Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 430/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1178/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.430
Ședință publică de la 06.07.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant G, împotriva sentinței civile nr.1649 din 31.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 30.06.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 06.07.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 14.03.2008, reclamantul Gac hemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1 miliard Euro, ce reprezintă repararea prejudiciului cauzat, respectiv daune morale, ca urmare a faptului că a fost condamnat pe nedrept de regimul comunist, iar, în timpul executării sentinței nr.13/1952 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, a suferit un grav accident, fiindu-i amputate ambele picioare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 1951, fiind soldat în termen și efectuând stagiul militar la 8101 - T, a fost condamnat pe nedrept, pe motiv de nesubordonare, întrucât nu a respectat ordinele superiorilor, motiv pentru care a fost trimis în judecată, condamnat abuziv și supus unui tratament inuman, fără a beneficia de un proces just și echitabil, potrivit art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concret, a fost judecat de urgență și condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 3 ani de închisoare pentru "delict de insubordonare". În urma condamnării, a fost trimis să execute pedeapsa la Dunăre - Marea Neagră, în calitate de deținut politic, respectiv la Colonia de muncă "Poarta Albă", după care a fost mutat la Colonia de muncă "5 Culmea". Pe data de 22.08.1952, datorită condițiilor de muncă extrem de grele și periculoase, a suferit un accident deosebit de grav, în care a pierdut ambele picioare; invalid fiind, a fost ținut în detenție până la data de 01.05.1953, după care a fost eliberat.
Reclamantul a apreciat că asupra sa s-a comis un abuz prin lipsirea de libertate pentru o faptă pe care nu a comis-o, pe motive politice, fără drept la apărare, prin condamnare fiind încălcate prevederile art.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În perioada 1951 - 1989, făcut toate demersurile legale pentru stabilirea drepturilor ce îi reveneau ca urmare a condamnărilor nedrepte și accidentului grav suferit, soldat cu infirmitate fizică.
În acest context, reclamantul a apreciat ca întemeiată cererea sa de despăgubiri, prin acordarea de daune morale în raport de prejudiciul cauzat, handicap permanent - fizic - locomotor gradul II, ce rezultă din certificatul de încadrare cu grad de handicap nr.19828/8.07.2007.
Până în prezent, reclamantul nu a beneficiat de nicio protecție socială, de niciun drept, muncind și plătit taxe și impozite statului; numai în urma numeroaselor memorii depuse la instituțiile abilitate, într-un final, i s-a recunoscut, potrivit Decretului - Lege nr.118/1990, faptul că a fost persecutat de regimul comunist, drept recunoscut prin Decizia nr.41/31.08.2007.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998 - 999 Cod civil, art.1000 și 1003 Cod civil, Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea depusă de Ministerul Justiției s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, admisă prin încheierea de ședință din 04.07.2008.
Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, ulterior Ministerul Administrației și Internelor a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr.1649/31.10.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, apreciind că se impune soluționarea cu prioritate a excepției prescripției, excepție care ar face inutilă cercetarea fondului, în sensul art.137 alin.1 Cod de procedură civilă, a admis excepția prescripția dreptului la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamantul G, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul solicită prin cererea introductivă repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a condamnării pe nedrept de către regimul comunist pentru "delict de insubordonare"; ulterior condamnării, acesta a executat pedeapsa la Dunăre - Marea Neagră, unde a fost obligat să suporte condiții de muncă extrem de grele și periculoase, fapt ce a condus la accidentul de muncă suferit pe 22.08.1952, în care acesta și-a pierdut ambele picioare. Daunele morale pe care le solicită reclamantul sunt pentru acoperirea suferințelor fizice și psihice pe care le-a suportat ca urmare a faptelor menționate anterior.
Acțiunea având ca obiect obținerea unor despăgubiri, fie că este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art.998 - 999, art.1000 și 1003 Cod civil, fie că este întemeiată pe apărarea dreptului la integritate fizică și psihică și a libertății individuale, recunoscut și garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este o acțiune personală supusă termenului general de prescripție instituit de art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958.
Astfel, potrivit art.1 și 3 din actul invocat, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. Acest termen începe să curgă, în cazul acțiunii în repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Cât privește cel de-al doilea temei invocat pentru răspundere, respectiv vătămarea drepturilor recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termenul prescripției a început să curgă, conform art.7 din același decret, de la data când s-a născut dreptul la acțiune.
Or, în speță, date fiind circumstanțele concrete ale cauzei, prejudiciul suferit, respectiv suferințe fizice și psihice, a fost cunoscut de reclamant încă de la data săvârșirii faptelor incriminate, adică de la data condamnării pe nedrept, a suportării condițiilor grele și periculoase de detenție și de muncă, a intervenirii accidentului nefericit în care acesta și-a pierdut ambele picioare. Tot de la aceeași dată, reclamantul a cunoscut și pe răspunzătorul acestor fapte în persoana statului român, fiind lipsite de relevanță aspectele legate de reprezentarea acestuia în instanță. Prin urmare, de atunci s-a născut și dreptul său la acțiune.
Cu toate acestea, de la acel moment, august 1952, și până la data formulării acțiunii, a trecut mai mult de 3 ani. Și dacă s-ar aprecia că în cauză cursul prescripției a fost suspendat, conform art.13 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât regimul comunist împiedica formularea unor astfel de acțiuni, situație care poate fi asimilată forței majore, care l-a împiedicat pe reclamant să acționeze în termenul de prescripție, această cauză de suspendare a încetat la data înlăturării regimului comunist, 22.12.1989. Prin urmare, și dacă s-ar calcula termenul de prescripție de la această dată, la momentul formulării acțiunii acest termen tot ar fi împlinit.
Împrejurarea că reclamantul a făcut demersuri pentru a proba persecuția suferită din partea statului comunist, sens în care a invocat adresa nr.1966/24.08.2007 eliberată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, din care rezultă că i-a fost identificată fișa de evidență, este nerelevantă, întrucât nu aceste demersuri au făcut ca reclamantul să cunoască dimensiunea suferințelor fizice și psihice sau autorul acestora.
Suferințele sale, astfel cum au fost relevate prin cererea de chemare în judecată, au fost cauzate de condamnarea pe nedrept, de regimul de detenție și de muncă în care a fost injuriat, agresat, de lipsirea sa de contactul cu familia, întrucât soția și fiicele sale au plecat în, de suferirea accidentului, de lipsa de ajutor din partea statului român de la momentul pierderii suferite și până la momentul în care a părăsit România, respectiv în anul 1982. Drept consecință, adresa emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu a adus niciun element nou în determinarea gravității, întinderii prejudiciului suferit și a autorului răspunzător, astfel că nu a fost luată în calcul ca moment de la care să se calculeze termenul de prescripție.
În termen legal a declarat apel reclamantul G, susținând că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală.
Un prim motiv de nelegalitate a sentinței apelate, în opinia apelantului reclamant, îl constituie faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a menționat în dispozitivul hotărârii soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, ce a fost soluționată la termenul din 04.07.2007.
Astfel, deși instanța de fond s-a pronunțat pe această excepție, în dispozitivul sentinței atacate nu apare vreo mențiune în acest sens, motiv pentru care apelantul invocă dispozițiile art.261 Cod de procedură civilă.
Cea de-a doua critică susținută de apelantul reclamant vizează interpretarea greșită a înscrisurilor depuse la dosar. Acesta a arătat că instanța de fond, raportându-se la adresa nr.1966/24.08.2007, eliberată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, consideră că actul nu are relevanță, întrucât nu aceste demersuri au făcut ca partea să cunoască dimensiunea suferințelor fizice și psihice sau autorul acestora. Astfel, în mod intenționat s-a dat o astfel de interpretare acestui înscris, reținându-se acest argument. Această concluzie, deși eronată, nu este de natură a proba momentul de la care se calculează termenul de prescripție.
În speță, termenul de prescripție ce trebuie avut în vedere în soluționarea pricinii este determinat, ca moment de pornire, de datele înscrise în Decizia nr.41/31.08.2007 privind acordarea drepturilor prevăzute de Decretul Lege nr.118/1990, republicat, precum și în Decizia nr.28404/21.11.2007, emisă în baza acestui act normativ, acte de care prima instanță nu a înțeles să țină cont. De la data menționată în acestea i s-a fost recunoscut reclamantului dreptul de persoană persecutată de regimul comunist, moment de la care s-a formulat și cererea de chemare în judecată, cu respectarea termenului prevăzut de Decretul nr.167/1958.
Așadar, dreptul la acțiune începe să curgă de la data când i-au fost recunoscute apelantului dreptul de persoană ce beneficiază de prevederile art.1 alin.1 lit.a și art.6 din Decretul Lege nr.118/1990, republicat, pentru perioada 25.11.1950 - 22.08.1952, începând cu data de 01.06.2007; astfel, termenul de prescripție începe să curgă legal de la 01.06.2007.
Cu toate acestea, prima instanță nu face nicio referire la actele arătate, pentru a analiza dacă la data introducerii acțiunii termenul de prescripție de 3 ani era sau nu depășit. Neținând cont de situația de fapt și de drept ce rezultă din probatoriul administrat, cu încălcarea dispozițiilor art.261 alin.5 Cod de procedură civilă, instanța de fond a respins acțiunea în mod nejustificat, pronunțând o soluție nelegală și netemeinică.
Al treilea motiv de apel este fundamentat pe încălcarea principiului contradictorialității. Apelantul reclamant a precizat că, la termenul din 17.10.2008, când s-a pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, părțile nu au fost prezente. Este adevărat că acest pârât a solicitat, în temeiul art.242 alin.2 Cod de procedură civilă, judecarea în lipsă, însă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost prezent în instanță și nici nu a solicitat aplicarea acestui text de lege. În aceste condiții, instanța era obligată, în virtutea rolului activ, să comunice întâmpinarea, prin care s-a invocat excepția în cauză, și celorlalte părți din proces, iar nu să pună în discuție această chestiune.
O ultimă critică adusă hotărârii instanței de fond se referă la modul de soluționare a excepției calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, soluționată prin încheierea de ședință din 20.06.2008. Apelantul reclamant consideră că acest pârât răspunde solidar cu celelalte părți chemate în judecată pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării pe nedrept de către regimul comunist.
Prin întâmpinare, Ministerul Administrației și Internelor (fost Ministerul Internelor și Reformei Administrative) a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, arătând că, în mod legal, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată prin sentința apelată, în speță, față de temeiul juridic invocat, fiind aplicabile dispozițiile art.1 alin.1 și 3 din Decretul nr.167/1958.
În apel nu au fost solicitate probe noi.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, având în vedere probele administrate în fond, conform art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de apel, Curtea constată că acesta nu este fondat.
La data de 17.04.2008, prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu poate fi un reprezentant al statului, atribuțiile sale, strict reglementate de lege, neacoperind o situație de genul celei deduse judecății. În acest sens, a solicitat ca instanță să țină seama de dispozițiile art.5 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, art.3 alin.1 lit.a pct.48 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor.
Asupra acestei excepții, instanța de judecată s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 04.07.2008, în sensul admiterii, pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între pârâtul chemat în judecată și persoana fizică sau juridică față de care reclamantul își poate realiza dreptul subiectiv civil pretins a-i fi încălcat. În aceste condiții, tribunalul a constatat că în cauză reclamantul nu invocă acte sau fapte ale pârâtului Ministerul Justiției, care să atragă răspunderea acestuia pentru fapta proprie, în sensul art.998 Cod civil. De asemenea, în limitele competențelor și atribuțiilor prevăzute de nr.HG83/2005, Ministerul Justiției nu este chemat să răspundă pentru fapte ale altor autorități sau ale statului însuși și nici nu reprezintă statul în justiție. Drept consecință, dreptul pretins de reclamant nu se poate realiza în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.
Soluționarea acestei excepții printr-o încheiere interlocutorie nu este de natură să conducă la nelegalitatea hotărârii instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art.261 Cod de procedură civilă, astfel cum susține apelantul reclamant
Potrivit art.255 alin.1 Cod de procedură civilă, hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc "sentințe", iar potrivit alin.2, toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc "încheieri".
Printr-o încheiere interlocutorie, care leagă instanța asupra soluției pronunțate, poate fi soluționată o excepție, fără ca, ulterior, în dispozitivul hotărârii să se menționeze acest aspect, având în vedere și dispozițiile art.137 alin.1 Cod de procedură civilă.
În speță, a fost găsită întemeiată o excepție ce viza doar un pârât, respectiv Ministerul Justiției, fiind necesară pronunțarea unei încheieri interlocutorii asupra acestui aspect, însă continuarea judecății a fost determinată de existența în cauza de față a cererilor nesoluționate față de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administrației și Internelor).
În măsura în care partea era nemulțumită de soluția dată asupra excepției prin această încheiere, avea posibilitatea să formuleze critici odată cu declararea căii de atac asupra fondului, măsură pe care reclamantul a exercitat-o prin prezentul apel, susținând cel de-al patrulea motiv din cererea sa, referitor la nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.
În consecință, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond s-a pronunțat, mai întâi, asupra excepției de procedură ce făcea de prisos, în parte, cercetarea în fond a pricinii, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art.261 alin.1 Cod de procedură civilă, care fac referire la mențiunile pe care trebuie să le cuprindă hotărârea ce se dă în numele legii.
Verificând și pe fond măsura dispusă de prima instanță, Curtea constată că pârâtul Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât raportul juridic dedus judecății de către reclamant poate fi purtat numai împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar nu de acest minister. Pentru aceasta, Curtea are în vedere dispozițiile Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, care reglementează atribuțiile ce revin intimatului Ministerului Justiției, acelea de a asigura buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public. Obligația de dezdăunare formulată de apelantul reclamant se poate stabili numai în raport de persoana vinovată de producerea prejudiciului, având în vedere că temeiul juridic invocat de parte este art.998, 999, 1000 și 1003 Cod civil, precum și dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin aceste argumente, Curtea a răspuns și ultimei critici expuse de apelant prin motivele sale de apel.
C de-al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii instanței de fond s-a referit la interpretarea greșită a probelor administrate în cauză.
Sub acest aspect, apelantul nu a contestat împrejurarea că, potrivit art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. Ceea ce a criticat apelantul a fost doar termenul de la care începe să curgă termenul de prescripție, în condițiile în care acțiunea sa este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de Codul civil, dar și pe apărarea dreptului la integritate fizică și psihică și a libertății individuale, recunoscut și garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În speță, acțiunea personală dedusă judecății este supusă termenului general de prescripție cuprins în actul normativ indicat anterior.
Conform art.8 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Apelantul a susținut că dreptul la acțiune s-a născut începând cu data de 01.06.2007, întrucât prin Decizia nr.41/31.08.2007 privind acordarea drepturilor prevăzute de Decretul - Lege nr.118/1990, republicat, act pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere, s-a recunoscut că reclamantul va beneficia de drepturile prevăzute de art.1 alin.1 lit.a, art.3 și 6 pentru perioada 25.11.1950 - 22.08.1952, începând cu data menționată.
Înscrisul de care face vorbire reclamantul vine să confere acestuia, în baza unui act normativ, calitatea de persoană persecutată în timpul regimului comunist și, drept consecință, dreptul acestuia la pensie pentru perioada recunoscută, în speță 25.11.1950 - 22.08.1952. Actul în cauză nu este de natură să justifice însă momentul de la care începe să curgă dreptul la acțiune în repararea pagubei pricinuite reclamantului, întrucât prin acesta nu se dovedește că apelantul a cunoscut, din acel moment, paguba și pe cel care răspunde de ea, pentru a beneficia de dispozițiile art.998, 999 Cod civil.
Faptul că, prin decizia indicată, s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată de regimul comunist pentru reclamant, are relevanță doar pentru stabilirea drepturilor ce reveneau apelantului în virtutea Decretului - Lege nr.118/1990, neavând niciun fel de importanță asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Curtea apreciază că, în mod legal, pentru aspectele reținute de tribunal, soluția dată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune este temeinică. În speță, reclamantul nu a făcut nicio altă dovadă din care să reiasă că a cunoscut prejudiciul și făptuitorul în ultimii 3 ani, anterior formulării prezentei acțiuni.
Cât privește critica referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, Curtea constată că aceasta nu este fondată.
Potrivit art.129 alin.4 Cod de procedură civilă, judecătorii sunt obligați să pună în discuția părților orice chestiuni legate de cursul soluționării procesului.
În speță, la data de 17.10.2008, după ce a fost depusă întâmpinarea de către pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, aceasta fiind comunicată părților prezente, respectiv reclamantului, tribunalul a pus în discuție excepțiile invocate de acest minister, în apărare.
Prin aceasta, s-a respectat principiul contradictorialității, prezența fizică a părților în sala de judecată nefiind obligatorie în cazul unui litigiu civil, ci doar citarea acestora în mod legal.
Împrejurarea că pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost prezent la acel termen de judecată și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.242 alin.1 pct.2 Cod de procedură civilă, nu reprezintă o încălcare a principiului enunțat, cât timp procedura de citare a fost întocmită în mod legal față de această parte. Instanța de fond nu era obligată să comunice, din oficiu, întâmpinarea acestui pârât, cât timp actul de procedură a fost depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de lege, obligația luării la cunoștință de conținutul acestuia revenind pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În plus, o astfel de vătămare nu ar putea fi invocată decât cu acest intimat, nu și de apelantul G, care nu poate fi persoană prejudiciată din acest punct de vedere.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea, conform art.296 Cod de procedură civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant G, cu domiciliul ales în B,-, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1649/31.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în B, nr.1A, sector 1.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 6 iulie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red.
Tehnodact.
6 ex/20.07.2009
- Secția a V-a -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Fănica Pena
