Obligație de a face. Decizia 381/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 381/
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta-reclamantă domiciliată în C, B-dul 1 - 2. nr.6.-.56...1..26 județ C împotriva deciziei civile nr.227 din 02.04.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimații-pârâți REGIA AUTONOMĂ JUDEȚEANĂ DE C,--28 și DIRECȚIA APELOR D - C,- județ C având ca obiect obligație de a face pretentii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurenta-reclamantă avocat conform împuternicirii avocațiale nr.486 din 14.05.2009 depusă la dosar, pentru intimata-pârâtă Direcția Apelor D se prezintă avocat conform împuternicirii avocațiale nr.201/06.01.2009 depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termen, motivat și netimbrat.
După referatul grefierului de ședință apărătorul recurentei-reclamante depune la dosar timbru judiciar de 0,3 lei și taxa judiciară de timbru în cuantum de 314,00 lei conform chitanței serie/ Nr. - PJ și 50,00 lei conform chitanței - PJ.
Instanța luând act că nu mai sunt alte cereri prealabile ori înscrisuri de depus la dosar, fiind lămurită asupra cauzei, în conformitate cu art.150 Cod pr.civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Apărătorul recurentei-reclamante, având cuvântul își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă. Consideră decizia atacată vădit netemeinică și pronunțată cu încălcarea esențială a legii.Arată că instanța de fond nu a soluționat acțiunea prin excepția privind proprietatea publică a terenului, astfel că nu a mai intrat în cercetarea fondului. Instanța de apel trebuia în virtutea dispozițiilor art.295 Cod pr.civilă coroborat cu art.129 al.5 Cod pr.civilă să pună din oficiu discutarea acestui capăt de cerere, dar instanța a apreciat că dreptul de proprietate publică asupra terenului recurentei a fost dobândit de intimatele-pârâte conform art.7 pct.c din Legea nr.213/1998.Această situație nu este dovedită, deoarece terenul trebuia să treacă în proprietatea statului printr-o acțiune de expropriere conform Legii nr.33/1994. Dar această expropriere trebuia să se facă potrivit disp.art.41 alin.3 din Constituția României și art.481 Cod civil.Consideră că cele două instanțe au extins dispozițiile Legii nr.213/1998. Apreciază din analiza acestui punct numai terenurile aferente stațiilor de tratate cu instalațiile, construcțiile au terenurile aferente acestora în proprietatea publică; terenurile pe care sunt amplasate rețelele de alimentare cu nu aparțin domeniului public, lor li se aplică dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr.101/1997.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel spre o nouă judecată.
Apărătorul intimatei-pârâte, Direcția Apelor D având cuvântul, cu privire la critica recurentei referitoare la subsidiarul acțiunii, respectiv la obligarea pârâtelor la plata chiriei pentru lipsă de folosință a terenului, arată că instanța de apel, în lipsa formulării de critici la acest capăt de cerere prin motivele de apel în temeiul art.295/2 alin.1 Cod pr.civilă, va verifica în limitele cererii de apel. Precizează că această conductă a fost amplasată în anul 1975, iar terenul a intrat în proprietatea recurentei în anul 1996, însă în cauză nu s-a făcut dovada că societatea ar fi în culpă pentru amplasarea acestor conducte; Primăria trebuia să cunoască regimul juridic al parcelei.În conformitate cu prevederile Legii nr.213/1998 privind Domeniul Public, terenurile pe care sunt amplasate rețele de potabilă și canalizare aparțin domeniului public.
Solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
După strigarea cauzei, dar nu înainte de terminarea ședinței de judecată se prezintă pentru intimata-pârâtă Regia Autonomă Județeană de C, consilier juridic - și depune delegație și întâmpinare.
CURTEA
Prin cererea adresată Judecătoriei Constanța și înregistrată sub nr- reclamanta în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Județeană de C (SC -) Cas olicitat să fie obligată aceasta la devierea traseului conductei de aducțiune Dn 600 mm OL ce traversează terenul proprietatea sa din intravilanul comunei, județul C, obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a terenului de la data de 01.05.2003 până în prezent.
În motivarea cererii a arătat reclamanta că este proprietara terenului în suprafață de 1823,75 mp situat în intravilanul comunei, județul C, constituit din două parcele: parcela 246/21/1 de 750 mp cu vecinătăți N - prop.; S - prop.; E - DE 246/37; V - moștenitori și parcela A 245/3/1 cu vecinătăți N - DE 245/39; S - prop.; E - prop. G și V - DE 245/3/5 în baza contractului de donație autentificat sub nr.98/1996 la BNP -.
S-a mai arătat că prin al comunei nr. 56/2000 a fost aprobat planul urbanistic general al comunei, astfel terenul proprietatea sa a fost trecut în intravilanul comunei.
Reclamanta a susținut că în vederea emiterii autorizației de construire a solicitat pârâtei emiterea unui aviz, dar aceasta a refuzat motivat de faptul că pe terenul proprietatea sa este amplasată o conductă de aducțiune.
A apreciat că existența acestei conducte de aducțiune îi îngrădește exercitarea dreptului de proprietate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1075 cod civil și 482 - 492 Cod civil.
În dovedirea cererii a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, cu interogatoriul, cu expertiza.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivat de faptul că respectiva conductă a cărei deviere se solicită este funcțională din 22.06.1987 și zona pe care se află se constituie în zonă de protecție sanitară potrivit prevederilor nr.HG 101/1997.
Prin cererea depusă la registratura instanței în data de 31.10.2007, așa cum a fost precizată la data de 26.02.2007, reclamanta a solicitat introducerea în cauză și a Direcției Apelor D în temeiul prevederilor art. 57 alin. 3 și 4 Cod procedură civilă.
Direcția Apelor Dai nvocat excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză a altor persoane având în vedere că nu pretinde să aibă vreun drept real asupra terenului proprietatea reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 14060/2008 Judecătoria Constanțaa respins excepția inadmisibilității acțiunii și acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest fel a reținut instanța de fond că reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 1823,75 mp situat în intravilanul comunei, județul C, constituit din două parcele: parcela 246/21/1 de 750 mp în baza contractului de donație autentificat sub nr.98/1996 la BNP -.
Potrivit constatărilor cuprinse în raportul de expertiză întocmit în cauză, cele două parcele proprietatea reclamantei sunt străbătute de conducta 600 PREMO, sursa, castel alimentare și și de conducta 250, zona de protecție sanitară aferentă acestora fiind, potrivit prevederilor HG 101/1997, de 740 mp.
Din relațiile comunicate de Direcția Apelor D cu nr. 670/2007, conducta 250 fost pusă în funcțiune din 1980, iar conducta de aducțiune 600 este în funcțiune din 20.03.1966, potrivit fișei mijlocului fix depusă la fila 91 din dosar.
În ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altei persoane, invocată de pârâta Direcția Apelor D, instanța a respins această excepție având în vedere că, deși în prima parte a cererii reclamanta a indicat ca temei juridic prevederile art. 57 alin. 3 și 4 Cod procedură civilă, a tins să lărgească cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată și să cheme în calitate de pârâtă pe Direcția Apelor D, solicitând obligarea acesteia la devierea conductei ce se află în administrarea sa sau ridicarea acesteia, în temeiul art. 1075 și 482-492 Cod civil.
Potrivit Anexei la Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public județean rețelele de alimentare cu realizate în sistem zonal sau microzonal,
precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.
Terenul pe care sunt amplasate conductele de alimentare 600 și 250 face parte din domeniul public, ca urmare a faptului că încorporează aceste rețele de alimentare cu.
Conform prevederilor Legii nr. 213/1998 și celor cuprinse în Constituția României, bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta a arătat că este proprietara terenului in litigiu, că susținerea instanței de fond în sensul că terenul nu îi aparține ci reprezintă domeniu public, reprezintă un act de expropriere fără o justă despăgubire.
În ședința publică din data de 05.03.2009, având în vedere obiectul litigiului, instanța a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză.
Prin întâmpinare intimata SC - a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul Constanțaa pronunțat decizia civilă nr. 227 din 2 aprilie 2009, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă în contradictoriu cu intimatele pârâte Regia Autonomă Județeană de C și Direcția Apelor D.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul Constanțaa reținut că reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 1823,75. situat în intravilanul Comunei.
Acest teren este traversat de conducta 600 PREMO sursa, castel alimentare și și de conducta 250, zona de protecție sanitară aferentă acestora fiind, potrivit prevederilor nr.HG 101/1997, de 740. teren de care este privată proprietara și este îndreptățită la acordarea unei indemnizații care reprezintă contravaloarea lipsei de folosință.
Dar, avându-se în vedere că reclamanta nu a înțeles să critice prin motivele de apel modalitatea de soluționare a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra terenului aferent celor două conducte, instanța nu a analizat acest aspect, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 227 din 2 aprilie 2009 Tribunalului Constanțaa declarat recurs reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea recursul s-a arătat că apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel încât problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuție în această fază.
Efectul devolutiv are consecințe și asupra probelor ce pot fi administrate în apel, instanța de apel putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare.
Instanța de fond nu a soluționat subsidiarul acțiunii, respectiv obligarea pârâtelor la plata chiriei pentru lipsa de folosință a terenului.
Instanța, în baza art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, trebuia din oficiu să pună în discuția părților acest capăt de cerere pentru care la instanța de fond s-au administrat o serie de probatorii.
În loc să procedeze în acest mod, instanța de apel s-a mulțumit să argumenteze dreptul de proprietate publică al județului și al prepușilor săi, respectiv pârâtele din acțiune. Astfel, instanța a reținut că dreptul de proprietate publică asupra terenului recurentei a fost dobândit de intimate potrivit art. 7 lit. c din Legea nr. 213/1998.
Acest aspect nu este dovedit și, pentru ca terenul proprietatea reclamantei să treacă în proprietatea statului, trebuia să aibă loc o expropriere conform dispozițiilor Legii nr. 33/1994, art. 41 alin. 2 din Constituția României și art. 481 Cod civil.
Cele două instanțe în mod greșit au extins dispozițiile art. II din anexa la Legea nr. 213/1998 în speța de față.
În concluzie, terenurile pe care sunt amplasate rețelele de alimentare cu nu aparțin domeniului public, caz în speță reclamanta, care este îndreptățită la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.
Pentru considerentele expuse a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În baza actului de donație autentificat sub nr. 98 din 10 ianuarie 1996 de către -, reclamanta a dobândit în proprietate suprafața de 1823,75. teren, situat în intravilanul Comunei.
Acest teren este traversat de conducta 600 PREMO sursa, castel alimentare și și conducta 250, zona de protecție sanitară aferentă acestora fiind, potrivit prevederilor nr.HG 101/1997, de 740. teren ce este în proprietatea reclamantei.
Instanța de apel, soluționând apelul, în mod greșit nu a soluționat motivul de apel în baza căruia a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, de la data de 1 mai 2003, la fel ca și instanța de fond.
Având în vedere probele existente la dosar Curtea constată că prin privarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de 740. teren, ce constituie zona de protecție sanitară aferentă celor două conducte care o traversează, se încalcă dreptul de proprietate consfințit de dispozițiile art. 20 alin. 2 și art. 135 și 41 din Constituția României și, mai ales, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta fiind pusă în situația de a nu dispune de bunul proprietatea sa, creându-se astfel un prejudiciu pentru lipsa de folosință, aspect nesoluționat de către ambele instanțe.
Prin urmare, conform dispozițiilor art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, se impune admiterea recursului, casarea în parte a ambelor hotărâri și trimiterea spre rejudecare la Judecătoria Constanța pentru soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosință. Va menține restul dispozițiilor sentinței civile nr. 14060/2008 a Judecătoriei Constanța.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de recurenta-reclamantă, domiciliată în C, B-dul 1 - 2. nr. 6, -. B, etaj 1,. 26, județul C, împotriva deciziei civile nr. 227 din 02.04.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatele pârâteREGIA AUTONOMĂ JUDEȚEANĂ DE, cu sediul în C,--28, județul C șiDIRECȚIA APELOR D, cu sediul în C,-, județ
Casează în parte ambele hotărâri și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Constanța pentru capătul de cerere privind despăgubirile.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile nr. 14060/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
pt. Grefier
- -
aflată în concediu medical
potrivit. disp. art. 261 alin. 2 Cod pr. civ. semnează
Grefier șef secție,
Jud. fond -
Jud. apel -,
Red. dec. rec. jud. /10.12.2009
gref.
4 ex./16.12.2009
Opinia separată a judecătorului - -
Respinge recursul ca neîntemeiat.
Obligă recurenta la plata către intimata Direcția Apelor Das umei de 4.165 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9.11.2009.
JUDECĂTOR
- -
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 05.05.2006 reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâta Regia Autonomă Județeană de, C pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea aceasta la devierea traseului conductei de aducțiune Dn. 600 mm OL ce traversează terenul proprietatea sa din intravilanul comunei, jud. C și obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a terenului de la data de 01.05.2003 până în prezent.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, în baza contractului de donație autentificat sub nr.98/10.01.1996 la. -, este proprietara unui teren în suprafață de 1823,75 mp situat în intravilanul com., jud. C, constituit din două parcele: parcela A 246/21/1 de 750 mp și parcela A 245/3/1.
Se mai arată că, deși terenul se afla inițial in extravilanul localității, prin al com. nr.56/2000 a fost aprobat planul urbanistic general al comunei prin terenul proprietatea sa a fost trecut în intravilanul comunei.
Urmare a acestei situații, în vederea emiterii unei autorizației de construire reclamanta a solicitat pârâtei emiterea unui aviz, dar aceasta a refuzat motivat de faptul că pe terenul proprietatea sa este amplasată o conductă de aducțiune.
Intr-un certificat de urbanism, Primăria i-a comunicat ca pentru obținerea autorizației este nevoie de un aviz din partea C; de asemenea, a informat-o că terenul un a trecut in proprietatea statului. C l-a informat că nu poate elibera avizul deoarece pe teren este amplasată o conductă de și că terenul se găsește în domeniul public.
Astfel apreciază reclamanta, existența acestei conducte de aducțiune îi îngrădește exercitarea dreptului de proprietate, aducându-i prejudicii materiale dar și morale prin atingerea adusă produsă dreptului său.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1075.civ. și 482 - 492.civ.
Pârâta Caf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivat de faptul că respectiva conductă a cărei deviere se solicită este funcțională din 22.06.1987 și zona pe care se află se constituie în zonă de protecție sanitară potrivit prevederilor HG 101/1997.
Printr-o cerere depusă la data de 31.10.2007 și precizată la data de 04.12.2007, reclamanta a solicitat introducerea în cauză și a Direcției Apelor D în temeiul prevederilor art.57 alin.3 și 4.proc.civ.
Direcția Apelor Dai nvocat excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză a altor persoane având în vedere că nu pretinde să aibă vreun drept real asupra terenului proprietatea reclamantei.
Prin sentința civilă nr.14060/22.08.2008 Judecătoria Constanțaa respins excepția inadmisibilității acțiunii si acțiunea ca nefondata.
În ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altei persoane, invocată de pârâta Direcția Apelor D, instanța urmează să o respingă, având în vedere că, deși în prima parte a cererii reclamanta a indicat ca temei juridic prevederile art. 57 alin.3 și 4. proc. civ. a tins să lărgească cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată și să cheme în calitate de pârâtă pe Direcția Apelor D, solicitând obligarea acesteia la devierea conductei ce se află în administrarea sa sau ridicarea acesteia, în temeiul art. 1075 și art.482-492.civ.
Pentru a pronunța soluția de respingerea a acțiunii, judecătoria a reținut că reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 1823,75 mp situat în intravilanul com., jud. C, constituit din două parcele A 246/21/1 în suprafață de 750 mp și parcela A 245/3/1 în suprafață de 1073,75 mp.
Potrivit constatărilor cuprinse în raportul de expertiză întocmit în cauză, cele două parcele proprietatea reclamantei sunt străbătute de conducta 600 mm PREMO, sursa, castel alimentare și și de conducta 250 mm, zona de protecție sanitară aferentă acestora fiind, potrivit prevederilor HG 101/1997, de 740 mp.
Din relațiile comunicate de Direcția Apelor D cu nr.670/2007, conducta 250 fost pusă în funcțiune din 1980, iar conducta de aducțiune 600 mm este în funcțiune din 20.03.1966, potrivit fișei mijlocului fix depusă la fila 91 din dosar.
Potrivit anexei la Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public județean rețelele de alimentare cu realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.
Terenul pe care sunt amplasate conductele de alimentare 600 mm și 250 mm face parte din domeniul public, ca urmare a faptului că încorporează aceste rețele de alimentare cu.
Conform prevederilor Legii nr.213/1998 și celor cuprinse în Constituția României, bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
Prin urmare a considerat judecătoria, cererea reclamantei întemeiată pe prevederile art. 1075.civ. este netemeinică, motive pentru care a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinței formulat recurs reclamanta, prin care a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, sentința fiind pronunțată cu încălcarea esențială a legii
În motivarea căii de atac s-a arătat că recurenta a susținut că este proprietara terenului in litigiu iar soluția instanței de fond bazată pe situația că terenul nu ii aparține, ci reprezintă domeniul public, este un act de expropriere fara o justa despăgubire.
In ședința publică din data de 05.03.2009, având in vedere obiectul litigiului instanța a calificat drept apel calea de atac exercitata in cauza.
Prin decizia civilă nr. 227/02.07.2009 Tribunalul Constanțaa respins ca nefondat apelul reclamantei, considerând că acesta nu a interes să critice și modalitatea de soluționare a cererii privind contravaloarea lipsei de folosință si cum instanța de apel este ținută de principiul disponibilității sentința civila apelata nu va putea fi schimbata sub aspectul despăgubirilor.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta invoca un drept de proprietate asupra terenului in litigiu, drept care ii este insa restrâns de existenta celor doua conducte pe terenul sau, astfel încât dreptul său coexistă cu dreptul unității administrativ teritoriale asupra domeniului său de utilitate publica.
Art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului enunța principiul general al respectării dreptului de proprietate: "orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale". Simpla lectura a dispozițiilor cuprinse in art.1 pune in evidenta insa faptul ca protecția pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este insa absolută. Astfel a doua norma prevede posibilitatea privării unu titular de dreptul sau de proprietate pentru cauze de utilitate publica, statele având in egala măsura posibilitatea de a reglementa exercitarea acestui drept in conformitate cu interesul general.
Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifica privării de libertate si anume ca acesta sa fie proporțională cu scopul avut in vedere prin instituirea ei.
Tribunalul a mai constatat că privarea de proprietate a reclamantei de dreptul său de proprietate asupra terenului aferent celor doua conducte de alimentare cu a Comunei si Orașului este prevăzuta in lege, respectiv in legea nr.213/1998; apoi, privarea de proprietate este făcută pentru un interes de utilitate publica respectiv alimentarea celor doua localități cu apa; în fine, s-a considerat că privarea de proprietate este conforma normelor de drept internațional, in sensul ca exigenta impusa de art.1 al Protocolului 1, privitoare la necesitatea ca privarea de proprietate sa se facă "pentru cauza de utilitate publica" se regăsește dintotdeauna printre principiile generale de drept internațional.
Tribunalul a mai observat că pentru lipsirea reclamantei de dreptul de proprietate asupra terenului aferent celor doua conducte, acesta este îndreptățită la acordarea unei indemnizații, reprezentata din contravaloarea lipsei de folosință, sub acest aspect, cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii sale apărând ca întemeiat.
Dar, a constatat tribunalul, reclamantei nu a înțeles sa critice, prin motivele de apel, și modalitatea de soluționare a acestei cereri; or, instanța de apel acesta este ținută de principiul disponibilității și de aceea sentința civila apelata nu va putea fi schimbata sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii formulat recurs reclamanta, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, sentința fiind pronunțată cu încălcarea esențială a legii.
În motivarea căii de atac s-a arătat că instanța de apel a respins apelul motivând, în esență, aceeași situație de fapt și de drept ca prima instanță și anume că acțiunea nu poate fi admisă întrucât terenul pe care sunt pozate cele două conducte este proprietate publică a județului C, conform dispozițiilor Legii nr. 213/19998 și a Constituției României.
Soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală deoarece apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața prime instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.
Efectul devolutiv are consecințe și asupra probelor ce pot fi administrate în apel, instanța de apel putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei (art. 295 Cod procedură civilă).
Instanța de fond nu a soluționat subsidiarul acțiunii, respectiv obligarea pârâtelor la plata chiriei pentru lipsa de folosință a terenului.
Recurenta a apreciat că prima instanță a soluționat acțiunea prin excepția privind proprietatea publică a terenului pe care sunt pozate conductele și astfel nu a mai intrat în cercetarea în fond a subsidiarului, iar instanța de apel a lăsat și ea soluționarea acestui capăt de cerere, motivând că reclamanta nu a solicitat acest lucru.
În loc să procedeze în acest mod, instanța de apel s-a mulțumit să argumenteze dreptul de proprietate publică al județului și al prepușilor săi, respectiv pârâtele din acțiune. Astfel, instanța de apel a apreciat că dreptul de proprietate publică, asupra terenului recurentei, a fost dobândit de intimatele pârâte potrivit art. 7 lit. c din Legea nr. 213/1998.
Această situație nu este dovedită și nici argumentată în niciun fel. Pentru ca terenul recurentei să treacă în proprietatea statului trebuia să aibă loc o acțiune de expropriere potrivit dispozițiilor Legii nr. 33/1994. dar această expropriere trebuia să se facă potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 3 din Constituția României și ale art. 481 Cod civil. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului nu rezultă că o astfel de acțiune ar fi avut loc. cele două instanțe nu au făcut decât să invoce dispozițiile Legii nr. 213/1998.
Față de cele arătate, recurenta a apreciat că recursul este fondat și solicită admiterea recursului și, în temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 3 raportat la art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare.
Intimata pârâtă Regia Autonomă Județeană de Caf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, considerând că instanța nu a făcut decât să analizeze și să prezinte situația astfel cum este, în sensul aplicării corecte a prevederilor nr.HG 904 din 22 august 2002, nr.HG 101/1997 și a Legii nr. 213/1998 privind domeniul public.
Cu privire la criticile formulate de recurentă referitoare la subsidiarul acțiunii, respectiv obligarea pârâtelor la plata chiriei pentru lipsa de folosință a terenului, apreciază că instanța de apel, în lipsa formulării de critici la acest capăt de cerere prin motivele de apel, a soluționat în mod corect și acest capăt de cerere, fiind evident că, prin motivele de apel, au fost aduse critici doar primului capăt de cerere și, în conformitate cu prevederile art. 1291alin. 6 Cod procedură civilă, instanța nu putea să hotărască decât asupra obiectului cererii dedus judecății.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Astfel, în mod judicios tribunalul a constatat că prin recursul declarat la 21.01.2009 (calificat ulterior apel) împotriva sentinței civile nr. 14060/2008 a Judecătoriei Constanța, reclamanta nu a formulat critici referitoare la capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului începând cu data de 1 mai 2003.
De altfel, acest capăt de cerere nu era deloc motivat în acțiunea introductivă: nu este precizată împrejurarea faptică a pretenției de despăgubire și nici nu este indicat temeiul în drept (art. 1075 Cod civil și art. 482 Cod civil priveau doar solicitarea de obligare la devierea conductei) care ar justifica și susține cererea de indemnizare.
În fine, nici în modificarea acțiunii sub aspectul cadrului procesual pasiv (făcută la mai bine de 1 an și J de la inițierea procesului și întemeiată de dispozițiile art. 135 Cod pr. civilă), nu lămuresc problema cererii în repararea prejudiciului (care este fapta pretins ilicită, cine este autorul acestei fapte, care este prejudiciul suferit, vinovăția autorului ).
Apoi, prin respingerea în întregime a acțiunii reclamantei judecătoria a dat o soluție ce privea întreaga acțiune introductivă, deși hotărârea ar putea părea viciată din perspectiva lipsei unei motivări explicite a respingerii și a cererii de despăgubiri.
Revenind la conținutul motivelor de apel, curtea constată că reclamanta a învederat că instanța de fond i-a "respins cererea în obligația de a face" respectiv pretenția sa ca "pârâtele intimate să devieze conductele de pe terenul său".
În continuarea motivării apelului, reclamanta a aratat că, prin hotărârea instanței de fond, s-a validat dreptul de proprietate al statului asupra unei părți din terenul proprietatea sa, fără a exista un decret de expropriere și fără o prealabilă și justă despăgubire.
Astfel, instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât niciuna dintre pârâte nu a solicitat să se constate că terenul sub care sunt pozate conductele este proprietate publică. Chiar dacă nu ar constata dreptul statului asupra terenului reclamantei - deși hotărârea așa statuează - prin hotărârea pronunțată instanța îi îngrădește reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului și, drept urmare, hotărârea pronunțată este nelegală.
Pentru aceste considerente, reclamanta a apreciat că recursul este fondat, solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de fond pentru o nouă judecată - adică rezolvarea cererii de deviere a conductelor de pe terenul său.
Este, deci, evident că reclamanta nu a formulat niciun fel de critică referitoare la solicitarea de "obligare a pârâtelor la plata lipsei de folosință a terenului", calea de atac referindu-se exclusiv la modul de soluționare a cererii de mutare a conductelor cu motivarea că judecătoria a acordat altceva decât s-a cerut.
Din această perspectivă, Tribunalul a făcut o corectă aplicare a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, respectiv provocarea unei noi judecăți în fond cu privire la problemele de fapt dar și cele de drept, cu posibilitatea readministrării probelor de la prima instanță și administrarea oricăror probe noi.
Totuși, efectul devolutiv are două limite dintre care cea mai importantă se referă la aplicarea principiului disponibilității.
Principiul disponibilității - văzut în special în antagonism cu principiul oficialității din procesul penal, conform căruia organele judiciare trebuie să aibă inițiativa declanșării procesului, pornind din oficiu mecanismul procesual - semnifică posibilitatea părții de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege.
Din punct de vedere analitic principiul disponibilității privește dreptul unei persoane de a porni sau nu un proces civil, dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa și de a face o tranzacție, dreptul de a ataca sau nu hotărârea și de a stărui sau nu în calea de atac și dreptul de a cere executarea hotărârii judecătorești.
În cuprinsul dreptului de a determina limitele acțiunii introductive intră posibilitatea părții de a stabili cadrul procesual (persoanele chemate în judecată) și obiectul (pretenția din cerere).
Astfel, în litigiile civile instanța nu poate introduce, din oficiu, altă persoană în proces, decât cele indicate de reclamant, prin cerere. Posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului o au numai părțile - reclamantul sau pârâtul - ori chiar terțele persoane care doresc să intervină într-un procesul în curs, instanța putând cel mult (în virtutea rolului activ) să pună în discuția părților necesitatea introducerii în proces și a altor persoane de către aceste părți - prin formele prevăzute de art. 49-56 Cod procedură civilă.
Referitor la obiect instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând să depășească limitele acesteia deoarece este ținută de obligația de a se pronunța doar cu privire la ceea ce s-a cerut (art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă).
Deoarece și în această etapă procesul este guvernat de principiul disponibilității, instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant: tantum devoluium quantum apellatum.
Deoarece hotărârea primei instanțe poate fi atacată doar cu privire la soluționarea unor capete de cerere sau referitor la anumite părți din proces, atunci când există un apel parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel nu poate modifica sub aspecte sau efecte părțile pentru care nu s-a făcut apel.
Deși recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă (instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești) dezvoltarea acestuia privește două aspecte: nesoluționarea "subsidiarului" acțiunii privind "chiria" pentru lipsa de folosință și greșita aplicare a Legii nr. 213/1998 în cauză.
Niciunul dintre cele două argumente nu se încadrează în aria de aplicare a prevederilor pct. 4 art. 304 Cod procedură civilă ce vizează situația în care instanța săvârșește numai un act pe care puterea legislativă sau executivă îl poate face, atribuie valoare legală unor texte sau tăgăduiește orice valoare a unui text ce are încă forță legală, critică pe legiuitor sau face presiuni asupra lui - constatare ce este, în sine, suficientă pentru respingerea recursului.
Dezlegarea primului capăt de cerere este corectă atât în accepțiunea primei instanțe cât și a celei de apel, deși pentru cu totul alte argumente decât cele pentru includerea terenului ce aparține reclamantei în domeniul public.
Motivele pentru care solicitarea de mutare a conductelor de de pe terenul reclamantei trebuia respinsă (și asupra cărora nu a existat divergență) au fost conturate și de instanța de apel: în concordanță cu prevederile art. 1 Protocolul 1 din lipsirea de folosința terenului este justificată de o cauză de interes public: alimentarea cu a două localități.
În concordanță cu statuările instanței de apel și Curtea consideră că pentru această ingerință în executarea dreptului de proprietate al reclamantei, aceasta era îndreptățită la o indemnizație care însă nu a fost cerută în apel (iar în recurs vorbește de "chirie" care este contravaloarea unei folosințe rezultate dintr-un contract de locațiune a unui imobil - evident, inexistent în cauză).
Or, față de această situație, cum instanța de apel a făcut o justă aplicare a principiul disponibilității și a regulii tantum devoluium quantum apellatum, iar primul capăt de cerere trebuia respins, recursul apare ca neîntemeiat în întregul său.
Având în vedere dispozițiile art. 274. pr. civ. conform cărora partea care a căzut în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, față de situația că intimata a achitat avocatului ales un onorariu de 4.165 lei, va fi obligată recurenta reclamantă la plata acestei sume.
red. opinie separată05.01.2010
gref.
2 ex./06.01.2010
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Mihaela Ganea, Gabriel Lefter
