Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 382/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 382/
Ședința publică din 09 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenții-reclamanți-intimați și - domiciliați în C,-.-.2...6 și de recurentul-pârât-intimat STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ FINANȚELOR PUBLICE - C, B-dul - nr.18 - împotriva deciziei civile nr.338/04.06.2009 a Tribunalului Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți și - domiciliați în C,-.-T4...35 județ C; CONSILIUL LOCAL C și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR - C,- județ C și C - C,-.-.18,parter, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurenții-reclamanți-intimați avocat conform împuternicirii avocațiale nr.100/2009, pentru intimații-pârâți și se prezintă avocat conform împuternicirii avocațiale nr.103/02.11.2008 depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile sunt declarate în termen, motivate și se solicită judecata în lipsă.
După referatul grefierului de ședință;
Apărătorul intimaților-pârâți și arată că nu este îndeplinită procedura de citare cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Instanța constată că procedura de citare cu recurentul-pârât-intimat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, este legal îndeplinită conform prevederilor legale.
Instanța, luând act că nu mai sunt alte cereri prealabile ori înscrisuri de depus la dosar, fiind lămurită asupra cauzei, în conformitate cu art.150 Cod pr.civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Apărătorul recurenților-reclamanți-intimați,având cuvântul, își întemeiază motivele de recurs pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Arată că instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea stabilită de către prima instanță potrivit căreia s-a făcut dovada că s-a formulat cerere de restituire în natură a imobilului înregistrat sub nr.2237/27.07.1996 la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995.Există dovada la dosar că a formulat cerere de restituire anterior cererii depusă de chiriași în vederea cumpărării imobilului. Hotărârea instanței de apel este greșită în ceea ce privește menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriașii cumpărători, reținând în mod greșit că aceștia au fost de bună credință la momentul încheierii actului. Intimații-pârâți nu pot invoca buna credință pentru că nu au făcut acel minim de diligențe absolut necesare în acest sens. Din cererea depusă de chiriași pentru cumpărarea imobilului în baza Legii nr.112/1995 rezultă că au cunoscut faptul că imobilul ce urma să fie cumpărat a fost preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974. Un criteriu obiectiv pentru a se stabili buna credință a terțului este lipsa de culpă la care se adaugă convingerea loială a acestuia despre existența unui anumit drept, așa încât terțul este de rea credință când nu a depus diligențele necesare pentru a constata dacă transmițătorul este titularul dreptului înstrăinat. Prin urmare, în cauza de față, în lipsa unor măsuri de prudență și diligență din partea chiriașilor - cumpărători și aceștia și-au asumat toate consecințele, iar prezumția de bună credință trebuie înlăturată astfel în cât încheierea contractului lor de vânzare-cumpărare este un abuz care trebuie reprimat.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii apelurilor ca fiind nefondate și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Apărătorul intimaților-pârâți și, având cuvântul, arată că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu în condițiile Decretului nr.223/1974. La data preluării în proprietatea statului apartamentul era grevat de un credit acordat de CEC nerestituit, credit care a fost plătit de la bugetul de stat. Imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu prin aplicarea Decretului nr.223/1974. Titlul de proprietate al pârâților și s-a născut conform art.9 din Legea nr.112/1995. Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului este restrictivă în privința redobândirii dreptului de proprietate de către foștii proprietari; la art.2 se prevede că beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate foștii proprietari și moștenitorii acestora care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile legii. Legea pe lângă măsurile reparatorii conține și măsuri de protecție a chiriașilor acestor apartamente astfel că aceștia pot cumpăra apartamentele după expirarea termenului prevăzut în art.14.Apartamentul a fost cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 și nr.HG20/1996. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 30 09.1996 cu respectarea art.9 din lege, fiind titularul contractului de închiriere nr.31749/1988, vânzarea s-a făcut după expirarea termenului prevăzut de lege, iar conform art.2 din lege, fostul proprietar nu beneficia de redobândirea dreptului de proprietate și respectiv de restituirea în natură. Hotărârea Guvernului nr.20/1996 a stabilit că imobilele cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului cu titlu sunt și acele imobile care au fost preluate și în baza Decretului nr.223/1974.
Pentru toate considerentele expuse, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
După strigarea cauzei, dar nu înainte de terminarea ședinței de judecată s-a prezentat pentru intimații-pârâți Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar se prezintă avocat și depune la dosar delegația de substituire (av. - împuternicire avocațială nr.436/29.09.2009).
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin decizia civilă nr. 338/04.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța -secția civilă au fost admise apelurile formulate de pârâții și, CONSILIUL LOCAL C, MUNICIPIUL C și C în contradictoriu cu intimații reclamanți și, precum și cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor reprezentat de C, împotriva sentinței civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecătoriei Constanța.
Pe cale de consecință, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și admiterii acțiunii în revendicare formulate de reclamanții în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata către aceștia a unor despăgubiri echivalente valorii de circulație a imobilului situat în mun. C,-, -. B,. 1,. 35, jud. C, stabilită la momentul plății efective.
A fost respinsă acțiunea reclamanților față de pârâții, Consiliul Local și Mun. C, precum și C, ca nefondată.
A fost respins capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâții și Consiliul Local
S-a dispus deopotrivă asupra modalității de suportare a cheltuielilor de judecată, de către părțile implicate.
Instanța de apel a reținut, în esență, că prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamanții și au dobândit imobilul situat în C,-, - 4,. B,. 1,. 35, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular
Acest imobil a fost ulterior cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 de către soții și.
Instanța de apel a constatat că, în raport de situația de fapt evocată, Statul Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanților prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fără nici o indemnizație, ceea ce contravenea dispozițiilor Constituției din 1948 și ale art. 480.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.
S-a conchis în sensul că reclamanții au fost deposedați în mod abuziv de imobilul în litigiu și că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanți de proprietatea lor, este dator să-i și despăgubească.
În absența unui drept de proprietate obținut printr-un titlu valabil, nici vânzătorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în condițiile Legii nr. 112/1995 ( Municipiul C ) nu a dobândit legal prerogativa de dispoziție ce derivă din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul"nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet"( nimeni nu poate da mai mult decât are ) și"nemo dat quod non habet( nimeni nu poate da ceva ce nu are ).
Instanța de apel s-a raportat la jurisprudența în domeniu, arătând că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului, trebuie să fie preferat cel din urmă, pe considerente legate de securitatea circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice, cât și pe acordarea eficienței în plan juridic a principiului validității aparenței în drept exprimat în adagiul"error communis facit jus".
S-a reținut că în speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții pentru operarea principiului validității aparenței în drept ( 1. eroarea să fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, să fie comună și invincibilă și 2. buna credință a subdobânditorului ), întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâții și conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996, care până la data cumpărării au fost chiriași ai statului, neexistând dubii asupra calității de proprietar a vânzătorului; mai mult, pârâții cumpărători nu au fost notificați până la momentul încheierii actului de către reclamanți, în legătură cu vreun demers făcut la autoritățile administrative, fiind creată astfel convingerea comună că proprietarul bunului este statul.
S-a făcut trimitere în argumentație și la jurisprudența CEDO, care a arătat că "persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut acest bunuri" ( cauza Pincova și Pinc versus Republica Cehă, cauza Raicu contra România ). S-a avut în vedere că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat în sensul că "vânzarea de către stat a bunului altui către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1( cauza Stoian și alții versus România, Păduraru versus România, Porteanu versus România ).
În condițiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții și cu bună credință nu mai este posibilă, reclamanții ar fi privați de dreptul lor de proprietate asupra locuinței, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat, aceeași soluție fiind dată, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea 112/95 și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, și în privința terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.
S-a statuat, astfel, în apel, că repararea prejudiciului creat reclamanților prin preluarea imobilului din C,-, - 4,. B,. 1,. 35 se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general și salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și, care au criticat soluția în considerarea respingerii capătului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâții și Consiliul Local al Mun.
Recurenții apelanți au arătat că deși s-a constatat că nici statul și ulterior nici autoritatea administrativă locală care a procedat la înstrăinarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere că exista la dosar dovada formulării unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu foștii chiriași. S-a criticat totodată faptul că instanța nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului C din care rezultă că procedura administrativă de restituire a imobilului, fondată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost soluționată.
Recurenții reclamanți au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut buna-credință a terților dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii situației juridice a bunului de către pârâții, prin minime diligențe.
S-a solicitat să se constate că practica instanțelor în cauzele în care se probează lipsa acestor diligențe necesare este aceea de a reține nulitatea contractului de vânzare-cumpărare potrivit art. 966 și art. 968 cod civil și că din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legătură cu acest aspect.
Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credințe a terțului dobânditor, precum și la împrejurarea că, dacă s-ar fi interesat, pârâții ar fi aflat despre existența cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel că în speță nu se poate evoca lipsa oricărei culpe și buna-credință a actualilor proprietari.
S-a solicitat, pe cale de consecință, admiterea recursului și modificarea soluției tribunalului, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.
Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Cac riticat, la rândul său, decizia Tribunalului pe aspectul greșitei rețineri a calității sale procesuale pasive în prezenta cauză și pe eronata aplicare a dispozițiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
Recurentul pârât arătat, în susținerea primului motiv de recurs, că nu
s-au avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constituție, art. 3 al. 1 pct. 81 din nr.HG 34/2009, nr.HG 113/1992 și art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creează cadrul legal pentru stabilirea entităților juridice cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu - anume - Municipiul C, care deținea acest bun în patrimoniu la data vânzării și Consiliul Local al Mun. C, care a aprobat înstrăinarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.
S-a arătat, totodată, în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, că acțiunea a vizat o revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 cod civil și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996.
Recurentul a reiterat definiția clasică a acțiunii în revendicare, apreciind că în raport de cadrul procesual instanțele urmau să realizeze o comparare de titluri, dând câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.
S-a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstituțional, împrejurare ce excludea înstrăinarea lui valabilă către terții dobânditori; că buna-credință a cumpărătorilor imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995 nu le conferă acestora preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare formulate de adevărații proprietari.
Cât privește soluția de acordare de către Statul Român a despăgubirilor,
s-a solicitat să se constate că o asemenea satisfacție nu poate fi dispusă în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispoziția nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. C, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despăgubiri, fiind înaintată Comisiei centrale.
O critică finală a fost formulată în legătură cu dispoziția privitoare la suportarea de către recurent, în apel, a cheltuielilor de judecată către ceilalți pârâți.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, se constată că recursurile formulate sunt nefondate.
În speța de față, chestiunea corectei aplicări a principiului validității aparenței în drept și statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegată în apel.
Principalul punct de reper în critica adusă soluției tribunalului, în motivația recurenților reclamanți, l-a constituit lipsa diligențelor terților cumpărători în legătură cu situația juridică a bunului și cu existența unei cereri pe rolul autorităților administrației publice, de retrocedare a bunului către adevărații proprietari.
Este evident, din acest punct de vedere, că în absența convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea deverus dominusa vânzătorului, precum și a erorii sale invincibile asupra acestei calități, nu poate subzista elementul bunei-credințe și nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 cod civil.
Reaua-credință nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reținut și tribunalul, în absența oricărei tulburări din partea adevăraților proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriașii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului - prin entitățile sale locale - care în mod public și neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
Chestiunea,minimelor diligențe evocate în acest context este interpretată distorsionat și de o manieră excesivă, întrucât în lipsa oricărui demers cert al reclamanților față de chiriașii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde celor din urmă - care au deținut imobilul cu chirie încă din anul 1988 - să pună sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat,cu titlu chiar în accepțiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrăinării bunului), Legea nr. 112/1995 permițând înstrăinarea unui asemenea imobil către chiriașii cumpărători; împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare - promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalității modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlătură necesitatea analizării contextului de legalitate în care a operat înstrăinarea bunului, în 1996.
Or, din acest punct de vedere, instanțele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de către recurenți prin efectul unui act normativ contrar Constituției din 1965, art. 481 Cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului, reținând că aceștia pretind un,bun în înțelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum însă s-a statuat în jurisprudența recentă a CEDO și a instanței supreme, transpusă principial în conținutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 J -Secțiile Unite, verificarea comparativă a titlurilor părților în acțiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenței titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza și situația terțului dobânditor al bunului, care la rândul său reclamă un,bun în sensul Convenției.
După cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a nuanțat în jurisprudența sa situația acțiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze,noi neajunsuri disproporționate ( cauza Raicu România ) și să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securității raporturilor juridice.
Reluând analiza asupra chestiunii valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va reține că atât instanța de fond, cât și cea de apel au negat existența unei legături cauzale directe între constatarea nelegalității preluării bunului în patrimoniul statului și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, ambele instanțe înțelegând rolul și importanța aplicării principiului aparenței în drept. Distincția făcută s-a raportat însă la premisa cunoașterii de către intimații pârâți, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cererii formulate de către reclamanți pentru restituirea în natură a bunului.
Din acest punct de vedere, soluția recurată a stabilit corect că problema bunei-credințe a terțului dobânditor nu se poate raporta la conduita autorităților statului, astfel cum rezultă din hotărârea instanței de fond, ci exclusiv la cea a cumpărătorilor - care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât după notificarea lor. Cum nu cădea în sarcina cumpărătorilor (cărora legea în vigoare le permitea să cumpere bunul deținut în calitate de chiriași) să se îndoiască și să conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident aceștia s-au încrezut legitim în situația juridică a bunului.
Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca și indicarea în cererea de cumpărare a acestui temei în drept de către cumpărători nu constituie elemente care să infirme acest punct de vedere, iar susținerea recurenților reclamanți, în sensul că orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunistă ar trebui să manifeste de plano dubii serioase în legătură cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate și contrazic ipoteza aparenței în drept.
Pe cale de consecință, constatând că temeiurile de reformare a hotărârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurenților reclamanți, ca nefondat.
Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor, se va reține că este vădit nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu și al oricărei răspunderi pentru consecințele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, fără a se evalua însă situația-premisă care a generat această situație și ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speță nu se ridică doar problema,titlului celui mai bine caracterizat, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principului securității raporturilor juridice.
Astfel fiind, cum ambele instanțe au constatat că prin Decretul nr. 223/1974 reclamanții au pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.
În analiza efectuată, s-a reținut pe considerentele de mai sus și în acord cu jurisprudența instanței supreme că, considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
Aceeași orientare jurisprudențială se regăsește, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană afirmând că persoanele care
și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Nu are relevanță, atât pentru judecătorul național, cât și pentru CEDO, care a fost autoritatea publică implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar și prin prisma entităților administrative teritoriale și al organelor administrației publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuție încălcarea de către stat sau de către un organ al administrației publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităților administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevărații proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a caselor naționalizate (cauza Faimblat România).
Invocarea, în recurs, a nelegalității propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformității decretului de preluare cu normele constituționale și deopotrivă a bunei-credințe a terților dobânditori (cu negarea însă pentru aceștia din urmă a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul,preferabilității), intră în contradicție cu chestiunea responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului și cu imperativul dezvoltat în jurisprudența recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparație echitabilă în acord cu art. 41 din Convenție, iar nu a uneia iluzorii și îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ( cauza Porțeanu România, cauza Matache România, cauza Faimblat România ).
Prin urmare, trimiterea făcută de către recurentul pârât la procedura administrativă statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă și irelevantă, în condițiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunțate încă din anul 2006 și culminând cu cea din ianuarie 2009 în speța Faimblat României, asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde imperativului menționat.
În acest context, demersurile jurisdicționale ale reclamanților, efectuate atât pe dreptul comun cât și în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în măsura în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste și echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat.
Vor fi respinse totodată și criticile formulate de recurentul pârât în legătură cu stabilirea, în sarcina sa, a obligației de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de ceilalți pârâți, având în vedere că stabilirea părții care le suportă ține exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speță, instanța de apel a stabilit în mod corect că singura parte obligată în cauză este statul, celelalte entități neavând nici o culpă în generarea raportului litigios și, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecată ocazionate de chemarea lor în judecată în acțiunea în revendicare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge civile declarate de recurenții reclamanți și intimați și, domiciliați în C,-,-.2,.A,.6 și recurentul pârât și intimat STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, b-dul - nr.18, în contradictoriu cu intimații pârâți și,domiciliați în C,-, -T4,.B,.35, CONSILIUL LOCAL C și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul C,- și C, cu sediul în C,-, -.18,parter, împotriva deciziei civile nr.338 din 04.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă - în dosarul nr-,ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
Pt.jud. - -
aflat în semnează
conf.art. 261 al.2
Vicepreședinte instanță,
Grefier,
Pt.gref.- -
aflată în semnează
conf.art. 261 al.2
Grefier șef,
Jud.fond
Jud.apel;
Tehnored.dec.jud.
3.12.2009
Dact.disp.gref.
2 ex./3.12.2009.
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Mihaela Ganea, Gabriel Lefter
