarat de intervenienta în nume propriu COMUNA - prin PRIMAR, județul A, împotriva deciziei civile nr.103 din 12 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursul este legal timbrat, prin anularea timbrelor judiciare în valoare de 0,6 lei și a chitanței de plata taxei judiciare în sumă de 19,00 lei.
Dezbaterile asupra recursului civil de față au avut loc în ședința publică din 06 noiembrie 2008 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi când, în urma deliberării s-a dat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față, a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2004, reclamantul Consiliul Local a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 630. teren ce reprezintă calea de acces spre Peștera.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că această peșteră este cuprinsă în lista monumentelor naturale protejate, iar prin nr.HG447/2002 a fost aprobat inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al Comunei, fiind introdusă și calea de acces spre această peșteră. Calea de acces a fost însă ocupată de pârâți, ca urmare a sentinței civile nr.1173/2003, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma autoarei, cu toate că acest teren nu i-a aparținut niciodată defunctei.
S-a mai susținut de către reclamant, că bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, iar sentința pârâților nu-i este opozabilă.
La data de 9 martie 2004 pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a depus actul de proprietate prin care să-și probeze calitatea procesuală. S-a mai susținut de către pârâți că terenul este proprietatea lor, stăpânit continuu de peste 60 de ani și nu poate fi naționalizat de către reclamant.
În subsidiar, pârâții au solicitat respingerea acțiunii pe motivul că sunt proprietarii terenului, acesta aparținând autoarei lor.
La data de 31 martie 2004 s-a depus și o cerere de intervenție în interes propriu de către Comuna, prin Primar, și s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Prin sentința civilă nr.1691 din 20 septembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, s-a respins cererea de intervenție în interes propriu introdusă de Comuna, precum și acțiunea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut din hotărârea nr.47/2003 că între bunurile ce aparțin domeniului public a fost inclusă și peștera propriu-zisă, fără alte date de identificare care să ducă la concluzia că și terenul în litigiu ar fi trecut în domeniul public, existând contradicții între actul invocat de reclamant și concluziile expertizei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intervenienta în interes propriu Comuna, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Terenul aparține domeniului public al comunei, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr.47/23.-, dar instanța de fond nu a reținut acest aspect și face parte din suprafața de 5.000. reprezentând zona protejată potrivit Legii nr.5/2001.În mod greșit s-a concluzionat de către instanța de fond că intervenienta nu are titlu, acest teren căpătând caracter de inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Se susține că titlul pârâților este o sentință judecătorească care a partajat o avere inexistentă, autoarea intimaților-pârâți neavând niciodată în patrimoniu această suprafață de teren și înainte de a deceda, autoarea intimaților a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru această suprafață, cerere care a fost respinsă tocmai pentru că nu figurase niciodată în patrimoniul acesteia.
Prin decizia civilă nr.655 din 02 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost admis apelul și schimbată în parte sentința civilă nr.1691 din 20 septembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, în sensul că s-a admis cererea de intervenție, obligându-i pe pârâți să respecte proprietatea pentru 628. teren care a fost identificat în raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. și în schița anexă a acestuia, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Totodată, intimații au fost obligați către apelantă la plata sumei de 5.200.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că intimații-pârâți au depus la dosar sentința civilă nr.1173 din 16 iunie 2003 Judecătoriei Câmpulung, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune a moștenitorilor autoarei, printre aceștia figurând și cei doi intimați-pârâți.
Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal au declarat recurs pârâții și, criticând-o pentru nelegalitate, motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:
- Nu s-a avut în vedere că Hotărârea nr.47 din 23 noiembrie 2003, de trecere în domeniul public, invocată de către reclamant și intervenientă ca fiind titlu de proprietate este un act de naționalizare care încalcă drepturile de moștenire și dreptul de proprietate consfințite de Constituția României.
- Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la faptul că titlul de proprietate este transcris; că Hotărârea nr.47/2003 reținută ca titlu pentru consiliul local, nu poate fi reținută astfel și pentru Primărie; nu s-a pronunțat cu privire la adeverința nr.681 din 24 august 1999 Primăriei și cu privire la adresa nr.925 din 17 aprilie 2003 și s-a renunțat la completarea probatoriului dispus prin încheierea din 15 aprilie 2005.
Prin decizia civilă nr.1753/R/05.12.2005, Curtea de APEL PITEȘTIa admis recursul formulat de și a casat decizia, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că prin încheierea de ședință din 15 aprilie 2005 (16, dosar nr.969/2005) s-a reținut că este necesară completarea probatoriului pentru a se lămuri care este terenul revendicat, prin indicarea situației, suprafeței și limitelor; delimitarea suprafeței de teren identificate în anexele la Legea nr.213/1998, Legea nr.5/2000 și în listele de inventar al domeniului public aprobate potrivit legii ca fiind peșteră, zonă de protecție a și cale de acces la aceasta; transpunerea în teren a titlului invocat de intimații-pârâți - hotărârea de partaj și actul de vânzare-cumpărare încheiat între și frații G, și, precum și stabilirea suprafeței ocupate de către intimații-pârâți din terenul revendicat și indicarea titlului în baza căruia se exercită posesia pe suprafața în cauză.
În rejudecare, la termenul din data de 08.05.2006 instanța a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate față de cele menționate în decizia de casare, dispunând ca expertul să răspundă la obiectivele stabilite prin încheierea din data de 15.04.2005.
Tribunalul Argeș, prin decizia civilă nr.103 din 12 mai 2008, espins ca nefondat apelul declarat de intervenienta în nume propriu Comuna, cu consecința obligării acesteia la 600 lei cheltuieli de judecată către intimatul și 200 lei către.
Prin aceeași decizie s-a admis cererea de reexaminare a amenzilor aplicate expertului prin încheierile din 14.01.2008, 04.02.2008 și 03.03.2008, în valoare totală de 1300 lei și s-a înlăturat obligarea expertului la plata acestora.
În adoptarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență următoarele:
Prin acțiunea în revendicare formulată de unitatea administrativ-teritorială Comuna, este necesară analizarea titlului de proprietate invocat de aceasta, comparativ cu titlul de proprietate invocat de pârâți.
Potrivit punctului 7 al anexei I din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, rezervațiile naturale și monumentele naturii fac parte din domeniul public al statului.
Art.3 din același act normativ arată că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.(4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Ca atare, față de aceste texte s-a constatat că fac parte din domeniul public și titlul de proprietate este reprezentat de lege, monumentele naturii, cum este și peștera, zonele delimitate de autoritățile locale pentru protecția acestora, care nu sunt enumerate în lista anexă a Legii nr.213/1998 și care trebuiau delimitate în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.5/2000, nefăcând parte din domeniul public și nefiind declarate ca atare de lege.
S-a constatat că pentru terenul care asigură accesul la peșteră se impunea ca autoritatea publică să-și procure un titlu, legea neputând fi considerată ca justificând dreptul de proprietate al acesteia. Hotărârea Consiliului Local al comunei din anul 2003 aprobat introducerea în inventarul domeniului public a căii de acces spre peșteră, acesta fiind primul act care atestă dobândirea dreptului de proprietate de către autoritatea publică.
Potrivit art.8 din Legea nr.213/1998, dobândirea unui bun în domeniul public urmare a caracterului accesoriu al acestuia față de un bun declarat prin lege ca făcând parte din domeniul public al statului nu se poate face în lipsa acordului proprietarului privat al acestuia decât prin prevăzute de lege, în condițiile art.44 din Constituție, simpla declarare a bunului ca făcând parte din domeniul public prin hotărârea consiliului local ulterioară titlului unui particular nefiind suficientă pentru justificarea titlului de proprietate.
În ce privește titlul de proprietate invocat de către pârâți, instanța a reținut că aceștia au invocat ca temei actul primar de proprietate, de vânzare-cumpărare din 1914 pe care se întemeiază actul dotal întocmit între G și fiica sa,.
Conform actului de vânzare-cumpărare sus menționat, întocmit sub nr.370/15.11.1914 la Judecătoria Ocolului Rural Câmpulung, a vândut către G, și un trup de pământ, pășune, pădure și stârpiș numit lui, situat în comuna Rucăr, cătunul, în mărime de 20 ha. învecinat la -, la -, la MZ -, și la MN cu, G și G.
Prin act dotal Gad at fiicei sale, cu ocazia trecerii în căsătorie cu tânărul și dreptul ce-l are la peșteră, cu condiția ca J să-l folosească cât va trăi donatorul, iar după moartea acestuia terenul va rămâne donatarei (28).
Ulterior, în anul 1928 (82), G vinde fratelui său cota de dintr-un de teren situat deasupra de circa 1 ha. rămas neîmpărțit între cei patru frați după dobândirea terenului dobândit de la. În același act s-a menționat că suprafața de 30. lungime și 10. lățime, situată chiar în fața care se întinde până la apă așezată în dreapta scării și dincolo de apă nu face obiectul acestei vânzări. Astfel, înstrăinarea nu a avut ca obiect și partea ce se cuvenea fratelui G din averea de 20 ha. și care, conform mențiunilor actului, fusese împărțită anterior.
Prin sentința civilă nr.1173/16.06.2003 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, în dosarul nr.585/2003, s-a dispus ieșirea din indiviziune de pe urma defunctei, printre bunurile ce au făcut obiectul partajului fiind reținută și suprafața de 2200. situată în pct."La peșteră", care a revenit în lotul lui și (19, dosar inițial).
Identificarea acestor acte a fost dispusă prin obiectivele raportului de expertiză, expertul arătând că terenul de 20 ha. a fost identificat aproximativ în raport cu vecinătatea vestică, respectiv și scara menționată în actul transcris sub nr.777/25.02.1928. Acest teren este reprezentat pe schița de la fila 116 dosar apel, cuprinzând și o parte din terenul care asigură accesul la peșteră.
În consecință, s-a reținut că parte din terenul care asigură accesul la peșteră (prin coroborarea schițelor de la filele 114-116 dosar apel), face parte din actul de vânzare-cumpărare întocmit în anul 1914 și care a format obiectul actului de dotă către, autoarea pârâților. Mai mult, din schița de la fila 24 dosar primă instanță rezultă că terenul care a făcut obiectul vânzării în anul 1999 către G se învecinează în partea de vest cu restul proprietății, pe acest teren fiind situat accesul către peștera.
Potrivit adeverinței de la fila 37 dosar primă instanță, s-a reținut că terenul din punctul la peșteră a aparținut defunctei, adeverința de la fila 56 dosar inițial atestând faptul că la 24.08.1999, data emiterii adeverinței, terenul nu figura ca făcând parte din domeniul public al comunei, în conformitate cu nr.HG113/1992.
Față de această situație, chiar dacă terenul în litigiu a fost identificat de către expert ca făcând parte din domeniul public potrivit completării raportului de expertiză, însă, în același timp și din actul autorilor pârâților (112 -114 dosar apel), s-a constat că nu se poate reține că reclamanta justifică un titlu de proprietate pentru terenul revendicat, ci dimpotrivă, acest titlu este justificat de către pârâți, din probele dosarului nerezultând faptul trecerii bunului în domeniul public potrivit prevederilor Legii nr.213/1998 pentru ca titlul de proprietate să fie considerat valabil.
Cu privire la cererea de reexaminare formulată de către expertul, instanța a constatat că față de volumul mare de muncă al experților topografi, întârzierea în depunerea lucrării a fost justificată.
În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă și respectarea termenului statuat de art.301 din același cod, împotriva deciziei a formulat recurs intervenienta în nume propriu Comuna, prin primar, invocând următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă)
Instanța a respins acțiunea în revendicare, reținând că titlul pârâților ar fi preferabil față de cel al recurentei, deoarece autoarea lor, l-ar fi dobândit anterior anului 1945 de la autorul său, G, care-l cumpărase prin contractul transcris sub nr.777/15.02.1928. Ea nu a observat însă că actul respectiv nu este un titlu actual de proprietate, pentru că terenul a fost preluat de stat de la foștii proprietari după anul 1946, care au pierdut și posesia sa.
Acest teren a fost amenajat și utilizat drept cale de acces către peștera.
Acesta este și motivul pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, cerere care i-a fost respinsă de Comisia Județeană A de Fond Funciar prin hotărârea nr.815/2003. Motivul respingerii l-a constituit tocmai destinația terenului, de cale de acces public, amenajată, la peștera, bun care și el face parte din proprietatea publică a comunei, conform Hotărârii nr.47/23.11.2003.
Se arată că nu a contestat această hotărâre.
Din cuprinsul Legii nr.18/1991 și cel al Legii nr.1/2000 rezultă că nu fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate decât terenurile cu destinație agricolă, forestieră și unele terenuri construibile, nu și terenurile afectate de construcții sau amenajate pentru acces public.
Concluzionând, se susține că autoarea pârâților a pierdut dreptul de proprietate în favoarea statului și nu a mai redobândit acest drept în temeiul legilor fondului funciar.
Ca urmare, chiar dacă moștenitorii săi l-au inclus printre bunurile care au fost partajate prin sentința civilă nr.1173/2003 a Judecătoriei Câmpulung, ei nu au putut dobândi proprietatea sa, având în vedere că partajul nu este un act constitutiv sau translativ de drepturi, ci un act declarativ. Or, moștenitorii nu puteau avea mai multe drepturi decât autoarea lor.
Pe de altă parte, recurenta nu a fost parte în respectivul proces, așa că hotărârea nu îi este opozabilă.
Fiind amenajat ca o cale de acces (pe teren au fost executate trepte, balustrade, ziduri de susținere) de uz public, terenul în litigiu face parte din proprietatea publică în temeiul legii, respectiv al art.3 alin.1 din Legea nr.213/1998.
Mai mult, prin Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate, peștera și zona sa de protecție au fost declarate de utilitate publică (art.3 din lege și anexa, pct.2109), recurenta fiind obligată să delimiteze această zonă (art.5 din lege).
Instanța nu a ținut seama de toate aceste împrejurări, de textele de lege aplicabile și nici de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care a confirmat susținerile recurentei.
În acest mod au fost încălcate și prevederile art.480 Cod civil.
Se solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
La data de 09 octombrie a formulat întâmpinare intimatul-pârât, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În conformitate cu prevederile art.137 Cod procedură civilă, Curtea se va pronunța cu prioritate asupra excepției inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art.2821(1) din același cod, excepție care face de prisos cercetarea în fond a pricinii și care este privită ca fondată.
de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalității, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituție, care instituie dreptul părților interesate de a ataca hotărârile judecătorești numai în condițiile legii. Textul constituțional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii.
Legalitatea căii de atac implică și consecința că mențiunea greșit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși nu a prevăzut-
Conform dispozițiilor art.2821alin.(1) Cod procedură civilă, modificat prin Legea nr.195/2004, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind - litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard.
Termenul de litigiu folosit de legiuitor în art.2821Cod procedură civilă desemnează toate acțiunile cu caracter patrimonial calificate ca atare de doctrină și jurisprudența în materie prin raportare la obiectul acestora, care privește în mod direct o valoare patrimonială ori un act juridic al cărui obiect este un drept evaluabil în bani.
Or, litigiul dedus judecății are ca obiect revendicarea unei suprafețe de 630. teren a cărui valoare este sub 100.000 lei, așa cum de altfel rezultă din expertiza tehnică depusă în recurs (176 și urm.), fiind estimată la 5.670 lei.
De altfel, la termenul de judecată din 09 octombrie 2008, la solicitarea instanței, intimatul-pârât, prezent în instanță, a precizat că valoarea terenului în litigiu este de circa 6300 euro.
Valoarea terenului dedus judecății nu a fost contestată de către apelantă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 30 octombrie 2008, în care au fost consemnate concluziile părților ca urmare a dezbaterii recursului.
Prin concluziile scrise formulate de apelantă și depuse la dosar la 04 noiembrie 2008, pentru prima dată reclamanta precizează valoarea de 100.800 lei.
O altă valoare economică a terenului litigios a avut însă în vedere reclamanta la data introducerii acțiunii, așa cum rezultă din înscrisul de la fila 2, întrucât a plătit taxă de timbru în sumă de 171.000 lei ROL la data de 18 februarie 2004, valoare care nu a fost contestată de pârâți.
Conform prevederilor Legii nr.146/1997, acestei taxe de timbru îi corespunde o valoare de aproximativ 3.000.000 lei ROL.
În conformitate cu dispozițiile art.2821Cod procedură civilă, hotărârea instanței de fond era supusă numai recursului, competența de soluționare revenind tribunalului conform dispozițiilor art.2 pct.3 Cod procedură civilă, calificarea căii de atac de către instanța de apel fiind contrară acestor dispoziții legale.
Față de dispozițiile articolului 181Cod procedură civilă instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul aceluiași obiect.
Cum se poate observa, legiuitorul a înțeles să confere un mai mare grad de celeritate în soluționare acelor litigii considerate de mai mică importanță, alegând criteriul patrimonial. Astfel, nu s-a raportat la cereri evaluabile, ci la litigii privind un obiect de o valoare mai mică de 100.000 lei, inclusiv.
În această situație, indiferent de natura litigiului, s-a avut în vedere valoarea patrimonială a bunului asupra căruia poartă litigiul, atribuindu-se o importanță mai mică litigiilor de orice natură care poartă asupra unui obiect de o valoare mai mică, indiferent că ar fi vorba despre acțiuni evaluabile sau neevaluabile, în sensul Legii nr.146/1997.
de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art.2821Cod procedură civilă constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art.6 pct.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
De altfel, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate de atac prevăzute de legislațiile naționale, art.13 din aceeași convenție consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cazul " împotriva Regatului Unit", 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut, fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, existând posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutului oricărui drept.
Acțiunea dedusă judecății, având caracter patrimonial, cu conținut economic, se încadrează astfel în acțiunile reglementate de art.2821Cod procedură civilă, valoarea obiectului dedus judecății este mai mică de 100.000 lei (1 miliard) și se constată că în cauză soluția adoptată de către tribunal este una de recurs, iar nu una de apel.
Conform dispozițiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege. În consecință, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs, este inadmisibil.
Nu are relevanță calea de atac menționată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor și este, potrivit textului mai sus menționat, recurs, astfel că, recursul la recurs formulat în cauză, apare ca fiind inadmisibil.
Hotărârea pronunțată de tribunal, chiar și într-o compunere greșită, fiind una pronunțată în recurs, față de dispozițiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă, nu este supusă recursului, prin urmare prezenta cale de atac se observă a fi inadmisibilă.
Chiar dacă litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale și s-au statuat cu putere de lucru judecat de atac, apelul și recursul, în speță operează principiul legalității cailor de atac, principiu ce nu poate fi înfrânt de statuările instanțelor de control.
Conform prevederilor art.126 alin.2 și art.129 din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar de atac pot fi exercitate numai în condițiile legii și ca atare, legiuitorul este suveran în adoptarea regulilor de procedură, respectând însă și celelalte dispoziții constituționale.
În raport de considerentele mai sus expuse, se impune ca în temeiul art.2821raportat la art.299 și art.312 Cod procedură civilă, să fie respins recursul ca inadmisibil.
Prin întâmpinarea formulată la data de 09 octombrie 2008, intimatul a solicitat cheltuieli de judecată.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fila 170 se găsește împuternicirea avocațială, care însă nu este însoțită și de chitanța doveditoare a cuantumului onorariului achitat apărătorului ales, în consecință cererea urmează a fi respinsă în temeiul textului de lege citat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta în nume propriu COMUNA - prin PRIMAR, județul A, împotriva deciziei civile nr.103 din 12 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții și .
Respinge cererea intimatului privind cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06 noiembrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./21.11.2008
Jud.apel: /
Jud.fond:
Președinte:Florinița CiorăscuJudecători:Florinița Ciorăscu, Mariana Stan, Corina Pincu
