Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 440/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 440/2009
Ședința publică de la 30 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nicoară vicepreședinte
JUDECĂTOR 3: Mihaela
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de către pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMANIEI împotriva deciziei civile nr.255/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Se constată că la dosar s-au depus prin registratură concluzii scrise din partea reclamantei intimate având atașată împuternicirea avocațială acordată av. și chitanța de onorariu avocațial.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 23 octombrie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față reține:
Prin sentința civilă nr.8311 din 22.12.2008 a Judecătoriei Sibiua fost admisă acțiunea civilă promovată sub nr. 4044 din 17.05.2007 de reclamanta în contradictoriu cu intimata Curtea de Conturi a României, obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 131.703 lei, c/val indexată a folosinței spațiului cu destinația de sediu al Camerei de Conturi din imobilul situat în Sibiu,-, pentru perioada 17.05.2004 - noiembrie 2004.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență că, în conformitate cu CF 2797 Sibiu (filele 70-73), în luna februarie 1965 fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului înscris la nr.top.1614, 1615 în favoarea Statului Român reprezentat prin Sfatul popular al Orașului Sibiu cu titlu de naționalizare. În anul 1994, fost întabulat dreptul de administrare a imobilului în favoarea Camerei de Conturi a județului Sibiu, iar în 1998 fost anulată încheierea CF nr. 315/1965 prin care imobilul a trecut în proprietatea Statului Român în sensul că proprietar devine numita ( R). În anul 2003, în urma unor acte succesive de înstrăinare, este întabulat dreptul de proprietate asupra cotei de din imobilul înscris la în favoarea SC Com SRL, iar în 2008 aceasta a fost transmisă reclamantei.
Pârâta nu a făcut dovada solicitării încheierii contractului de închiriere pentru a-i fi aplicabile dispozițiile OUG nr.40/1999 astfel încât, de la data restabilirii situației anterioare de CF, dreptul de administrare al acesteia încetând, folosința imobilului s-a făcut fără un titlu valabil până la data de 30.05.2005, când a predat folosința proprietarilor de drept.
Prin sentința civilă nr. 25/24.01.2005 pronunțată în dosarul nr. 2133/2004 al Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă, s-a reținut că pârâta a folosit din imobilul în litigiu în suprafață de 777,11 mp producând un prejudiciu proprietarului, care a fost lipsit de folosința acestuia.
Deși reclamanta a indicat în cererea de chemare în judecată art.992 civ. drept temei juridic al acțiunii formulate, din motivele acțiunii a rezultat că s-au avut în vedere condițiile îmbogățirii fără justă cauză.
Ca urmare, a fost admisă acțiunea precizată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 131.703 lei reprezentând contravaloarea indexată a folosinței spațiului cu destinația de sediu al Camerei de Conturi, pentru perioada 17.05.2004-nov.2004, sumă ce a rezultat din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Întemeiat pe culpă procesuală, a fost obligată intimata la plata către reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 5136,26 lei din care onorariu expert - 1250 lei, taxe judiciare datorate și achitate pentru pretențiile formulate - 3886,26 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata, invocând excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei și cea a inadmisibilității cererii și arătând că soluția este dată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 4 și 10 coroborat cu art. 26 din nr.40/1999 și art. 998 și urm. civ. Arată că s-a soluționat cauza reținându-se existența unui prejudiciu, dar textul legal nu permite acordarea de despăgubiri mai mari decât cele legale, iar în ce privește răspunderea delictuală, nu sunt îndeplinite condițiile acesteia. Ocuparea spațiului invocat nu a fost abuzivă și nu a fost săvârșită cu vinovăție, ea având drept de administrare asupra imobilului, proprietara le-a trimis notificare, dar intenția ei a fost îndreptată spre valorificarea acestuia și nu spre a încheia contract de închiriere. Notificarea se referea la o perioadă deja expirată și nu a fost făcută prin executor judecătoresc. Despăgubiri se puteau cere, dacă ea nu ar fi răspuns la notificare, iar cuantumul despăgubirilor nu a ținut seamă de prevederile art. 26 din arătată. Instanța a schimbat temeiul juridic al acțiunii și nu a pus în discuție acest aspect care atinge admisibilitatea cererii încălcând astfel prevederile art. 129.pr.civ. Raportat la data promovării acțiunii (17.05.2007), dreptul reclamantei este prescris. Nu a existat contract de închiriere, astfel că nu se pot cere despăgubiri; nu s-au respectat prevederile nr.40/1999; sentința care a acordat SC Com SRL despăgubiri pentru folosința imobilului în perioada septembrie 2000-august 2003 este greșită; nu sunt întrunite condițiile de existență ale îmbogățirii fără just temei ( se expun pe larg acestea) și nu este real că ea și-a mărit patrimoniul în detrimentul reclamantei; acțiunea a fost promovată cu rea-credință pentru a obține o sumă de bani.
Prin decizia civilă nr.255/2004 Tribunalul Sibiua respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
respins apelul promovat de apelanta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr.8311 din 22.12.2008 a Judecătoriei Sibiu, pe care a păstrat-
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut și motivat următoarele:
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei se reține că perioada de referință pentru care s-a promovat acțiunea este 17.05.2004 - noiembrie 2004 (fila 2 dosar fond), iar data promovării cererii este 17.05.2007 (fila 2 dosar fond), astfel că acțiunea se încadrează în termenul de prescripție de 3 ani, în termenii art. 6 din Decretul nr.167/1958.
În privințaexcepției de inadmisibilitatea cererii nu s-au arătat elementele care caracterizează această situație, argumentele invocate ținând de aplicarea greșită a legii ("soluția este dată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 4, 10 coroborat cu art. 26 din nr.40/1999 și art. 998 și urm. civ."), care nu este inadmisibilă.
În ce priveșteaplicarea greșită a acestor prevederi legale, verificarea nu a dus la această concluzie, căci soluția a fost bine întemeiată în drept. Referitor la motivul că nu s-au respectat prevederile nr.40/1999, apelanta trebuie să facă dovada mai înainte că acest act normativ i se adresează.
Referitor la afirmația că ocuparea spațiului nu a fostabuzivă,există două perioade de referință: pentru perioada dinainte ca sentința de retrocedare să fi rămas irevocabilă, dreptul de folosință beneficia de legitimitate, susținut de beneficiul dreptului de administrare, dar pentru perioada ulterioară este cert că apelanta și-a exercitat folosința fără drept, în detrimentul proprietarului, care era apărat de prevederile art. 481.civ. și de art. 44 din Constituția României.
În ce priveșterăspunderea,apelanta a folosit fără titlu în perioada de referință (și astfel, fără drept), imobilul care constituia proprietatea altei persoane. Condițiile de existență aleîmbogățirii fără just temeisunt întrunite: mărirea unui patrimoniu corelat micșorării altuia, legătura dintre ele datorată aceleiași cauze, lipsa temeiului legal al operațiunii, lipsa altui mijloc de recuperare a prejudiciului. Se constată, astfel, că a avut loc o mărire a patrimoniului apelantei-intimată, căci a folosit spațiul și nu plătit chirie, realizând astfel un beneficiu, ca urmare, proprietarul a suferit un prejudiciu, căci nu a dispus de spațiu sau nu a primit c/val. lipsei de folosință, legătura între acestea două operațiuni este clară, iar în ce privește recuperarea prejudiciului, este evident faptul că intimata nu are altă cale pentru acoperirea lui.
Aserțiunea că nu este real că apelanta și-a mărit patrimoniul în detrimentul reclamantei rămâne la nivel de afirmație cât timp apelanta a ocupat spațiul altuia fără drept, lipsindu-l pe acesta de beneficiile dreptului său.
Referitor la afirmația că ocuparea spațiului nu a fost săvârșită cuvinovăție,apelanta având drept de administrare asupra imobilului, este de remarcat faptul că dreptul de administrare este atribuit terțului de către proprietar. Odată ce acest proprietar și-a cedat/pierdut titlul, dreptul de administrare se stinge simultan, căci nu mai are suport. Ca urmare, ocuparea imobilului în afara limitelor legitimității valorează abuz.
În privințadespăgubirilorcerute/acordate, faptul că apelanta a răspuns sau nu la notificare și situația că notificarea se referea la o perioadă deja expirată și că nu a fost făcută prin executor judecătoresc, acestea au fost discutate în cadrul litigiului care a reconstituit titlul proprietarului și, deci, nu mai pot fi rediscutate în prezenta cauză. Este de remarcat însă că apelanta nu a făcut nici un demers în vederea clarificării situației sale în imobil, iar suma acordată prin sentință nu a fost criticată prin motivele de apel.
Chiar dacă nu a existat contract de închiriere, se pot cere despăgubiri, căci acestea sunt definite de lipsa de folosință a imobilului și nu de termenii unei convenții negociabile.
Apelanta mai invocă faptul s-a soluționat cauza reținându-se existența unui prejudiciu, dar textul legal nu permite acordarea dedespăgubiri mai mari decât cele legale,cuantumul despăgubirilor neținând seamă de prevederile art. 26 din nr.40/1999. Acest text, însă, se referă la situațiile în care există contract de închiriere între părți, ceea ce nu este cazul. În situația de fapt, întemeiată pe ocupare abuzivă, proprietarul trebuie despăgubit la valoarea reală a prejudiciului încercat, valoare stabilită pe baza unor probe concludente (care nu au fost criticate în apel).
În ce privește invocarea faptului că proprietara i-a trimis notificare, dar intenția intimatei a fost îndreptată sprevalorificarea imobiluluiși nu spre a încheia contract de închiriere, apelanta ignoră atributele dreptului de proprietate, care conferă titularului abilitatea de a folosi cum crede de cuviință sau de a dispune de bun așa cum dorește. A tinde spre valorificarea cât mai avantajoasă de bunului propriu nu este o culpă.
Referitor la faptul că instanța a schimbat temeiul juridic al acțiunii și nu a pus în discuție acest aspect, care atinge admisibilitatea cererii, încălcând astfel prevederile art. 129.pr.civ. este de remarcat că în termenii art. 84.pr.civ. "cererea este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită", astfel încât încadrarea juridică este atributul judecătorului, care este obligat să califice corect dreptul și să-l încadreze în textul legal corespunzător. Aceasta nu ține de punerea în discuția părților, căci operațiunea juridică poate avea loc în cadrul deliberării
În ce privește faptul că sentința, care a acordat SC Com SRL despăgubiri pentru folosința imobilului în perioada septembrie 2000-august 2003 este greșită, trebuie remarcat că hotărârea a rămas irevocabilă. Ca urmare, ea are putere de lege și nu mai poate fi discutată sau schimbată.
În fine, s-a invocat faptul că acțiunea a fost promovată cu rea-credință pentru a obține o sumă de bani. Trebuie arătat aici că valorificarea dreptului proprietarului, prin orice mijloace legale pe care acesta le alege, nu caracterizează reaua-credință, căci dacă am admite aceasta, ar însemna că actul de dispoziție asupra bunului ar deveni o crimă. Problema este că proprietarul poate face ce vrea cu bunul său, întemeiat pe dreptul de dispoziție, adică să-i cedeze sau nu folosința, să-l înstrăineze sau să facă asupra lui altă operațiune juridică, fără ca acțiunile sale să reprezinte abuzuri. Eliminarea dintr-un imobil a celui care-l ocupă fără drept, ori închirierea imobilului sau vinderea lui pe o sumă mare sunt acțiuni normale ale unui proprietar și nu implică rea-credință, ci poate, ideea de bună administrare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta invocând în drept prevederile art.304 pct.9 pr.civ.
În expunerea criticilor se arată următoarele:
în mod greșit instanța de apel a respins motivul de nelegalitate referitor la temeiul de drept al acțiunii având în vedere disp.art.84 pr.civ. însă acest temei de drept nu este incident întrucât în speță este vorba de temeiul de drept pe care s-a sprijinit cererea.
Instanțele au încălcat unul din principiile reparării integrale a pagubei.
în mod greșit s-a reținut ocuparea abuzivă a imobilului ca faptă ilicită întrucât nu a fost săvârșită cu vinovăție. Imobilul a fost deținut legal prin contractul de închiriere nr.1719/1993, ulterior fiind transmis în administrare prin HG nr.96/1994.
În esență recurenta susține că mu a existat notificare din partea proprietarului în sensul OUG 40/1999 astfel nu putea fi cerută contravaloarea folosinței.
Acordarea de despăgubiri este posibilă numai în lipsa unui răspuns scris al deținătorului.
în mod greșit instanța nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.26 din OUG nr.40/1999 în vederea calculării pretențiilor proprietarilor, față de calitatea sa de instituție publică și Hotărârea Consiliului local a Municipiului Sibiu nr.114/2001.
instanța de apel nelegal a reținut în temeiul art.84 pr.civ. că în mod corect instanța de fond, în baza art.129 al.5 pr.civ. a recalificat temeiul juridic al cererii.
față de data formulării cererii - 17.05.2007 - s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la art.1, art.3 coroborat cu art.7-8 din 167/1958.
În speță prescripția a început să curgă de la data formulării notificării de către proprietarul imobilului nr.49634/3.10.2002.
În mod greșit instanța de apel nu a reținut cele susținute pe fondul cauzei:
-nu au fost respectate dispozițiile OUG 40/1999, respectiv prevederile art.10 al.1
-nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără just temei, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele acțiunii de in rem verso, neexistând o mărire a patrimoniului recurentei.
Intimata nu depus întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate Curtea constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar e de menționat că față de actuala configurație a art.304 pr.civ. care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
În consecință, întrucât criticile prin care se tinde la schimbarea situației de fapt nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art.304 pr.civ. ele nu vor fi analizate, instanța de recurs urmând a verifica doar dacă, raportat la situația de fapt definitiv stabilită în etapa procesuală anterioară, s-a aplicat corect sau nu legea.
Critica formulată la punctul A coincide cu cea formulată la punctul D și cu primul motiv de apel al recurentei, critică ce nu este fondată.
Corect instanța de apel a reținut incidența disp.art.84 pr.civ. dispoziție care permite instanțelor să califice în drept corect acțiunea formulată. Împrejurarea că s-a indicat greșit temeiul de drept de către reclamantă ca fiind 922 dintr-o evidentă eroare materială este fără relevanță atâta timp cât din motivele de fapt rezultă fără echivoc și motivul de drept.
Astfel reclamanta deși a arătat 922 cod civil ca temei juridic al acțiunii a susținut că este evident că s-a produs o îmbogățire a patrimoniului pârâtei și o spoliere a patrimoniului proprietarilor.
Prin urmare, în cauză s-a respectat prevederile art.84 și 129.pr.civ.
Susținerile recurentei de la punctul B referitoare la modul de deținere al imobilului nu pot fi primite.
S-a statuat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr.25/2005 astfel cum a fost modificată prin decizia nr.108/2007 a Curții de APEL ALBA IULIA, rămasă irevocabilă prin decizia 7093/2007 a ICCJ faptul că recurenta a folosit imobilul în litigiu în suprafață de 777,11 mp fără titlu valabil până la 30.08.2005 când a fost eliberat.
De asemenea, instanța de apel a reținut o situație de fapt ce nu poate fi schimbată în recurs față de actuala configurație a art.304 pr.civ.- că ocuparea spațiului de către recurentă după ce sentința de retrocedare a rămas irevocabilă s-a exercitat fără drept, în detrimentul proprietarului, iar folosința a fost exercitată fără drept.
Prin urmare, întrucât în perioada de referință recurenta a folosit imobilul fără titlu, reclamanta a fost lipsită în ce privește suprafața de 777,11 mp de un important atribut al dreptului de proprietate și anume exercitarea dreptului de folosință. Astfel, acordarea sumei de bani menționată în dispozițiile sentinței menținută prin decizia atacată, reprezintă tocmai despăgubirile cuvenite reclamantei pentru antrenarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul produs.
Se impune o precizare. Considerentele deciziei de apel referitoare la îmbogățirea fără just temei vor fi substituite de cele ce succed întrucât în mod corect instanța de fond a reținut ca și temei pentru antrenarea răspunderii pârâtei, răspunderea civilă delictuală.
Aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil dovedirea condițiile generale ale acesteia, așa cum sunt reglementate în art.998-999.civ. și anume existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a pricinuit prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prejudiciul cauzat reclamantei constă tocmai în lipsirea acesteia de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul în litigiu, deținut fără titlu de către recurentă.
Acest prejudiciu a fost evaluat de expert, iar suma acordată are la bază concluziile din raport, în care se indică metoda de clacul și criteriile avute în vedere la stabilirea valoarii lipsei de folosință.
Fapta ilicită a recurentei constă tocmai în deținerea în continuare a imobilului în litigiu, deși nu avea nici un titlu, și exercitarea în ceea ce privește acest bun a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinței.
În ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta este elocventă. Păstrarea imobilului reclamantei pe perioada arătată mai sus, a generat lipsirea acesteia din urmă de exercițiul folosinței asupra bunurilor, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului (spre exemplu, posibilitatea de a ceda această folosință către un terț, contra unei sume de bani).
Iar culpa recurentei, constă tocmai în faptul că știa sau trebuia să cunoască dobândirea dreptului de proprietate de către antecesoarea reclamantei cât și faptul că folosește imobilul fără a avea vreun titlu asupra lui.
Față de toate acestea, fiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, susținerile recurentei privitoare la deținerea legală a imobilului, existența dreptului de administrare, incidența dispozițiilor OUG 40/1999, nu pot fi primite.
Oricum, asupra neaplicabilității OUG 40/1999 s-a statuat cu putere de lucru judecat în cadrul litigiilor care au reconstituit dreptul proprietarilor cum corect a reținut instanța de apel.
Recurenta critică la punctul C neaplicarea dispozițiilor art.26 din OUG 40/1999, respectiv modul de determinare a cuantumului despăgubirilor.
Or, se constată că această susținere a constituit și motiv de apel, astfel apare ca o reiterare a criticilor soluției dată de instanța de fond.
Instanța de apel a respins cu argumente de fapt și drept acestui motiv din declarația de apel, reținând corect inaplicabilitatea art.25 din OUG 40/1999 față de lipsa unui contract de închiriere între recurentă și reclamantă.
Fiind reținută în speță incidența răspunderii civile delictuale, respectiv 998-999.civ. orice susținere referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor în afara acestor texte legale apare superfluă.
Nici ultima critică ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune nu poate fi primită.
În mod corect instanța de apel a respins această excepție având în vedere tocmai termenul general de prescripție și data formulării acțiunii, 17.05.2007.
Potrivit prevederilor art.8 alin.1 din 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar în situația faptei continue - prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din această faptă (prestație) se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art.12 din D-167/1958.
Astfel, folosirea fără titlu a spațiului de către recurentă s-a realizat până în anul 2005, iar perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri a fost 15.05.2004- noiembrie 2004, acțiunea fiind introdusă în 2007, în cadrul termenului general.
Prin urmare susținerile recurentei că termenul a început să curgă de la data notificării, 2002, este vădit nefondată față de continuarea exercitării folosinței imobilului de către recurentă până în 2005.
Susținerile recurentei în sensul că în mod greșit instanța de apel nu a reținut cele susținute pe fondul cauzei sunt evident nefondate.
S-a arătat mai sus, că în cauză nu sunt incidente prevederile OUG 40/1999 cât ți motivele acestei rețineri.
De asemenea cu privire la principiul îmbogățirii fără just temei, instanța de recurs a constatat corecta reținere de către instanța de fond a dispozițiilor art.998 civ. și a înlăturat considerentele deciziei sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, întrucât în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea, în temeiul disp.art.312 pr.civ. va respinge ca nefondat prezentul recurs.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei civile nr.255/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 2380 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 Octombrie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.
Dact.4ex/27.11.2009
Jud..
Jud.fond
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nicoară, Mihaela
