Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 413/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(968/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.413
Ședința publică de la 2.03.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă, împotriva deciziei civile nr.1690 A din 18.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul - pentru recurenta reclamantă -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 413/177.148 din 27.05.2008, eliberată de Baroul București - Cabinet Individual ((fila 23 dosar) și avocatul pentru intimatul pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/19.10.2006, eliberată de Baroul București (fila 19 dosar), lipsind intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa relațiilor solicitate de la Herăstrău Nord, privind comunicarea documentației care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare referitor la imobilul în litigiu.
Se mai referă depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de16.02.2009, de către recurenta reclamantă a unui set de înscrisuri, de care înțelege să se folosească în prezenta cauză, respectiv: cererea inițială formulată la. sub nr. 3067/28.07.1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, revenirea la cererea inițială prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, notă de sinteză a Comisiei de aplicare a Legii n 112/1995, adresa nr. 3067/12.08.1999, adresa de înaintare nr. 43111/28.10.2008, cererea de revendicare a întregului imobil, depusă la data de 31.01.2001 la Judecătoria Sectorului 1 B, în contradictoriu cu Municipiul B, sentința civilă nr. 9344/24.09.2001, încheierea de suspendare din data de 14.11.2008, notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, situat în B,--, sector 1, titlul executor - sentința civilă nr. 371/13.03.2006.
Avocatul intimatului pârât depune la dosar, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, contractul de închiriere înregistrat sub nr. 10321 din 09.04.1996, încheiat între Herăstrău Nord și, însoțit de fișa suprafeței locative, fișa de calcul pentru stabilirea chiriei și procesul verbal de predare-primire a locuinței, un exemplar fiind comunicat și reprezentantului recurentei reclamante.
Curtea, după deliberare, constată că, deși nu s-a răspuns la solicitarea instanței, actele depuse astăzi în ședință publică suplinesc înscrisurile solicitate de la Herăstrău Nord A, sens în care, apreciază că nu se nai impune revenirea cu adresă către această instituție.
Avocatul intimatului pârât, arată că, vizavi de modificarea legislației de la momentul exercitării prezentei căii de atac, apreciază că acțiunea ce face obiectul cauzei de față ar trebui respinsă ca inadmisibilă.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs, în cadrul cărora, părțile urmează să pună concluzii și cu privire la excepția inadmisibilității, astăzi invocată în ședință publică.
Avocatul recurentei reclamante -, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pune concluzii de respingere ca nefondată, având în vedere că legea civilă nu retroactivează; această excepție nu face decât să confirme că legea specială nu este aplicabilă în speța de față.
Pe fond, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a deciziei recurate, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, pentru următoarele considerente:
O primă critică vizează încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă. În mod eronat, instanța de apel reține că dreptul invocat de reclamantă nu este actual, având în vedere dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001, procedând la o recalificare a acțiunii, în sensul că obiectul îl reprezintă o cerere ce apără nu dreptul de proprietate al părții reclamante, ci o eventuală speranță obținerii bunului său imobil. Or, ne aflăm într-o cauză în revendicare incidentă acțiunii inițiale de revendicare, ambele întemeiate pe dreptul comun, ca urmare a vânzării apartamentului în litigiu către intimatul pârât, împrejurarea comunicată părții pe care o reprezintă la data de 14.08.2002 și primită ulterior acestei date, imediat după împlinirea termenului de prescripție special prevăzut de Legea nr.10/2001, dar mai ales are relevanță deoarece această împrejurare i-a fost comunicată recurentei după suspendarea cu bună credință a acțiunii inițiale în revendicare aflată în calea de atac a apelului. Această revendicare principală privește întreaga proprietate și, astfel, partea a fost lipsită de posibilitatea introducerii acțiunii în anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 4353/22683/1997. Ca atare, acțiunea de față este o cerere incidentă acțiunii inițiale, formulate înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001. Mai arată că și cererea formulată în temeiul legii nr. 112/1995 nu a fost soluționată nici până în prezent.
Precizează că recurenta își menține poziția referitoare la restituirea imobilului în natură, nefiind de acord cu posibilitatea acordării de despăgubiri.
În mod corect, atât prima instanță, cât și cea de apel, au constatat nevalabilitate titlului statului, Decretul de naționalizare contravenind dispozițiilor Codului civil și Constituției din 1948, în vigoare la momentul preluării imobilului și apreciază în mod justificat că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor este admisibilă și întemeiată.
Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.
Instanța tribunalului se contrazice prin modul de apreciere a titlurilor părților litigante. Astfel, în mod greșit, compară titlul și dreptul autoarei reclamante cu titlul și dreptul pârâtului, fără să compare drepturile autorilor, respectiv al autoarei reclamantei cu cel dreptul statului, autorul pârâ tului. Dacă ar fi făcut această analiză, ar fi constatat că statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci doar a intrat în posesia bunului în mod ilegal și abuziv, posesie exercitată prin intermediul societăților de administrare a fondului locativ și a autorităților publice locale. Prin urmare, nu putea să transmită altceva decât o detenție precară, situație în care, intimatului nu posedă un titlu valabil, acesta provenind de la un neproprietar.
Dispozițiile Legii nr. 112/1995, impun verificarea deplinei identități între numele adevăratului proprietar și numele persoanei din decret, toate actele doveditoare aflându-se în dosarul de revendicare, sens în care, nu se poate susține că statul se afla în eroare, dimpotrivă, avea prin reprezentanții săi cunoștință despre întreaga situație a imobilului, iar excluderea de la compararea titlurilor de proprietate, ar însemna chiar o nedreptate adusă proprietarului.
Instanța de fond a apreciat în mod corect că, deși buna credință a cumpărătorului ar putea exista la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, este irelevantă și chiar dacă s-ar reține, aceasta singură nu poate valora drept de proprietate, legea acordând preferință aparenței unui titlu provenind de la un neproprietar.
Concluzionând, solicită a se constata că titlul de proprietate invocat de recurentă este preferabil titlului de proprietate opus de intimatului, fiind mai bine caracterizat, deoarece provine de la adevăratul proprietar.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatului, având cuvântul, în ceea ce privește invocarea excepției inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, a avut în vedere prevederile Legii nr. 1/2009, precum și decizia pronunțată în recursul în interesul legii. Este adevărat că legea civilă se aplică numai pentru viitor, însă, dispozițiile legale invocate sunt perfect aplicabile în speța de față.
Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele aspecte:
Se susține de recurentă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, însă, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, intimatul nu putea verifica legalitatea titlului statului, care s-a comportat ca un adevărat proprietar. În plus, pe rolul instanțelor judecătorești nu figura nici o cerere de revendicare a imobilului, care ar fi putut demonstra sau aduce în discuție reaua-credință a pârâtului. Abia în anul 2001, la doi ani de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, reclamanta promovează pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Boa cțiune având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu. Mai mult, partea nu a primit nici o înștiințare de la recurentă cu privire la posibilul său titlu de proprietate.
Un argument în plus în favoarea aplicării efectelor bunei credințe a intimatului îl reprezintă faptul că, așa cum arată chiar recurenta în criticile formulate, aceasta a avut o atitudine activă din punct de vedere juridic abia din anul 2001, când a acționat în judecată Primăria Municipiului Până la acel moment, partea recurentă nu a întreprins nici un demers pentru a-și susține dreptul reclamat în prezenta cauză. A avut posibilitatea să promoveze o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sau de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare pe care astăzi îl consideră încheiat cu rea credință.
Concluzionând, solicită a se constata că intimatul pârât a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul respectiv, având buna credință și totala convingere că statul are calitatea de proprietar, sens în care, instanța nu poate da preferință titlului de proprietate invocat de partea adversă.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului din prezenta cauză;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-, reclamanta - - i-a chemat în judecată pe pârâții și Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în B, - - nr.3,.1,.4, sectorul 1, și să-l oblige pe pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.2374/14.02.2007, a fost admisă acțiunea, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și a fost obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.4, situat în B, - - nr.3,.1, sectorul 1, deținut de pârât conform contractului de vânzare-cumpărare nr.5916/22437 din 05.05.1999.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că imobilul din B, - - nr.3-5, sectorul 1, compus din teren și trei corpuri de clădire, a fost dobândit de către, autoarea reclamantei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6638/1915 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, de la soții și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1577/12.05.1920 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, de la numitul
A mai reținut instanța că cele două corpuri de imobil, dobândite prin contractele arătate anterior, au fost alipite, devenind un singur imobil, astfel cum rezultă din procesul-verbal de intabulare nr.7580/04.07.1940, fiind ulterior naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 (poziția nr.1056).
Instanța a apreciat că Decretul nr.92/1950 nu constituie un titlu valabil pentru stat cu privire la bunurile preluate în baza sa, contravenind flagrant prevederilor art.8 alin.1 și art.10 din Constituția României din anul 1948 și art.480 Cod civil, prevederi în vigoare la data edictării Decretului nr.92/1950.
Pornind de la această premisă, a constatat că imobilul revendicat a rămas în proprietatea reclamantei, în calitatea acesteia de moștenitor al autoarei sale, conform certificatelor de moștenitor nr.112/14.03.1958 și nr.67/20.03.1962, pârâtul dobândind de la stat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.5916/22437/1999 doar detenția bunului și nu dreptul de proprietate.
Instanța nu a contestat calitatea de cumpărător de bună-credință a pârâtului, însă a apreciat că o atare calitate are valențe exclusiv în privința validității și efectelor între părți ale contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat, nefiind în măsură să conducă la nașterea unui drept real care nu exista la momentul perfectării convenției.
Împotriva acestei sentințe, la data de 06.04.2007, a declarat recurs pârâtul, cererea sa fiind înregistrată sub nr-, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
În motivare, a solicitat, în primul rând, calificarea căii de atac drept apel, în raport cu dispozițiile art.2821Cod procedură civilă, iar în cazul în care tribunalul va considera că este vorba de un recurs, să aibă în vedere ca temei legal al acestuia dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă.
În motivare, a arătat că, la data de 05.05.1999, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.5916/22437 cu Primăria Municipiului B, prin mandatar Herăstrău Nord, în baza Legii nr.112/1995, pentru apartamentul nr.4, situat la etajul 1 din imobilul situat în B,-, sectorul 1. Dobândirea imobilului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, apelantul având contract de închiriere pentru apartament, și cu respectarea dispozițiilor art.14 (respectiv, după îndeplinirea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii în care s-ar fi putut cere restituirea în natură a imobilului de către foștii proprietari). Mai mult, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate și cerințele prevăzute de art.948 Cod civil, privitoare la consimțământ, obiect și cauză.
A mai arătat apelantul că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al imobilului, este preferat cel din urmă, inclusiv legiuitorul înțelegând să-l favorizeze prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în conformitate cu care "actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna credință".
În ceea ce privește buna-credință a apelantului, însăși instanța de fond a recunoscut și a reținut corect calitatea acestuia de cumpărător de bună-credință, această calitate, având temeiul în faptul că - la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - apelantul nu putea verifica legalitatea titlului statului, conform art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, stabilirea valabilității titlului statului fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, iar pe rolul instanțelor judecătorești nefigurând nici o cerere de revendicare a imobilului, care ar fi putut demonstra sau aduce în discuție reaua-credință a apelantului.
Abia în anul 2001, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la Judecătoria Sectorului 1 B s-a înregistrat dosarul având ca obiect retrocedarea imobilului, iar anterior, reclamantul revendicator nu i-a trimis nici o notificare sau adresă prin care să-i fi anunțat intenția de revendicare a imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.948, art.1989 cod civil și art.282 și următoarele, art.299 și următoarele Cod procedură civilă, art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
La data de 13.04.2007, a declarat recurs și pârâtul Municipiul B prin Primarul General, criticând hotărârea pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - arătând în motivare că, în opinia sa, instanța de judecată a reținut în mod eronat în cauză că imobilul în litigiu nu ar fi trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
A arătat recurentul că nu poate fi de acord cu motivarea instanței de fond, în condițiile în care s-a ignorat în mod esențial faptul că Decretul nr.92/1950 (decret care reprezintă titlul statului), și-a produs efectele juridice depline la momentul edificării sale în aprilie 1950.
Astfel, ca urmare a adoptării acestui act normativ și intrării sale în vigoare, s-a stins dreptul de proprietate al vechiului proprietar asupra imobilului situat în B, - - nr.3,.4, sectorul 1, și s-a constituit un drept de proprietate în favoarea Statului Român cu privire la imobilul în litigiu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă - - a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate împotriva hotărârii instanței de fond și menținerea acesteia în întregime.
În ședința publică din 13.11.2007, tribunalul a pus în discuția părților și apoi a calificat ca fiind apel calea de atac căreia îi este supusă hotărârea în cauză.
Examinând sentința atacată, în limita criticilor formulate, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul a constatat că apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul B prin Primarul General este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 prevede expres că imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr.92/1950 sunt considerate ca fiind preluate abuziv de către stat.
În mod corect, deci, prima instanță a reținut și că acest decret era profund neconstituțional și nelegal, contravenind prevederilor Constituției României din 1948 și art.480 Cod civil, în vigoare la data naționalizării.
Față de aceste împrejurări, în baza art.295-196 Cod procedură civilă, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul Municipiului
Referitor la apelul formulat de apelantul-pârât, tribunalul a apreciat că este întemeiat numai în ceea ce privește criticile aduse soluției date de prima instanță acțiunii în revendicare (cât privește nevalabilitatea titlului statului fiind valabile același considerații arătate deja în examinarea celuilalt apel).
Astfel, chiar dacă se privește ca admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, îndreptată împotriva chiriașului cumpărător al imobilului naționalizat, tribunalul nu a ignorat faptul că dreptul de proprietate invocat de reclamantă nu este actual.
Acest aspect rezultă chiar din dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, în conformitate cu care"persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Prin urmare, tribunalul a observat că apelantul-pârât al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost atacat în termenul prevăzut de lege, fiind astfel consolidat definitiv, este cel care deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărui respectare este garantată, în timp ce reclamanta avea doar obținerii unui bun, prin inițierea procedurii speciale inițiate în baza Legii nr.10/2001.
În consecință, apreciind că în mod netemeinic și nelegal, prima instanță a considerat ca fiind preferabil titlul reclamantei, în temeiul art.295-296 Cod procedură civilă și al dispozițiilor legale mai sus menționate, tribunalul a admis apelul declarat de apelantul-pârât și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind revendicarea imobiliară în litigiu, prin decizia civilă nr.1690A/18.12.2007.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanta - a formulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă, întrucât s-a apreciat în mod greșit că acțiunea formulată de revendicare, nu ar apăra dreptul său de proprietate, ci doar obținerii unui bun. Deși se judecau într-o acțiune în revendicare pornită din 2001, cărei soluționare au suspendat-o, a aflat de abia ulterior, după împlinirea termenului de prescripție special, despre încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Prezenta acțiune este incidentă primei acțiuni în revendicare pornite.
Încă de la apariția Legii nr.112/1995, a solicitat restituirea în natură a bunului, excluzând orice despăgubiri. Constatându-se profunda nevalabilitate a titlului statului, în mod corect, în continuare, trebuia să se treacă la compararea drepturilor autorilor părților litigante. Nu se poate afirma nici că intimatul a fost de bună-credință la încheierea contractului, pentru că buna-credință trebuie să excludă orice dubiu sau îndoială cu privire la titlul vânzătorului, ceea ce nu este cazul în speță.
Afirmația tribunalului că dreptul de proprietate al intimatului s-a consolidat prin neatacarea sa, devenind superior dreptului său, este profund contrară principiilor fundamentale de drept ale Codului Civil și ale art.44 din Constituția României.
Hotărârea este dată și cu încălcarea legii în sensul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece greșit s-a comparat în cadrul unei acțiuni în revendicare, dreptul autorilor săi cu dreptul intimatului, în loc de dreptul autorului intimatului. S-a ignorat situația juridică a imobilului a cărui retrocedare se încercase încă prin Legea nr.112/1995. Părțile contractante ale contractului de vânzare - cumpărare au fost de rea-credință, neaflându-se nici într-o situație de eroare comună sau invincibilă, intimatul recunoscând la interogatoriu, că nu a efectuat nici cea mai mică diligență pentru a verifica situația imobilului pe care urma a-l cumpăra. Statul nu a dobândit niciodată imobilul, astfel încât nu-l putea înstrăina.
A solicitat în consecință, admiterea recursului, respingerea apelului pârâtului, împotriva sentinței, ca nefondat.
Și-a întemeiat recursul pe art.480 și 481 Cod civil, art.299, 304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art.15 lit.r din Legea nr.10/2001.
Intimatul - pârât a depus potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, deoarece chiar și sentința de fond recunoaște calitatea sa de cumpărător de bună-credință. La momentul cumpărării, titlul statului era unul valabil, astfel încât și condiția art.1 din Legea nr.112/1995 era îndeplinită.
Chiar dacă s-ar accepta teza nevalabilității titlului statului, atunci vânzarea lucrului altuia poate fi recunoscută, iar în domeniu, ea este chiar consacrată de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, intimatul fiind de bună-credință la încheierea actului. S-a urmărit asigurarea securității circuitului civil. Este incidentă așadar, teza error communis facit jus, fiind întrunite cele două condiții ale sale: existența unei erori comune și invincibile și buna-credință a subdobânditorului. Statul a părut unverus dominus, pentru că titlul său - Decretul nr.92/1950 reprezenta un titlu valabil, statul s-a comportat ca un adevărat proprietar, iar intimatul nu a fost notificat cu privire la posibilul titlu de proprietate al recurentei. B sa credință se sprijină pe imposibilitatea sa de a verifica legalitatea titlului statului, atribut exclusiv al instanței de judecată, pe inexistența vreunei cereri de restituire la data vânzării și pe inexistența vreunei notificări privind intenția de revendicare. Acest principiu al bunei - credințe nu poate fi interpretat într-un mod restrictiv.
În domeniul erorii scuzabile menționat, buna-credință are un rol creator, privind dobândirea unui drept de către o persoană aflată în eroare, fapt care rezultă și din practica instanței supreme. Recurenta a avut o atitudine activă în sensul revendicării, de-abia din 2001 și nici nu a introdus o acțiune în anularea contractului. Toate aceste elemente denotă existența doar a unei speranțe, a unei posibilități pentru recurentă, în timp ce intimatul are un adevărat drept de proprietate.
Prezenta cauză nu are ca obiect verificarea legalității contractului de vânzare - cumpărare.
Și-a întemeiat întâmpinarea, pe art.115 Cod procedură civilă, art.948, 1989 Cod civil, art.282 și următoarele, art.299 Cod procedură civilă, art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, Legea nr.213/1998.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă: adresa nr.3067/12.08.1999 a Primăriei Sectorului 1 B, Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995, dovadă înregistrare, adresa nr.43111/28.10.2008 a Primăriei Municipiului B - Biroul Soluționare și Legea nr.112/1995, contract de închiriere nr.10321/15.04.1999, fișa de calcul și fișa locativă a contractului, cererea inițială formulată la Primăria Municipiului B sub nr.3067 din data de 28.07.1996 în temeiul Legii nr.112/1995, revenire la cererea inițială, Notă de sinteză a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995, adresa nr.3067/12.08.1999 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995, adresa de înaintare a acestor acte nr.43111/28.10.2008 emisă de Biroul de Soluționare petiții și Legea nr.112/1995, cererea de revendicare a întregului imobil depusă la 31.01.2001 la Judecătoria Sectorului 1 B în contradictoriu cu Municipiul B - contestație Legea nr.112/1995 pentru refuz de soluționare cerere, sentința civilă nr.9344 din data de 24.09.2001 de respingere a cererii de revendicare de mai sus pe considerentul că Decretul de naționalizare reprezintă titlu valabil al statului - Dosar nr.1500/2001, Încheierea de suspendare a soluționării apelului formulat împotriva sentinței de mai sus din data de 14.11.2008 dată în dosarul nr.7059/2001, respectiv nr-, până la finalizarea procedurii inițiate în temeiul notificării comunicate în temeiul Legii nr.10/2001 (publicată la 14.02.2001), Notificarea prin care solicita restituirea în natură a întregului imobil situat în B, - - nr.3-5, sector 1, Titlu executor - sentința nr.371/13.03.2006 de obligare a Municipiului B la soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr.556 A/17.10.2006 a Curții de APEL BUCUREȘTI și respectiv prin respingerea recursului prin decizia nr.6418/05.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contractul de închiriere nr.10321/09.04.1996, proces - verbal predare primire.
La termenul de judecată din data de 02.03.2009, intimatul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, raportat la Legea nr.1/2009 și Decizia în interesul Legii nr.33/2008.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 Cod procedură civilă și ale art.299 Cod procedură civilă.
Soluționând cu prioritate, potrivit art.137 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității acțiunii, excepție de fond, absolută și peremptorie a cărei soluție ar putea determina inutilitatea continuării judecății, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:
Printr-o hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, CEDO a decis ca respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr.92/1950. Acțiunea lor a fost însă respinsă ca inadmisibilă în 8 aprilie 2002 pe motivul că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei respective, procedura prevăzuta de Legea nr.10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr.10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzută de Legea nr.10/2001, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr.247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nicio despăgubire până atunci neavând nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat.
Curtea de APEL BUCUREȘTI consideră că simplul fapt că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții Europene a Drepturilor Omului fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare pentru identitate de rațiune.
Poate părea paradoxal, dar CEDO soluționează una dintre cele mai aprinse dispute juridice din România post-comunistă, alegând o cauza ușor nepotrivită pentru raționamentul său. Cu toate acestea, soluția rezultată din respectiva hotărâre, potrivit căreia inadmisibilitatea acțiunii în revendicare încălcă articolul 6 al Convenției, este dincolo de orice îndoială.
Raționamentul nu este potrivit pentru o acțiune în constatare ci pentru o acțiune în revendicare (indiferent că se poartă în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător persoană fizică sau cu societatea comercială privatizată deținătoare).
Raționamentul - cu care suntem întru totul de acord - este unul simplu: negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.
Nu credem însă că efectivitatea trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau, mai bine zis, la rezultatul căutat prin această procedură. Întrebarea la care trebuie să se răspundă ar putea fi formulată în termenii următori: calea specială oferită permite realizarea rezultatului ce ar fi fost atins urmând calea generală (spre exemplu, revendicarea) dacă aceasta ar fi putut fi folosită?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr.10/2001, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) și, așa cum rezultă din hotărâre, infectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează această nouă condamnare.
Aplicând același raționament în ceea ce privește acțiunea în revendicare, din hotărâre rezultă că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr.10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă decât atunci când procedura specială este una efectivă.
Este destul de clar că această hotărâre vizează mai mult ipoteza acțiunii în revendicare decât cea a acțiunii în constatare, raționamentul său fiind construit de așa natură încât să acopere ipoteza acțiunii în revendicare.
Indiferent de intenția Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate observa că în cazul acțiunii în revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, obținerea de despăgubiri. Față de acest rezultat operațiunea realizată de C - analiza efectivității mecanismului de despăgubiri, în principal a Fondului Proprietatea - își recapătă sensul deplin și redevine argumentul convingător care a condus la admiterea încălcării articolului 6.
În cauza pendinte, Curtea de apel constată că deși reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și Municipiul Baf ost obligat să o soluționeze încă din 2006, prin sentința civilă nr. 371 din 13.03.2006, totuși nici în prezent, notificarea nu a fost soluținată.
De altfel, chiar și în cadrul Deciziei nr.33/2008, pronunțată în interesul legii, de instanța supremă, se recunoaște această admisibilitate, astfel: "Problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intra în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătoreasca anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect".
În prezenta cauză, însă, Curtea de apel nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr.10/2001, ci dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat ineficace, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant", în sensul deciziei în interesul legii. De asemenea, constată că și reclamanta are un bun, potrivit considerentelor care vor urma.
Totodată, hotărârea publicata la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, este de natură, prin prisma art.20 din Constituția României, să se impune în virtutea priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului și prevederilor art.46 alin. 4 din Legea nr.10/2001 modificată în 2009. De altfel, interpretarea rațională a acestui text legal vizează cererile introduse ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
Aceeași concluzie rezultă și din prevederile art.15 din Constituția României care consacră principiul neretroactivității legii, Legea nr.1/2009 fiind adoptată ulterior momentului introducerii acțiunii, moment la care se raportează condiția admisibilității.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că excepția invocată este nefondată, urmând a fi respinsă.
Sub aspectul fondului, Curtea constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de intimatul - pârât din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitatea superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună credință, statut întrunit în cauză, pentru argumente deja expuse de instanța de fond care a reținut buna-credință a intimatului, în cadrul situației de fapt, stabilite definitiv, controlul Curții fiind unul exclusiv de legalitate, potrivit art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza Porteanu, paragraful 33).
Prin prisma acestor aprecieri, se constată că reclamanta deține un bun în sensul Convenției, înțeles că "drept efectiv", în condițiile în care sentința civilă nr. 2374 din 14.02.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, definitivă și irevocabilă, sub aspectul nevalabilității titlului statului asupra imobilului, a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în litigiu către fostul chiriaș. Mai mult, contractul a fost încheiat ulterior formulării cererii reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, la data de 28.07.1996 dată când pârâtul - intimat era doar un chiriaș în imobil și ulterior precizării sale din 17.06.1997, prin care a solicitat să i se restituie în natură suprafața locativă actualmente liberă (neocupată de chiriași). Potrivit probelor noi administrate în recurs, dar și a celor administrate anterior, rezultă că încheierea contractului de închiriere între Primăria Municipiului B, prin HERĂSTRĂU NORD A, și pârâtul a avut loc la data de 9.04.1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, ceea ce conduce la concluzia inexistenței unui drept al acestuia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare în temeiul acestei legi, conform art.9 din actul normativ respectiv și art.6 din nr.HG20/1996. Mai mult decât atât, actul de vânzare-cumpărare nr.5916/22437 din 5.05.1999 (fila 19 fond), s-a încheiat în baza contractului de închiriere nr.10321/15.04.1999. Acest fapt determină, pe de o parte, concluzia că vechiul contract de închiriere nr.10321/9.04.1996 își încetase efectele între părțile contractante și pe de altă parte, atestă concluzia că între cele două părți (locator și chiriaș), intervenise un nou contract de închiriere, respectiv nr.1032/15.04.1999, ambele contracte de închiriere fiind depuse în recurs. Or, potrivit noului contract de închiriere încheiat (fila 36 dosar recurs), la 15.04.1999, durata închirierii a fost stipulată de comun acord, până la 18.04.1999. Acest fapt determină concluzia că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (5.05.1999), acest contract de închiriere nu numai că nu putea sta la baza contractului de vânzare-cumpărare, întrucât pârâtul nu avea calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, dar și încetase, cumpărătorul nemaifiind chiriaș, în condițiile în care, în cauză, nu s-a invocat sau dovedit intervenția tacitei relocațiuni. Așadar, la momentul vânzării de către stat, imobilul nu mai era ocupat de un chiriaș, astfel încât potrivit dispozițiilor imperative ale Legii nr.112/1995, el trebuia restituit reclamantei, care în 1997, formulase cerere expresă în acest sens (fila 45 dosar recurs), de restituire a spațiilor neocupate de chiriași, în natură. Așadar, deși la 5.05.1999, când s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, contractul de închiriere își încetase efectele, imobilul putând fi restituit în natură, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantei, a cărei cerere de restituire în natură fusese formulată încă din 1996-1997 și nesoluționată, cu toate acestea, s-a procedat la vânzarea apartamentului către fostul chiriaș.
Curtea constată în speță, că nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, ci că această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei norme legale, în favoarea reclamantei. Astfel, deși Legea nr. 112/1995 recunoștea dreptul de proprietate al reclamantei și obliga statul să o repună în posesia imobilului, cel puțin în 1999, când s-au epuizat efectele ultimului contract de închiriere, statul a vândut imobilul intimatului. Așadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice ( împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu după ce legea prevedea să-l restituie reclamantei, înseamnă a nega preeminența legii într-un stat de drept.
Din cele de mai sus reiese că, vânzând unui terț apartamentul pe care ar fi trebuit să-l restituie reclamantei, statul a privat-o pe aceasta de posibilitatea de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, împotriva Franței, Hotărârea din 21 februarie 1997, de hotărâri și decizii, 1997-1 p. 164, p. 54).
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinței către fostul chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens și recenta hotărâre împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârât, Curtea observă că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia cu efect retroactiv și în mod nerevocabil prin sentința civilă nr.2374/2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt aceste încălcări. Astfel, deși a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, cerând chiar prin revenirea ulterioară, restituirea în natură a imobilului, statul a vândut imobilul deși putea să-l restituie, conform considerentelor anterioare. Deși a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și demersuri judiciare pentru soluționarea sa, ca și o acțiune în revendicare în 2001, anterior Legii nr. 10, reclamanta nu a obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut circa 13 ani de la formularea cererii în baza Legii nr.112/1995, respectiv circa 8 ani de la formularea notificării în temeiul Legii nr.10/2001. Deși Legea nr.10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr.10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile Faimblat și împotriva României, din 2009).
În același timp, Curtea nu constată faptul că intimatul - pârât, deținător și el al unui titlu asupra apartamentului, încă necontestat, dispune la rândul său de un "bun", însă, după cum corect a apreciat instanța de fond, viciul care afectează titlul autorului său - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu cel al reclamantei mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele Curtea va recunoaște, întocmai cum a făcut-o și instanța de fond, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul subdobânditorului de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea națională, în situația urmării procedurii anume prevăzute de această lege.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiulerror communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, în recurs judecându-se exclusiv legalitatea soluției date capătului de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârât - fost chiriaș-cumpărător, ce evident, nu ar putea fi obligat la plata de despăgubiri bănești către reclamanta-recurentă.
Datele concrete ale cauzei, decurgând din existența unei hotărâri de recunoaștere a preluării abuzive de stat, a imobilului revendicat, împiedică a se avea în vedere, în buna - credință cu care intimatul a acționat în momentul cumpărării apartamentului, și a unui criteriu de preferabilitate a titlului acestuia, în judecarea cererii în revendicare.
Curtea reține că buna credință a intimatului cumpărător, ca atitudine subiectivă manifestată de acesta la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, prin sine, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantei, date fiind principiile jurisprudenței CEDO menționate.
Convingerea intimatului cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/19.07.2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr.10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de recurs a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că întradevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele judecării recursului prezent, limite circumscrise doar de capătul de cerere privind revendicarea, pârâtul indicat în acțiune, cu privire la acest capăt de cerere, fiind doar intimatul, Curtea constată că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr.1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial.
Pentru ansamblul acestor considerente, în majoritate, Curtea va respinge excepția inadmisibilității, ca nefondată și va admite conform art.312 Cod procedură civilă, prezentul recurs și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge și apelul pârâtului, ca nefondat, menținând celelalte dispoziții ale sale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii ca nefondată.
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.1690 A/18.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că respinge și apelul pârâtului - intimat, împotriva sentinței civile nr.2374/14.02.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, ca nefondat.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
./
2 ex./30.04.2009
- 5 -;
Jud. 1 -
Opinie separată
Opinia separată este în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În speță, acțiunea în revendicare a fost formulată, la data de 13 septembrie 2006, în contra cumpărătorului - chiriaș care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 5916/22437 din 05 mai 1999, fără ca în prealabil, reclamanta să fi formulat o acțiune, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, având ca obiect constatarea nulității acestui contract.
A solicita, pe calea ocolită, a unei acțiuni în compararea de titluri, după expirarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului, verificarea valabilității acestui act juridic, este practic inadmisibil, contractul consolidându-se în timp ca titlu valabil, constituind un "bun" real și actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâtul având și posesia bunului, putând opune, cu succes, titlul său, vechiului titlu al reclamantei, neconfirmat în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de retrocedare, prima acțiune în revendicare pentru imobil (întregul imobil) fiind formulată de către reclamantă abia în anul 2001 (dosar aflat în suspendare la Tribunalul București ).
În acțiunea formulată după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanta are dreptul în cazul analizat, doar la măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c din legea susmenționată, în condițiile și cu respectarea noii reglementări speciale.
Soluția se înscrie de altfel, în practica judiciară care a dat sens și aplicabilitate principiilor stabilității raporturilor civile și securității circuitului civil, confirmată prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, dar și în spiritul Legii nr. 1/2009, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.
Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant în jurisprudența în materie, că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.
Judecător,
- -
Red.
.
2ex./04.05.2009
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
