Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 46/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2105/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.46
Ședința publică de la 18.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.567 din 08.04.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenții-reclamanți, și, prin avocat și intimații - pârâți și, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 21.10.2009, eliberată de Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus prin serviciul registratură, relațiile solicitate de la Primăria Municipiului B - Comisiile de Aplicare a Legilor 112/1995 și 10/2001.
Curtea, având în vedere că apărătorul recurenților-reclamanți, nu are împuternicire de reprezentare, va lăsa dosarul la a doua strigare a cauzei, pentru prezentarea delegației.
La a doua strigare a cauzei, la ordine, se prezintă recurenții-reclamanți, și, prin avocat, în baza delegației nr.- din 18.01.2010, emise de Baroul București și intimații - pârâți și, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 21.10.2009, eliberate de Baroul București.
La interpelarea instanței, apărătorul recurenților-reclamanți învederează că valoarea imobilului la momentul introducerii cererii de chemare în judecată era de 144.000 lei, iar Dipoziția nr.8818/28.09.2007 emisă de Primarul General a fost contestată în instanță, însă dosarul a fost suspendat, depunând și precizare scrisă în acest sens, precum și extras ecris cu privire la stadiul dosarului respectiv, având nr-, înmânând și intimaților-pârâți, un exemplar.
Curtea pune în discuția părților, excepția necompetenței materiale a instanței de fond, în soluționarea cauzei și acordă cuvântul asupra sa.
Avocatul recurenților-reclamanți solicită admiterea excepției, și pe cale de consecință, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond competente, respectiv Tribunalului București, având în vedere valoarea imobilului de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Avocatul intimaților-pârâți solicită respingerea excepției, întrucât la data la care s-a precizat valoarea imobilului în fața instanței de apel, apărătorul părții adverse a fost prezent și a fost de acord că valoarea imobilului reprezintă echivalentul a 100.000 de euro.
Curtea, având în vedere împrejurarea că valoarea indicată de 144.000 lei, la momentul introducerii acțiunii, 18.12.2007, determina potrivit art.1 și art.2 al.1 lit.b din Codul d e procedură civilă, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr.219/2005, competența materială de judecată a judecătoriei și că, chiar având în vedere valoarea care a fost indicată pentru imobil, în faza de judecată a apelului, de 100.000 de euro, raportat la aceeași dată, a introducerii acțiunii, echivalentul în lei al acestei sume nu ar fi depășit plafonul maxim de 500.000 lei, va respinge ca neîntemeiată excepția invocată.
Părțile, prin avocați, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, observând totdată, că față de relațiile sosite, pe care le apreciază suficiente, nu mai este necesară revenirea cu adresă și către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constată cauza în stare de judecată și acordă părților, cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților-reclamanți solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul menținerii sentinței de fond ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților-pârâți solicită respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea recurată este temeinică și legală, având în vedere că instanța de apel în mod corect a reținut că reclamanții nu au făcut nici un demers în baza Legii nr.10/2001 pentru obținerea restituirii imobilului în natură și nici nu au dovedit faptul că au atacat Dispoziția Primarului General nr.8817 din 28.09.2007 prin care le-a fost restituită în natură numai o parte din imobil.
Astfel, în speță nu a fost pronunțată nici o hotărâre prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.2153/19.01.1998, prin care se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, recurenții neavând decât dreptul la despăgubiri, conform Legii 10/2001, pârâții nefiind răspunzători pentru culpa statului de a nu el acorda părților adverse, aceste despăgubiri.
Invocă în acest sens, și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B - Secția Civilă, sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții și, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștita posesie, imobilul din B,-, corp B,. 1,. 1, sectorul 4.
Prin sentința civilă nr. 2155 din 01 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B - Secția Civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții și; au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, Corp B,. 1,. 1, sector 4 și s-a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția Primarului General nr. 8817 din 28 septembrie 2007, imobilul situat în B,-, sector 4, fost restituit în proprietatea reclamanților, mai puțin apartamentul nr. 1, vândut în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 2591/2002 încheiat între Primăria Municipiului B prin SC SA și pârâți.
Față de obiectul acțiunii, instanța a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, dând preferință celui mai bine caracterizat.
Instanța a reținut că, în ceea ce îi privește pe reclamanți, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dovedit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6576/1923 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, prin care autorul acestora a dobândit acest imobil.
Din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 652 din 22 iulie 1977 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 5 B, reiese că în urma decesului numitului, a rămas ca unica moștenitoare fiica sa,. Aceasta persoana a decedat la data de 28 iulie 2006, rămânând ca moștenitori, reclamanții din prezenta cauza, conform certificatului de moștenitor nr. 50 din 24 octombrie 2006 emis de Biroul Notarului Public " ".
Instanța a reținut și că preluarea imobilului de către Stat, s-a făcut fără un titlu valabil, întrucât dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contraveneau atât Constituției României în vigoare la acea dată, care garanta proprietatea persoanelor fizice, cât și art. 481 Cod civil, care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauze de utilitate publică. De asemenea, decretul de naționalizare încălca și dispozițiile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană are drept la proprietate și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
De altfel, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat a fost recunoscut chiar de către Primăria Municipiului B prin emiterea Deciziei de restituire nr. 8817/2007, având ca obiect partea din imobil care nu a fost înstrăinata în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere ca acesta decizie a fost luata în baza dispozițiilor Legii nr. 10/ 2001, ce are ca obiect imobilele preluate de stat fără un titlu valabil.
În schimb, pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, statul fiind un simplu deținător precar al bunului.
Instanța a apreciat că sunt lipsite de relevanță, situația juridică existentă la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare care constituie titlul pârâților și faptul că vânzarea a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, compararea titlurilor urmând a se face în raport de situația juridică de la momentul pronunțării hotărârii.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 480 Cod civil, instanța a considerat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, motiv pentru care a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în B,-, corp B,. 1,. 1, sector 4 și a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel motivat, pârâții și, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, apelul fiind înregistrat la data de 04 septembrie 2008, pe rolul Tribunalului București - Secția a Va Civilă.
În motivare, au arătat că apartamentul nr. 1 al imobilului ce a fost restituit intimaților, nu are același regim juridic ca și restul imobilului, deoarece acesta a fost dobândit de către apelanți în mod valabil prin cumpărare de la SC. SA, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2153/1998. Astfel, instanța de fond a considerat în mod eronat că este lipsită de relevanță situația juridică existentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între apelanți și SC SA, deoarece acesta a fost încheiat în mod valabil și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Consideră că nu poate fi ignorată o convenție încheiată în mod valabil și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului.
Tot în susținerea acțiunii, au arătat că prin Dispoziția Primarului General nr. 8817 din 28 septembrie 2007 fost restituită numai o parte din imobil, partea care a aparținut de drept autorului intimaților, dispoziția excluzând de la restituire, apartamentul nr. 1 al imobilului situat în-, sector 4, B, prin decizia luată avându-se în considerație faptul că acest apartament a fost înstrăinat în mod valabil de către Statul Român prin SC SA.
Au mai arătat că în decursul procesului nu au primit nici un act de procedura, nici cererea de chemare în judecata, nici toate citațiile ce au fost emise, motiv pentru care nu au avut posibilitatea de a formula o apărare valabilă care să arate ca sunt proprietarii de drept ai imobilul ce face obiectul prezentului dosar.
Prin întâmpinare, reclamanții, și au arătat că hotărârea atacată este legală și temeinică și au solicitat respingerea apelului ca netemeinic și nelegal.
La data de 11 februarie 2009, apelanții au depus completare la motivele de apel, prin care au invocat Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că sentința civilă apelată nu se conformează acestei decizii date în recurs în interesul legii.
Analizând sentința civilă apelată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr.33 din 09 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul general al parchetului de la lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunându-se cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
S-a reținut în privința opțiunii persoanelor îndreptățite între aplicarea Legii speciale (Legea nr. 10/2001) care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, că o atare opțiune nu este permisă întrucât ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate fără un titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, nu poate fi primit.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Legea nr. 10/2001 suprimă așadar acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza de față, s-a constatat așadar că reclamanții nu au întreprins nici un demers în baza Legii nr. 10/2001, nu au formulat notificare și nici nu au solicitat instanței, în termenul de prescripție prevăzut de această lege, constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de foștii chiriași, actuali proprietari în baza Legii nr. 112/1995, necontestând practic faptul că aceștia au fost de bună credință la încheierea actului.
Nu s-a putut reține nici împrejurarea că reclamanții nu au putut, din motive independente de voința lor să utilizeze procedura instituită de lege în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că aceștia au înțeles să valorifice cu succes procedura și acțiunile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privința imobilului din care face parte apartamentul în discuție, beneficiind de reparație în natură, exceptând apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent.
S-a reținut totodată, că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizie de soluționare a notificării.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere faptul că neatacarea actului de înstrăinare a imobilului, către chiriașul - cumpărător și, cu atât mai mult, nerevendicarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 de la unitatea deținătoare, închid persoanei îndreptățite verus dominus, orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat. Așadar, în acest caz, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, constatându-se că terțul, în speță pârâții, au dobândit bunul cu bună credință, ce nu le-a fost contestată și care, potrivit principiului de drept civil fides presumitur, se prezumă până la dovada contrară, deoarece în sistemul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor, ceea ce nu mai este posibil în cauză, întrucât s-a prescris dreptul la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului încheiat în baza Legii nr. 12/1995, neputând fi cercetată pe cale incidentală, această chestiune. Desigur, se poate spune că aceste consecințe juridice sunt grave, deoarece conduc la privarea fostului proprietar de bunul său, fără a primi nicio despăgubire, încălcându-se astfel nu numai prevederile art. 44 din Constituție, ci și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită este o măsură justificată, fiind pe deplin legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea lui în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege, poate atrage cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa.
Pe de altă parte, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de lege sunt iluzorii, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite, despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de pe piața imobiliară a imobilului. În acest sens, sunt edificatoare hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului contra României, precum Albu contra României din 17 iunie 2008 paragrafele 18, 22, 37.
Prin urmare, având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă, în recurs în interesul legii, spre unificarea practicii judiciare, tribunalul a reținut că, în raport cu situația de fapt dedusă judecății, acțiunea în revendicare promovată de reclamanți apare ca fiind neîntemeiată.
În consecință, apelul a fost admis iar sentința atacată a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii.
Intimații - reclamanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată avansate de apelanți în sumă de 1.500 lei, onorariul de avocat, prin decizia civilă nr. 567 din 08 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, la data de 07 iulie 2009, reclamanții, și au declarat recurs, apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
Au arătat că în fapt, au formulat cerere de chemare în judecată pentru ca intimații - pârâți și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din B,-, corp B, sector 4, imobil care a aparținut autoarei acestora, fiica proprietarului de drept al imobilului, ce îl deținea în baza titlului de proprietate nr. 6576 din anul 1923. lnstanța de fond a admis cererea de chemare în judecată și a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, dând preferință celui mai bine caracterizat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, apelanții - pârâți și, astfel ca prin decizia civila nr. 567 din 08 aprilie 2009, instanța de apel a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii.
Instanța de apel a reținut cu totul eronat că nu au făcut nici un demers în baza Legii nr. 10/2001, deoarece în baza acestei legi, au formulat notificare, au adus la cunoștință instituțiilor statului că imobilul le aparține și urmează să le fie restituit, dar vânzarea - cumpărarea s-a făcut fără probleme, ignorându-se practic solicitarea acestora.
Cum s-a putut reține buna - credință a intimaților - pârâți, când aceștia știau ce cumpără, știau că vor cumpăra un imobil aparținând familiei acestora, cunoșteau foarte bine familia, deoarece recurenții au copilărit în acest imobil, știau că îl revendicau și atunci recurenții s-au întrebat retoric, cum poate face referire instanța la buna - credință.
Intimații s-au grăbit să cumpere un bun care nu le aparținea, ignorând faptul că acest imobil aparținea altcuiva, proprietarilor de drept și în condițiile în care preluarea imobilului de către Statul Român, s-a făcut fără titlu valabil întrucât contravenea chiar prevederilor Decretului nr. 92/1950 și ale Constituției din anul 1948, cu încălcarea dispozițiilor art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care prevedea că: "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa", a dispozițiilor, tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, precum și a dispozițiilor legale în vigoare la acea dată privitoare la proprietate, respectiv art. 481 cod civil potrivit căruia: "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".
Instanța de apel în mod greșit a reținut că pentru imobilul în cauză, recurenții au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent. Pentru acest apartament, nu au fost încasate despăgubiri, chiar dacă prin dispoziția emisă de Primăria Municipiului B s-a prevăzut acest lucru, iar împotriva acestei dispoziții au formulat contestație.
Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, dreptul de proprietate asupra acestuia nu a intrat în patrimoniul Primăriei Municipiului B, astfel că efectul translativ de proprietate al contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu s-a produs deoarece vânzătorul nefiind proprietar, nu avea ce să transmită și consideră că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei lor.
Dreptul recurenților de proprietate asupra imobilului din B,-, sector 4, fost dovedit cu contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6576/1923 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, prin care proprietarul de drept al imobilului, a dobândit acest imobil, în schimb apelanții au dobândit bunul de la un neproprietar, statul fiind un simplu destinator precar al bunului.
Ca urmare, instanța a procedat la compararea titlurilor de proprietate și a dat preferință celui mai bine caracterizat, adică titlului recurenților care provine de la adevăratul proprietar, de la un vânzător necontestat, un verus dominus, în vreme ce titlul apelanților provine de la un non dominus, adică de la stat care nu a avut niciodată, titlu de proprietate legal asupra imobilului recurenților, situație confirmată de Legea nr. 247/2005 art. 2 lit. a, act normativ ce a declarat ilegal Decretul nr. 92/1950.
În mod corect, instanța de fond a considerat că nu au relevanță situația juridică existentă la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare care constituie titlul apelanților și faptul că vânzarea a respectat prevederile Legii nr. 112/1995, pentru că trebuie realizată o comparare a titlurilor în raport de situația juridică existentă la momentul pronunțării hotărârii.
Caracterul abuziv al preluării a fost recunoscut chiar de către Primăria Municipiului B prin emiterea Deciziei de restituire nr. 8817/2007, pentru partea de imobil ce nu a fost înstrăinată în baza Legi nr. 112/1995, având în vedere că această decizie a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ce are ca obiect imobilele preluate de stat fără titlu valabil.
Au solicitat în consecință, admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul de a se menține sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B ca fiind temeinică și legală.
În drept, și-au motivat recursul pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil, art. 304 pct. 9, art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă, art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Intimații - pârâți și au depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că au invocat în susținerea apelului pe care l-au promovat, decizia în interesul legii nr. 33/2008, de care tribunalul a ținut cont, în sensul că pentru cazul reclamanților, există legea specială nr. 10/2001, care reglementează inclusiv aspectele legate de relația dintre foștii proprietar și subdobânditori, cărora legea le permite să păstreze imobilele cumpărate, în anumite condiții expres prvăzute.
În ceea ce privește afirmațiile recurenților referitoare la preluarea imobilului fără titlu, sunt incidente prevederile art. 2 din aceeași lege.
Acordarea de despăgubiri și sarcina plății acestora revin în mod exclusiv statului și nu intimaților.
Recurenții sunt îndreptățiți la a primi în temeiul art. 18 lit. c din Legea 10/2001, exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent, inclusiv pentru situația când imobilul a fost vândut chiriașilor.
Articolele 45 al. 2 și 46 al. 2 din lege, condiționează restituirea, de constatarea pe cale judecătorească, a nulității actului de înstrăinare, ceea ce în cauză, nu s-a întâmplat.
În plus, nu s-a dovedit că recurenții ar fi atacat în instanță, dispoziția de restituire nr. 8817/2007, pentru a le fi restituit întregul imobil. Această reprezintă o măsură justificată, fiind pe deplin legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea lui în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege, poate atrage cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa.
Și-au întemeiat întâmpinarea, pe prevederile art. 115 și următoarele din Codul d e procedură civilă și pe prevederile Legii 10/2001.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă: adresa nr. 11691/11.12.2009 a Primăriei Municipiului B - Serviciul analiză dosare și emitere avize, Legea 10/2001, adresa înregistrată sub nr. 881/3.03.2008 la aceeași instituție, adresa nr. 8218/10.03.2009 a aceleiași instituții, adresa nr. 38692/14.12.2009 a Primăriei Municipiului B - Biroul Soluționare și Legea 112/1995 însoțită de copii ale actelor existente în dosarul constituit în temeiul acestei legi, pe numele autoarei, precum și extras ecris cu privire la stadiul dosarului având nr- al Tribunalului București.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată în mod preliminar, faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, astfel cum au susținut recurenții reclamanți, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de intimați.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea, la fel ca și instanța de fond și implicit, și instanța de apel, constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950. Astfel, Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, a fost de asemenea, abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanța de judecată de fond în mod corect a constatat nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Curtea constată de altfel, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forță normativă (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite și Constituția din 1948). Nu mai puțin, prezenta instanță de recurs constată faptul că și intimații au recunoscut implicit, prin intermediul trimiterii din întâmpinare, la prevederile art. 2 din Legea 10/2001, caracterul nevalabil al titlului statului asupra imobilului în litigiu. De asemenea, nevalabilitatea titlului statului reprezintă premisa emiterii de către Primarul General, a dispozițiilor nr. 8817 și 8818/28.09.2007 (fila 42, 45 dosar fond), de restituire în natură și de propunere de acordare despăgubiri.
Sub un al doilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de intimații pârâții-persoane fizice din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, Legea 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu s-ar putea accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative.
Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice."
Curtea va reține în paragrafele care succed, că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună - credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele, impune regulile fundamentale care vor fi evidențiate în cele ce urmează.
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României, paragraful 59).
În aplicarea raționamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele care urmează a fi expuse:
Astfel, reclamanții, și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
Autoarea reclamanților, formulase notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 112/1995, încă de la data de 24.07.1996 (fila 56 dosar recurs), cerere pe care succesorii săi au menținut-o (fila 57 dosar recurs).
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut intimaților, în 1998 (fila 5 dosar fond), fără ca cererea autoarei recurenților să fi fost soluționată și implicit, fără ca recurenții să fi primit vreo despăgubire efectivă. De altfel, potrivit probelor administrate în cauză, contractul de închiriere al intimaților a fost încheiat la data de 28.03.1996 (fila 37 dosar recurs, fila 5 dosar fond), deci după data intrării în vigoare a Legii 112/1995. Legea nr. 112/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 29.11.1995 și a intrat în vigoare conform art. 29 în 60 de zile de la publicare, respectiv la 28.01.1996. Potrivit art. 9 alin. 1 din această lege, dreptul de a cumpăra îl aveau numai chiriașii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii.
Nu mai puțin, autoarea reclamanților, a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 10/2001, însă prin dispoziția administrativă nr. 8818/28.09.2007 (fila 45 dosar fond), Primarul Municipiului Bap ropus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul în litigiu. Cu toate acestea, nici până în momentul prezent, recurenții nu au obținut vreo despăgubire efectivă în temeiul acestei dispoziții soluționate în temeiul Legii 10/2001 modificate, dispoziție care a și fost contestată de către recurenți (filele 60,61 dosar recurs).
Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: "Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" - a se vedea, printre altele, cauza Ruxanda împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania), precum și stabilirea în mod definitiv (prin decizia civilă recurată și irevocabil, prin prezenta decizie) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotararea CEDO din 02.06.2009, in cauza 11388/06 si Grofcsik vs. Romania prin care s-a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)",stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând cu existența unei "valori patrimoniale" și fiind determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților deposedată abuziv), rezultă evident că reclamanții sunt deținători ai unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către România.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și "de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională".
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
În consecință, pentru argumentele evidențiate, Curtea constată în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși autoarea reclamanților a formulat notificări în baza Legilor nr. 112/1995 și 10/2001, reclamanții nu au obținut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).
În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimații-pârâți, deținători și ei ai unui titlu asupra apartamentului, necontestat până în prezent, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care, validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a autoarei reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamanților către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamanți, Primarul general fiind chemat în judecată în contestarea dispoziției administrative nr. 8818/28.09.2007, în baza Legii 10/2001 - temei juridic distinct de cel avut în vedere de paragraful relevant al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză, în referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr.1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de recurs a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv, în ceea ce privește acest capăt de cerere.
Pe de altă parte, astfel cum am arătat în paragrafele precedente, la momentul vânzării-cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 și art. 9 al.1 din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident potrivit doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar dreptul de a cumpăra, îl aveau numai chiriașii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de autoarea reclamanților în temeiul legii respective, să fie soluționată de comisie.
Referitor la prima condiție, Curtea la fel ca și celelalte instanțe, a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, HG 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11/29.01.1997, publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997.
Potrivit art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995, puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art.14-18 din lege. Astfel, conform art.14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordare de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise in termen de 30 de zile Comisiei județene (respectiv a Municipiului B), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri, avea obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului B erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate in termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate, se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii 112/1995, era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului B, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finala. Ca atare, potrivit acestor norme speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, ererea de restituire a imobilului formulată de autoarea reclamanților trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de mandatarul statului, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Așadar, aspectul esențial în legătură cu această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu este deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă, recunoșteau pârâților, dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupa, ci momentul nașterii acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul "nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse, autorităților desemnate de lege și numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare.
Sub un alt aspect, afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentului vândut, pârâții indicați în acțiune, fiind doar persoanele fizice, Primarul general fiind chemat în judecată în contestarea dispoziției administrative nr. 8818/28.09.2007, în baza Legii 10/2001 - temei juridic distinct de cel avut în vedere de paragraful relevant al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea constată că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Susținerea în sensul că reclamanții vor avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea majorității, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta Decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamanților la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.
Nu mai puțin, eventuala obținere de despăgubiri în dispoziției administrative nr. 8818/28.09.2007, fundamentate pe prevederile Legii 10/2001, prezintă același caracter îndoielnic determinat de carențele mecanismului de despăgubire consacrat de acest act normativ special, așa cum s-a detaliat în paragrafele precedente.
Sub acest aspect, este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, însă această premisă alături de altele, menționate deja (cum ar fi cele expuse de instanța supremă în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite situații, a bunurilor deținute de părți), a deschis calea acțiunii în revendicare prezente, pentru reclamanți, în cadrul căreia, compararea titlurilor s-a realizat în temeiul Convenției europene și a jurisprudenței sale, constituite într-un bloc de convenționalitate care se impune în mod obligatoriu, astfel încât preferabilitatea acordată situației recurenților în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, se fundamentează și pe alte rațiuni în afara celei decurgând din culpa statului.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. Din acest punct de vedere, susținerea intimaților în sensul că vor fi afectați în mod direct, deși culpa ar aparține statului, nu este fondată, dumnealor având posibilitatea de a fi despăgubiți, conform celor menționate. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamanților, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.
În ceea ce privește apărarea intimaților, referitoare la problema inexistenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, recurenții fiind obligați să urmeze procedura legii speciale, pe care de altfel, au și urmat-o, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, atât timp cât în cadrul deciziei în interesul legii în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în concordanță cu jurisprudența Curții europene amintite, admisibilitatea unei astfel de acțiuni, astfel:"în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă.".
În ceea ce privește apărarea intimaților referitoare la faptul că restituirea este condiționată de constatarea prealabilă, judiciară, a nulității contractului de vânzare-cumpărare, Curtea o apreciază ca fiind nefondată, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestui titlu în termenul special, la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul intimaților, căruia Curtea nu a putut să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor Legii -, în particular a art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția europeană - precum și din decizia dată în interesul legii. În consecință, nu este necesară constatarea prealabilă a nulității titlului chiariașilor cumpărători, în ipoteza existenței unui bun, în patrimoniul fiecărei părți, atunci când mecanismul de despăgubiri reglementat de Legea 10/2001, dedus inclusiv din prevederile art. 45 (fost 46), nu este eficace și deci, neconform cerințelor impuse de art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene.
De asemenea, împrejurarea necontestării dispoziției administrative nr. 8817/28.09.2007, prin care s-a restituit doar o parte din tot imobilul care a aparținut autorului reclamanților, nu este fondată, atât timp cât această dispoziție nu a reglementat situația imobilului în litigiul prezent (apartamentul nr. 1). Actul care a reglementat acest obiect material, este reprezentat de dispoziția administrativă nr. 8818/28.09.2007, a cărei revocare s-a dispus parțial, cu privire la un alt apartament (apartamentul nr. 4) decât cel din prezenta cauză (filele 27-29 dosar recurs), dispoziție care a fost contestată în instanță (filele 60,61 dosar recurs).
În ceea ce privește motivul de apel al intimaților prezenți, referitor la necitarea dumnealor pe parcursul judecării cauzei în fața primei instanțe de judecată, Curtea îl apreciază ca fiind nefondat, atât timp cât pe parcursul judecății, judecătoria a dispus citarea acestora la aceeași adresă cu cea indicată de aceste părți, prin motivele de apel sau chiar prin cererea depusă la un termen de către pârâți (fila 27 dosar fond, filele 22-23,33-34,36-37 dosar fond, fila 2 dosar apel).
Așadar, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă în referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că se impunea admiterea ca fondat, a recursului promovat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului, ca nefondat, precum și a cererile din apel, ale apelanților și intimaților, de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate, având în vedere că apelanții au căzut în pretenții, respingându-li-se apelul, iar intimații din apel, nu au dovedit instanței, prin înscrisuri justificative, cheltuielile de judecată efectuate în această fază a judecății în apel.
Totodată, se va lua act, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către recurenții-reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul declarat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.567 din 08 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâții și.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Respinge apelul formulat de apelanții - pârâți și, împotriva sentinței civile nr. 2155 din 11 aprilie 2008, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 B - Secția Civilă, ca nefondat, precum și cererile din apel, ale apelanților și intimaților, de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red. 18.02.2010
Tehnodact.
2ex./ 18.02.2010
-5.-;
Jud.4.--
Opinie separată
Opinie separată este în sensul respingerii recursului ca nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În speță, acțiunea în revendicare s-a formulat la data de 18 decembrie 2007 în contra chiriașilor - cumpărători care au dobândit apartamentul nr. 1 din cele zece apartamente din imobilul situat în B,-, Corp B,. 1, sector 4 (două camere și dependințe), în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare - cumpărare nr. 2153 din 19 ianuarie 1998, pe calea comparării titlurilor de proprietate.
Se constată că acțiunea în revendicare s-a formulat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să fi obținut, în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din această lege specială (de un an, prorogat apoi succesiv prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001) o hotărâre de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare sus-menționat, care, în acest fel s-a consolidat în timp, ca titlu valabil, el constituind un "bun" efectiv și actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cumpărătorii având și posesia bunului, care pot opune cu succes titlul lor, vechiului titlu al reclamanților, neconfirmat în prealabil printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de retrocedare.
În cazul analizat, reclamanții au dreptul, dimpotrivă, la măsuri reparatorii în echivalent pentru acest apartament, în condițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Soluția se impune pentru respectarea principiului stabilității raporturilor civile și securității circuitului civil - confirmată și prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare.
Reclamanții au doar o speranță legitimă în obținerea restituirii în natură a apartamentului, în timp ce pârâții - cumpărători dețin un bun efectiv și actual, în prezenta cauză.
În compararea celor două "bunuri", preferabilitate nu pot avea decât proprietarii actuali ai apartamentului, în considerarea principiilor de drept sus-menționate, reafirmate constant în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.
Judecător,
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
