Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 362/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(632/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.362
Ședința publică de la 10.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții-reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.1836 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanții-reclamanți, și, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.64123 din 18.05.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, intimata-pârâtă, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.147.938/22.04.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, lipsind intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților-reclamanți solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de fond în mod eronat a acordat preferabilitate titlului pârâtei, întrucât titlul reclamantelor este un titlu mai vechi, serios și mai bine caracterizat care provine de la adevăratul proprietar.
B credință a pârâtei cu prilejul cumpărării imobilului are relevanță doar în privința raporturilor dintre aceasta și vânzător, în raporturile cuverus dominusavând efecte numai în privința întinderii obligației acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul și nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.
Astfel, titlul de proprietate al reclamanților este preferabil titlului pârâtei deoarece aceștia sunt dobânditori ai dreptului de proprietate prin succesiune de la autoarea acestora, pe când intimata-pârâtă a cumpărat imobilul de la un neproprietar.
Apreciază că instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că intimata-pârâtă posedă un titlu de proprietate dobândit în temeiul Legii nr.112/1995, fără însă a avea în vedere că potrivit dispozițiilor acestui act normativ se puteau înstrăina doar acele imobile care au fost preluate de stat cu titlu valabil.
Instanța de fond în motivarea hotărârii a reținut greșit și aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr.10/2001 cu trimitere la decizia în interesul legii nr.LIII/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, deoarece la data redactării sentinței de fond fusese publicată decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că în cazul în care sunt neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Mai mult, prin respingerea acțiunii în revendicare s-ar încălca art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, întrucât negarea dreptului de proprietate al reclamanților, combinată cu absența totală a unei despăgubiri juste, ar constitui o privare de proprietate, incompatibilă cu dispozițiile convenției.
Ca atare, reclamanții prin acțiunea introductivă au urmărit restituirea posesiei imobilului întrucât este vorba de o compare de titluri bazată pe art.480 cod civil și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că aceștia dețin un titlu de proprietate mai bine caracterizat, serios și dobândit în condiții de absolută legalitate.
Astfel, principiul conversiunii restituirii în natură în despăgubiri nu își poate găsi aplicare, întrucât statul a preluat abuziv imobilul revendicat și a vândut ceea ce nu îi aparținea, astfel încât nu poate fi reținută motivarea protecției dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri. Depune la dosar concluzii scrise.
Avocatul intimatei-pârâte solicită respingerea apelului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea apelată este temeinică și legală, întrucât în mod corect a apreciat instanța de fond că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art.480 Cod civil, ci trebuie stabilită atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, în considerarea căruia titlul pârâtei este valabil și produce efecte depline.
Legea nr.10/2001 reprezintă o lege speciala de reparație, care reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât după intrarea acesteia în vigoare, dispozițiile dreptului comun, combinate cu prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/2008 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de alta parte, Legea nr.10/2001 instituie o procedura administrativa prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.
Astfel, prin deciziile nr.LIII/04.06.2007 și nr.33/09.06.2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a concluzionat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, s-a reținut că persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regulaelecta unași principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, susținerile reclamanților privind inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr.10/2001, sunt total neconforme cu legea și jurisprudența instanței supreme, acestea ignorând și principiul de drept care guvernează raportul dintre legea speciala și legea generală, exprimat prin adagiulspecialia generalibus derogant.
În cauză nu poate fi reținută motivarea reclamanților care susțin că prin hotărârea pronunțată de instanța de fond se încalcă art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, întrucât aceste dispoziții prevăd că orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Curtea Europeană a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Astfel, instanța de fond în mod corect a reținut în cuprinsul hotărârii atacate cu apel că intimata-pârâtă fiind un cumpărător de bună credință al imobilului revendicat în baza Legii nr.112/, deține un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, și prin urmare, nici aceasta nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât tot pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Prin Decizia în interesul Legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a reținut că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, însă în raport de jurisprudența CEDO rezultă că, atunci când statul nu mai poate restitui în natură bunul imobil, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești, având în vedere că titlul intimatei-parate, cumpărătoare de bună-credință, este un titlu legal constituit, ale cărui efecte s-au consolidat ca urmare a neanulării acestuia pe cale judecătorească.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art.45 din Legea nr.10/2001, reclamanții au avut posibilitatea de a promova o acțiune în anularea titlului intimatei-pârâte în termenul special de prescripție reglementat de alin.5 din cadrul art.45, însă aceștia nu au promovat o asemenea acțiune, astfel încât această situație are și semnificația recunoașterii indirecte de către aceștia a titlului intimatei-pârâte.
Astfel încât, acțiunea în revendicare promovată de reclamanți, vizând un imobil ce intră sub regimul de reglementare al Legii nr.10/2001, nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice impuse de art.480 Cod civil.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial, sub nr-, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâtii, și Municipiul B, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, situat în B, sectorul 1,-, compus din trei dormitoare, două băi, birou, salon, sufragerie și bucătărie, oficiu, debara - la etajul 1, subsol format din două camere, 3 boxe, garaj, pod și teren aferent în suprafață de 241,75 mp.
Pârâtul Municipiul Baf ormulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât imobilul revendicat a fost cumpărat de persoane fizice, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, față de prevederile Legii nr. 10/2001, o lege specială și de imediată aplicare.
Pârâta a formulat întâmpinare, invocând de asemenea excepția inadmisibilității acțiunii, față de prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 ce face trimitere la legea specială, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar pe fond solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Sub aspectul legitimării procesuale active, s-a susținut că la data naționalizării imobilului proprietarul acestuia, înscris în anexa Decretului, era numitul, reclamanți neprobând nici calitatea de moștenitori ai acestuia.
La termenul de judecată din 23.05.2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.
Totodată, prin încheiere a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr.10221/05.09.2008 Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția de necompetență materială, declinându-și competența în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă - reținând că, față de valoarea imobilului stabilită prin expertiză (758-400 lei) și necontestată de părțile litigante, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă.
Ca urmare, cauza s-a înregistrat la data de 23.09.2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 1836/19.12.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; a respins excepția lipsei calității procesuale active; a respins acțiunea formulată de reclamanții, și, ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în raport de temeiul juridic al acțiunii nu se poate reține o inadmisibilitate a acțiunii în sens procesual, analizată cu prioritate de tribunal, conform art. 137 Cod procedură civilă. Pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că acest act normativ cuprinde norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin care se stabilește regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, arătând și condițiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură, o acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun neputând fi primită.
Întrucât aceste aspecte fac necesară o cercetare a fondului litigiului dintre părți, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, și deci nu se pune în discuție pe calea unei excepții procesuale existența vreunui caz în care legea ar închide părții interesate accesul la un anumit mijloc procesual sau neîndeplinirea vreunei condiții de formă sau de fond pentru promovarea acțiunii în revendicare imobiliară, tribunalul a respins excepția.
Referitor la legitimarea procesuală a reclamanților în cauză, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11487/16.07.1945 la Tribunalul Ilfov - Secția notariat, a dobândit proprietatea apartamentului în litigiu, iar ulterior, prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a fost naționalizat fără despăgubiri, fiind înscris în anexa Decretului la poz. 7355, pe numele.
În perioada 1946-1949 titular de rol fiscal a fost însă (conform adresei Sector 1), până la naționalizare.
Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 20/06.03.2003 întocmit de și, de pe urma lui (aceeași persoană cu, potrivit declarației de notorietate de la fila 21 - dosar -), decedată la data de 02.09.1982, au rămas ca moștenitori reclamanții, descendenții direcți ai acesteia.
Reținând totodată, din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, că imobilul din titlul înfățișat de pârâtă este identic cu cel din titlul exhibat de reclamanți, tribunalul, față de cele arătate anterior, a constatat că reclamanții au probat calitatea procesuală activă în promovarea prezentei acțiuni, excepția procesuală ridicată cu acest obiect fiind neîntemeiată.
Pe fondul acțiunii deduse judecății, tribunalul a reținut că pârâta deține imobilul revendicat, în urma cumpărării lui, împreună cu (decedat la 11.08.2007) de la. prin NORD, conform contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 1678/23175/27.11.1996, contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995
Sub aspectul examinat anterior, tribunalul a reținut că reclamanții au notificat în anul 2001, conform Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului B, solicitând măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, se observă că această lege specială, referindu-se și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze imobilele, în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
În această ordine de idei, tribunalul a reținut că dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 au avut în speță ca efect consolidarea titlului cumpărătoarei de bună credință în conformitate cu Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât reclamanții nu au formulat o acțiune în anulare a acestui act. Într-o asemenea situație, în care validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea de către reclamanți a acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege - tribunalul a constatat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că"În contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri"(cauza Străin contra României).
Văzând dispozițiile art. 18 lit.c și art. 45 din Legea nr.10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, conform celor reținute mai sus, trebuie remarcat că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, ci trebuie stabilită atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâtei este valabil și produce efecte depline - apărările pârâtei în acest sens fiind deci întemeiate.
În cadrul acestei acțiuni, tribunalul a constatat totodată, contrar celor afirmate fără nici un suport de reclamanți, că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (moștenitorilor acestuia), cât și în cazul pârâtei, cumpărător de bună credință a imobilului revendicat ce a dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, și, prin urmare, nici aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Astfel, pe de o parte, nu pârâta, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin nerestituirea imobilului, iar, pe de altă parte, tribunalul nici nu este îndreptățit să verifice, la acest moment și în acest cadru procesual, dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este eficientă și asigură realizarea concretă a drepturilor persoanelor îndreptățite, în condițiile în care reclamanții nu a pus în discuție și nu a probat demersurile lor (inclusiv în justiție) în scopul finalizării procedurii administrative începută în baza Legii nr. 10/2001 și, implicit, inițierea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva sentinței civile nr.1836/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în termen legal, reclamanții, și au declarat apel.
În motivare, apelanții-reclamanți arată că în mod eronat instanța de fond a acordat preferabilitate titlului pârâtei, având în vedere faptul că titlul de proprietate deținut este un titlu serios și mai bine caracterizat, întrucât a intrat în circuitul civil în anul 1945, prin transcrierea în registrul de și al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat; este mai vechi decât cel exhibat de pârâtă și sub acest aspect trebuie făcută aplicațiunea principiului de drept exprimat în adagiulqui prior tempere patior jure(primul in timp, mai puternic în drept) și provine de la adevăratul proprietar ( ) pe când titlul pârâtei provine de la un non dominus, Statul Român, care nu se putea prevala de un titlu de proprietate legal dobândit în condițiile art.645 Cod civil.
Nu prezintă relevanță în cadrul comparării de titluri faptul că titlul exhibat de pârâtă a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, că nu a fost contestat sau că dobânditorii ar fi fost de bună credință la dobândirea bunului.
B credință a pârâtei cu prilejul cumpărării imobilului are relevanță doar în privința raporturilor dintre aceasta și VÂNZĂTOR, în raporturile cuverus dominusavând efecte numai în privința întinderii obligației acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale. Nedesființarea titlului pârâtei nu semnifică faptul că aceasta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului în discuție, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi proprietari ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Rezultă că titlul de proprietate al apelanților-reclamanți este preferabil titlului pârâtei, aceștia fiind dobânditori ai dreptului de proprietate prin succesiune de la autoarea lor, pe când pârâta a cumpărat de la un neproprietar.
În motivarea sentinței, instanța judecătoreasca reține aplicabilitatea a dispozițiilor legii speciale nr.l0/2001, făcând trimitere la Decizia în interesul legii nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia retrocedării imobilelor expropriate, neaplicabilă în speță. La data redactării motivării sentinței apelate fusese publicată Decizia nr.33/09.06.2008 (Monitorul Oficial nr.108/23.02.2009) pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, conform căreia:
"Concursul dintre legea specială si cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.
În cazul în care sunt neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice."
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel urmează să se pronunțe asupra compatibilității în speță dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Respingerea acțiunii în revendicare a apelanților-reclamanți ar conduce la încălcarea dispozițiilor art.I din Protocolul nr.I al Convenției europene a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, întrucât am fi lipsiți de proprietatea noastră, consfințită prin aprecierea caracterului abuziv al preluării, fără justificarea unei cauze de utilitate publică.
Cum reclamanții, dețin un bun, în sensul art.I din Protocolul nr.l, respectiv, o speranță legitimă de a beneficia de dreptul de proprietate, negarea acestuia prin respingerea acțiunii în revendicare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri juste ar constitui o privare de proprietate lipsită de bază legală, incompatibilă cu dispozițiile Convenției mai sus amintite.
Pe de o parte, apelanții-reclamanți învederează că au inițiat toate demersurile necesare în vederea finalizării procedurii administrative, demersuri ce au constat atât în completarea dosarului administrativ nr. 7965/2001, pe rolul Primăriei Municipiului B cu toate actele necesare, cât și prin promovarea unei acțiuni judecătorești având ca obiect:obligație de a face,finalizată prin pronunțarea Sentinței Civile nr.1202/05.10.2006, rămasă definitivă si irevocabilă prin Decizia Civilă nr.4574/05.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă.
Pe de altă parte, apelanții apreciază că reparația sub forma despăgubirilor reprezintă o formă incertă de asigurare a protecției dreptului de proprietate, motivat de lipsa de funcționare sau incoerența funcționării mecanismelor care au menirea de a duce la îndeplinirea obligației statului (Fondul "Proprietatea" este inoperant).
Având în vedere aceste aspecte, apelații-reclamanți solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a Sentinței Civile nr.1836/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III - Civilă, în dosarul nr-, iar pe fondul cauzei, obligarea pârâtei să le lase reclamanților, în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul situat în B,-, sector 1, conform coordonatelor descrise prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert, solicitând omologarea acestuia prin hotărârea ce se va pronunța.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că nu este fondat pentru următoarele considerente.
Nu este întemeiată prima critică a apelanților referitoare la preferabilitatea titlului lor, în raport de faptul că sunt aplicabile criteriile de comparație stabilite de art. 480. civil și nu dispozițiile legii 10/2001.
Astfel, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a legii 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care,altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa. legi.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Sub aspect procedural dispozițiile legii 10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480. civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale legii 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
În aceste caz, corect a analizat prima instanță pe fond acțiunea în revendicare dar, și cu aplicarea prevederilor substanțiale ale legii 10/2001, care reprezintă legea specială în materia revendicării imobilelor naționalizate de stat, contrar susținerilor apelanților. Că este așa, s-a statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii care a stabilit că" legea specială, se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în condițiile expres prevăzute de art. 18 lit. c, art. 29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative( art. 480. civ și legea 10/2001) nu poate fi primit".
În al doilea rând, nu este întemeiată nici critica referitoare la existența unei neconcordanțe între prevederile legii 10/2001 și cele ale Convenției.
Existența unui "bun" în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând " bunuri actuale", fie ca " speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
evaluării de legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speță.
Simpla afirmație a apelanților reclamanți că preluarea imobilului în temeiul decretului 92/1950 este abuzivă, nu poate fi reținută, de plano, fără a fi analizată în cadrul unui litigiu anterior prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006 pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul legii 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate ( a se vedea și ) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Prin urmare, prin respingerea acțiunii în revendicare nu se ajunge la o nouă privare de proprietate de către stat a apelanților reclamanți, întrucât în baza dispozițiilor legii speciale acestea au posibilitatea de a obține despăgubiri pentru imobilele ce au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, cum este cazul în speță.
Pentru aceste considerente în baza art. 296. pr. civ. curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți, și, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat " ", în B,--19,.4, sector 3, împotriva sentinței civile nr.1836/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliată în B,-,.2, sector 1, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - --- --
GREFIER,
Red.
Tehnodact. /
8 ex./06.07.2009/.
- Secția a III-a Civ. - -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
