Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 379/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(352/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.379
Ședință publică de la 11.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Gabriela Sorina Prepeliță
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelantul-pârât și de apelantul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1646 din 04.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimații-chemați în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B și SC NORD SA.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 21.05.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 28.05.2009, 04.06.2009 și apoi la 11.06.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1646 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul - Secția a Va Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B prin Primar General și a respins cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul, și chemații în garanție Primăria Municipiului B, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC Nord; a obligat pârâtul să restituie în deplină proprietate și posesie imobilul din B, - - nr. 64, parter,. 1, sectorul 1, compus din cameră, bucătărie, marchiză cu suprafață utilă de 21,77 mp. reprezentând o cotă indiviză de 9,05% și 28,30 mp. teren sub construcție; în baza art. 165 Cod de procedură civilă a disjuns cererile de chemare în garanție și a format dosar separat cu următoarele părți: reclamant și pârâți Primăria Municipiului B, SC Nord SA, Ministerul Economiei și Finanțelor, chemat în garanție SC Nord SA; a acordat termen pentru continuarea judecății în dosarul nou format la data de 13 ianuarie 2008, ora 830,2, cu citarea părților indicate mai sus; a luat act că nu s-a solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 06 septembrie 2007, sub nr-, reclamanta, a chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul B prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 384 mp. și construcțiile existente pe acesta, situat în B, - - nr. 64, sectorul 1
Prin sentința civilă nr. 3038 din 06 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția de necompetență materială, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanta și pârâtul - reclamant, pârâta, pârâtul și Municipiul B prin Primarul General, chemații în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului B și SC Nord SA, în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b Cod de procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanța procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr-.
Prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2008, tribunalul a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect al pârâților și; a dispus rectificarea citativului cu privire la numele corect de pârât - reclamant pe care o au și; a pus în vedere reclamantei să-și evalueze în parte fiecare apartament solicitat; a pus în vedere pârâtului să indice obiectul cererii reconvenționale formulate, să indice temeiul juridic, precum și cadrul procesual și a prorogat discutarea excepțiilor invocate prin întâmpinări.
Prin încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2008, tribunalul, în baza art. 165 Cod de procedură civilă, a dispus disjungerea cererii reclamantei cu formarea a patru dosare separate, având în vedere existența unor raporturi juridice distincte între aceasta și fiecare pârât persoană fizică.
Dosarul disjuns având ca părți reclamanta, pârâți și Municipiul B prin Primarul General și chemații în garanție Primăria Municipiului B, SC Nord SA și Ministerul Economiei și Finanțelor și ca obiect revendicare imobiliară, a fost înregistrat pe rolul Tribunalul București - Secția a IV a Civilă sub nr-.
Reclamanta a indicat ca valoarea de circulație a imobilului revendicat este de 150.000 euro echivalentul a 525.000 lei/ron, iar pârâții nu au contestat această valoare.
Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este fondată pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 19704 din 09 iulie 1934 la Tribunal I - Secția notariat, și au dobândit de la Banca SA, dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor, situate în B, - - nr. 64 (fost 42, fost nr. 8), sector 2.
Acest imobil în cartea funciară conform procesului - verbal nr. 7857/1940 a orașului B cu teren în suprafață de 384 mp. și două corpuri de, primul corp având cinci camere și dependințe, iar al doilea corp fiind compus din patru camere și dependințe și subsol cu garaj.
S-a observat din certificatul emis de Serviciul Finanțelor Sector 5 că la nivelul anului 1949 figura ca plătitor de impozit pe lângă alte imobile și pentru imobilul din - - nr. 64.
Ulterior, imobilul sus-menționat a fost naționalizat prin Decretul 92/1950, poziția 7569, cu opt apartamente și a intrat în proprietatea statului de la fostul proprietar, așa cum rezultă din adresele nr. 4369 din 26 mai 1992 și nr. 2750/1997 emise de SC Nord SA și din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 (fila 91 dosar fond).
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 590 din 27 iulie 1975 în urma decesului lui decedata la data de 14 decembrie 1974 și decedat la data de 01 octombrie 1975 rămas ca moștenitor, în calitate de fiu, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 25 din 18 aprilie 2007 în urma decesului lui decedat la 22 ianuarie 2007, rămas ca unică moștenitoare reclamanta ( fostă ).
Tribunalul a reținut că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a întregului imobil din - - nr. 64, cererea sa fiind înregistrată la data de 28 martie 1996 cu nr. 205, nefiind soluționată, anterior vânzării apartamentului în litigiu.
Prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4702/27446 din 03 iulie 1997 Primăria Municipiului B în calitate de vânzătoare, prin mandatara SC Nord SA, a vândut defunctei, în calitate de compărătoare, locuința situată în B, - - nr. 64, parter,. 1, sector 1, în suprafață utilă de 21,77 mp.
Prin certificatul de legatar nr. 116 din 16 august 2000 s-a dovedit că în urma decesului numitei, decedată la data de 29 iulie 2000 rămas în calitate de legatar universal căruia i-a revenit întreaga moștenire, inclusiv apartamentul în litigiu.
Tribunalul a reținut că întrucât atât reclamanta cât și pârâtul pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
În acest sens, în primul rând, tribunalul a reținut că însăși Decretul 92/1950 în ansamblul său, că titlul al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vioare la data reluării lor de către stat", iar potrivit alineatului final al aceluiași articol "instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
În speța dedusă judecații, imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei.
Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea dată.
Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială". Iar potrivit art. 10 "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".
Decretul nr. 92/1950, act normativ de inferior Constituției încălcă aceste prevederi devreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prevăzut de art. 17 o diferențiere între cetățenii români, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetățeni români.
Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, încălcă și dispozițiile art. 481 cod civil potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabila despăgubire" tocmai prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Constituția din 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 prevedea în art. 11 ca mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregrului popor.
. toate aceste acte normative menționate, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.
Cu excepția exproprierii, în sistemul Codului civil R, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietății, are în vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea sa întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu auto constituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Nevalabilitatea titlului statului rezulta deci în urma aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permite instanței de judecată verificarea valabilității titlului statului după trei criterii, respectiv concordanța titlului cu Constituția vremii, cu actele normative interne în vigoare la acea data și cu tratatele internaționale la care România era parte, cu condiția însă de a nu exista o lege specială de reglementare a situației acestor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989.
În lipsa, acordului sau de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț față de titlul statului, puțind opune titlul sau acestuia spre comparație și spre a se stabili cui aparține dreptul.
Or, în speța dedusă judecății, titlul autorului reclamantei este anterior, cu dată mai veche (1934) față de cel al statului și ca oricum titlul statului nu este valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care îți justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâții.
Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamanta este preferabil și mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, dreptul de proprietate este intabulat în cartea funciară și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul de proprietate al pârâtului provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu. Practic, titlul reclamantei este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtului provenind de la stat, el nu a existat, deoarece preluarea a fost făcută în fapt, neexistând niciun act normativ care să o fi justificat.
În ceea ce privește susținerile pârâtului, în sensul că autoarea sa ce a cumpărat imobilul de la stat a fost cumpărătoare de bună - credință, tribunalul a constatat următoarele:
O doctrină unanimă admite că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupați unea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se va rezolva prin compararea titlurilor reclamantului și pârâtului. Dacă atât reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
Cât timp există și a existat un sistem de norme care reglementează desfășurarea raporturilor juridice private, iar buna - credință nu este enumerată printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate, instanța a apreciat că atitudinea subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare este irelevantă sub aspectul valabilității dreptului intrat în patrimoniu.
În cazul pe care îl analizăm, titlul subdobânditorului de bună - credință provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. A rezultat că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorul de bună - credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății.
B - credință invocată de pârât nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ci doar în acțiunea în constatarea nulității actului juridic față de care se pot invoca dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acest articol însă nu a răsturnat regulile de soluționare ale acțiunii în revendicare de drept comun, ci se referă la situația în care imobilul nu poate face obiect al măsurii reparatorii de restituire în natură al imobilului către fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, deschizând calea constatării nulității actului juridic sau acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.
O eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi acceptat întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, nu și în materia revendicării.
Tribunalul a considerat că, în cazul acțiunii în revendicare, nu prezintă importanță dacă reclamanta sau autorul sau au notificat pe pârât, cu privire la intenția lor de a revendica imobilul. Acest aspect prezintă relevanță în conturarea bunei - credințe a cumpărătorilor la încheierea actului juridic, chestiune de care depinde soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității actului juridic încheiat în aceste condiții.
Nu are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, nici împrejurarea că autorul reclamantei a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât prin intermediul Legii nr. 10/2001 se pot acorda măsuri reparatorii, numai în echivalent în cazul în care imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului reprezentat de unitatea deținătoare, pe când prin promovarea unei acțiuni în revendicare se urmărește restituirea în natură a imobilului.
De asemenea nu sunt incidente nici dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării foștilor proprietari sau moștenitorilor lor doar a măsurilor reparatorii, întrucât aceste dispoziții devin incidente numai în măsura în care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În speța de față, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul art. 18 lit. c, întrucât imobilul înstrăinat, intrând în patrimoniul statului fără titlu valabil, excede aplicării Legii nr. 112/1995. Art. 1 din actul normativ în discuție vizează imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu, ceea ce nu este cazul în speță. Fiind încălcate dispozițiile art. 1 din lege, nu ne regăsim în domeniul de aplicare a art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamanta poate obține restituirea în natură a imobilului.
În consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul în temeiul art. 480 Cod civil a admis revendicarea.
Această soluție dă expresie optimă și principiului echității întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav atinse în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expusă în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile.
Adoptarea punctului de vedere al pârâtului în sensul respingerii acțiunii ar genera totodată perpetuarea situației juridice create prin abuz și violența morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale conform cărora nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.
Practica Convenției Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că vânzarea realizată de stat către chiriaș, chiar dacă acesta este de bună - credință, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia.
În speța de față, vânzarea apartamentului înainte de soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995 coroborată cu lipsa unei despăgubiri la momentul naționalizării până în prezent, a impus reclamantei sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În admiterea revendicării, tribunalul a avut în vedere și Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele, Porteanu contra României în care s-a menționat ca vânzarea de către stat a imobilului către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare a alt. 1 din Protocolul adițional nr. 1, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare - cumpărare. S-a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
Având în vedere că în speță a fost în stare de judecată numai acțiunea principală, cererile de chemare în garanție necesitând administrare de probe, tribunalul în baza alt. 165 Cod de procedură civilă, a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție și formarea unui dosar separat cu următoarele părți: reclamant, pârâți - Primăria Municipiului B, SC Nord SA, Ministerul Economiei și Finanțelor, chemat în garanție - SC Nord SA.
S-a luat act că nu s-a solicita cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel și Ministerul Finanțelor Publice.
Cu privire la apelul Ministerului Finanțelor Publice.
În esență s-a motivat că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece greșit s-a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție, mai ales că cererea nu a fost pusă în discuția părților, iar admițând cererea lui împotriva reclamantei, aceasta are strânsă legîtură cu cererea de chemare în garanție (mai ales că părțile nu au solicitat disjungerea cererilor), filele 2 - 3 dosar apel.
Motivul de apel este neîntemeiat.
Din coroborarea art. 57 și 165 Cod de procedură civilă se reține că nu ne aflăm în prezența unor excepții (ca în cazul conexității sau litispendenței) spre a fi puse în discuția părților.
Astfel art. 165 Cod de procedură civilă prevede că: "În orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de a fi judecată". Deci este atributul instanței de a aprecia oportunitatea disjungerii cererilor, pentru soluționarea cu celeritate.
Astfel motivul de apel nu poate fi primit și este netemeinic.
Referitor la apelul formulat de.
În esență susține că greșit i s-a respins excepția inadmisibilității în cauza de față, că statul nu are un titlu valabil, că există bună - credință și nu s-a demonstrat contradictoriul și că nu s-a ținut seama de art. 18 lit. a din Legea nr. 112/1995 (filele 19 - 22 dosar apel).
Așa cum sunt structurate pe patru puncte, toate motivele de apel se referă la probleme pe care instanța de fond le-a avut în vedere, excepția fiind soluționată corect iar argumentația făcută este convingătoare. Referitor la celelalte aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului, buna - credință, aplicarea Legii nr. 112/1995 se constată din verificarea considerentelor sentinței apelate că acestea au fost soluționate corect și fără a relua argumentația dată asupra motivelor invocate în apel și soluționate de prima instanță, se reține că susținerile din apel sunt generale, nu se arată în concret ce anume a greșit instanța de fond (de altfel buna - credință nu echivalează cu un mod de dobândire a proprietății) ci este un element analizat în cadrul unui contract de vânzare - cumpărare.
Așa cum au fo0st formulate în scris, motivele de apel nu pot fi primite sentința fiind legală și temeinică.
Ca atare, cum motivele de apel sunt neîntemeiate, potrivit art. 296 Cod de procedură civilă apelurile vor fi respinse ca neîntemeiate.
Văzând și art. 298 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelantul - pârât cu domiciliul în B,-,. 1, sector 1 și de apelantul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B cu sediul în B,-, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1646 din 04 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă domiciliată în B, șos. - nr. 243,. 52,.. 4,. 94, sector 2 și cu domiciliul lase la și Asociații în B, șos. - - nr. 4 - 8, sector 1, intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5 și intimații - chemați în garanție Primăria Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5 și SC Nord SA cu sediul în B,-, sector 1, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
.
9ex./09.07.2009
-5.-
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Gabriela Sorina Prepeliță
