Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 462/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1212/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.462
Ședința publică de la 06.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.1474 din 02.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți COMUNA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA COMUNEI, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI, PRIMARUL COMUNEI și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.44853/2008 (aflată la fila 33 dosar fond), emisă de Baroul București - Cabinet Individual, lipsind intimații-pârâți Comuna prin Primar, Primăria Comunei, Consiliul Local al Comunei, Primarul Comunei și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, adresă de la Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă din care rezultă că hotărârea instanței de fond a fost comunicată către apelantul-reclamant la data de 30.10.2008, conform borderoului de expediții anexat.
Curtea, având în vedere relațiile solicitate de la Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă din care rezultă că apelantului-reclamant i-a fost comunicată sentința civilă nr.1474/2.10.2008, la data de 30.10.2009, conform borderoului de expediții anexat, apreciază că nu se poate considera ca fiind tardiv declarat apelul, întrucât relațiile sunt insuficiente pentru a verifica dacă s-a procedat la comunicarea hotărârii la adresa indicată de parte în dosar.
Apărătorul apelantului-reclamant arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantului-reclamant învederează că dorește să o întrebe pe doamna judecător dacă înțelege să se abțină de la soluționarea cauzei, întrucât s-a pronunțat în mai multe cauze având același obiect. Totodată, precizează că nu înțelege să formuleze cerere de recuzare și nu are de depus la dosar hotărâri judecătorești care să-i susțină afirmațiile.
Doamna judecător apreciază că nu există motive legale pentru a formula cerere de abținere în acest dosar.
Apărătorul apelantului-reclamant solicită admiterea apelului, casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea apelată încalcă principiul dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut și garantat prin art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât cele două legi invocate de instanța de fond - Legea nr.18/2991 și Legea nr.10/2001 sunt documente prin care nu se prevede excluderea persoanei îndreptățite la acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Astfel, prin modificările aduse prin Legea nr.247/2005, se specifică în mod clar că cei ale căror proprietăți au fost confiscate abuziv de către stat se consideră că nu și-au pierdut niciodată această calitate, ci doar posesia asupra bunului.
Apelantul-reclamant învederează că terenul ce se solicită a fi restituit în cauză este unul agricol extravilan și nu a intrat niciodată sub incidența Legii nr.10/2001.
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, la data de 01.04.2008 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PRIMĂRIA COMUNEI, COMUNA PRIN PRIMAR și PRIMARUL COMUNEI, solicitând obligarea acestora la restituirea în natură, pe vechiul amplasament a terenului în suprafață de 5000. reprezentând lotul nr.76 din fosta moșie -, teren situat pe raza comunei, în temeiul dispozițiilor art.44 alin.2 din Constituția României, art.948, 969, 1199 și 1200 pct.4 Cod civil, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de G, autorul reclamantului, de la Societatea "Malul " prin Convenția nr.8088/22.05.1945, autentificată și transcrisă la Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
A mai arătat reclamantul că terenul a fost confiscat de Statul Român în timpul regimului comunist, fără titlu, că după 1990 formulat mai multe cereri la autoritățile locale ale comunei însă cererile formulate în temeiul Legii nr.18/1991, Legii nr.169/1997 și Legii nr.247/2005 au fost respinse, aducându-i-se atingere dreptului de proprietate.
În plus, autoritatea locală nu a dovedit că terenul expropriat în anul 1943 prin Decizia de expropriere nr.26/22.12.1943, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a V-a Civilă este același cu terenul vândut de Societatea "Malul " în anul 1945 unor persoane private; mai mult, este de notorietate că pe terenul expropriat nu a fost realizat obiectivul propus, respectiv construirea unui aeroport militar, astfel că în raport de dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994, terenul poate face obiectul unei cereri de revendicare.
A susținut reclamantul că autoritățile locale ale Comunei au fost de rea-credință, întrucât au atribuit terenul altor persoane, pe perioada desfășurării litigiilor și că, de vreme ce nici o instanță judecătorească sau altă autoritate publică nu a dispus anularea Convenției ce reprezintă titlul său, acesta este valid și opozabil; s-a făcut precizarea că în subsolul suprafeței de teren revendicate există surse de apă termală.
Pârâta Primăria Comunei, reprezentată prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că terenul situat în perimetrul la care se face referire de către reclamant nu a fost confiscat fără titlu, ci a trecut în proprietatea statului prin expropriere, conform Decretului nr.1952/1943 și Deciziei nr.26/22.12.1943 a Curții de APEL BUCUREȘTI de la Institutul Național al Cooperației și de la alte persoane care, fără a-l scoate de sub efectul exproprierii, l-a pus la dispoziția Cooperativei "Malul ", care l-a vândut țăranilor din comuna, județ I, în loturi de câte 5000.
A susținut această pârâtă că, întrucât făcea parte din proprietatea statului, acestui teren nu i s-au aplicat prevederile Legii nr.187/1945 privind reforma agrară, astfel că a fost dat în administrarea a două institute de cercetare și, care l-au folosit până la emiterea nr.HG997/2002 când a fost pus la dispoziția Comisiei Locale, o parte din teren fiind administrat și în prezent de.
Cu privire la localizarea în ansamblu a terenului expropriat, Primăria Comunei, prin Primar, a arătat că potrivit decretului de expropriere și a deciziei Curții de APEL BUCUREȘTI, sus-menționate, acesta se află la hotarul comunelor și și totalizează 418 ha.
S-a mai arătat în întâmpinare că reclamantul nu poate revendica terenul menționat în cererea de chemare în judecată, având în vedere că Institutul Național al Cooperației a vândut prin "Malul " un teren care nu se mai afla în proprietatea sa, întrucât fusese expropriat.
Prin precizarea formulată la data de 15.05.2008 reclamantul a arătat că solicită restituirea fostului lot nr.90, că cererea de chemare în judecată este o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 și 1173 cod civil și că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Consiliului Local al Comunei, județ I; terenul revendicat a fost evaluat, după prețuirea reclamantului, la 1.000.000 Euro.
Prin sentința civilă nr.1474/02.10.2008 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, reținând că, după cum rezultă chiar din înscrisurile depuse de către reclamant în dovedirea cererii de chemare în judecată reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr.18/1991, formulând cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost emisă hotărârea nr.195/1994 de către Comisia de Aplicare a Legii nr.18/1991 prin care s-a validat anexa 19 întocmită de Comisia Locală și prin care se propunea atribuirea de teren fizic pentru 232 de persoane cu o suprafață totală de 116 ha.
Această hotărâre a fost atacată cu plângere de către Institutul de Cercetare și Producție pentru Creșterea și Institutul de și Nutriție care administrau aceste suprafețe, iar prin decizia civilă nr. 816/1995 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul recurentelor-reclamante, a fost desființată sentințe civilă nr.716/1994 a Curții de APEL BUCUREȘTI și pe fond s-a respins acțiunea reclamantelor, considerându-se că terenul nu poate fi restituit întrucât este proprietate de stat iar convențiile nu puteau avea efect translativ și nici nu a făcut obiectul vreunei cooperativizări.
În temeiul Legii 247/2005 reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate iar cu privire la cererea sa de reconstituire Comisia Județeană Iar espins prin hotărâre cererea de reconstituire a dreptului de proprietate.
Împotriva hotărârii Comisiei Județene cu nr.2163/2006 s-a formulat contestație ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr- și a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1484/26.03.2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1647/13.11.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr-.
După cum rezultă din actele depuse de către reclamant și din hotărârile judecătorești de care s-a făcut vorbire în cele ce au precedat, reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr.18/1991, prin urmare, cererea de față întemeiată pe dispozițiile de drept comun nu poate fi considerată decât inadmisibilă.
Legea nr.18/1991 a fost adoptată în scopul rezolvării în mod complet și definitiva măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu doar prin cooperativizare ci și prin expropriere, iar normele speciale prevăzute de acest act normativ au caracter obligatoriu și derogator de la dreptul comun. Or, reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.18/1991 și de Legea nr.247/2005, cererile sale au fost analizate în contextul acestor acte normative și s-a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, prin urmare calea urmată de acesta pentru redobândirea terenului în virtutea dispozițiilor art.480 Cod civil este inadmisibilă.
Legea 18/1991 constituie legea cadru în materia reglementării măsurilor reparatorii privind restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate de către stat prin cooperativizare, prin expropriere, prin rechiziție etc, iar reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea 18/1991 care cuprinde o procedură administrativă prealabilă și obligatorie urmată de o procedură judiciară eventuală și subsidiară.
Prin raportare la prevederile Constituției și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art.21 și art.44 din Constituție și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul nr.1, nu se poate considera că prin admiterea excepției de inadmisibilitate a cererii de față se încalcă dispozițiile arătate întrucât în dreptul român există o reglementare specială cu privire la restituirea terenurilor trecute abuziv în proprietatea statului, este vorba de prevederile Legii nr.18/1991 și Legii nr.1/2000, Legii nr. 247/2005 (acte normative de prevederile cărora reclamantul a uzat) iar dispozițiile legale menționate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
În concluzie, în materia Legii nr.18/1991 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului este necesară a se urma calea prevăzută de acest act normativ, iar principiul perpetuității dreptului de proprietate permite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora să redobândească un drept în condițiile Legii 18/1991 în limitele stabilite de dispozițiile acestui act normativ.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod de procedură civilă, apelantul-reclamant, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței pronunțată de Tribunalul București și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de apel întemeiate în drept pe dispozițiile art.282 și urm. Cod de procedură civilă, apelantul-reclamant a arătat că sentința apelată încalcă principiul dreptului la un proces echitabil, drept prevăzut și garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, document semnat și ratificat de România și astfel intrat în dreptul intern. In raport cu prevederile constituționale, acest gen de documente, odată intrate în dreptul intern, au prioritate în aplicare în fața actelor normative emise de autoritățile naționale.
In această situație, invocarea Legilor 10/2001 și 18/1991, invocate de instanța de fond și apel, este neavenita. In raport de ierarhia actelor normative, documentul internațional prevalează legilor interne, fie acestea si speciale; solicită a se avea în vedere și împrejurarea că dreptul de proprietate este imprescriptibil.
Instanța de fond a interpretat greșit si conceptul de liber acces la justiție, arătând că acest drept poate fi restricționat. Dimpotrivă, acesta nu poate fi restricționat, mai ales fiind incident cauzei un drept de proprietate, dreptul absolut. Chiar și în Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată în urma recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în ceea ce privește concursul dintre legea generală și legea speciala, instanța supremă arată că legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală numai în măsura în care nu este încălcata Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Ori, prin interpretarea si soluția sa, instanța de apel încălca respectivul document internațional, la care România este parte.
Apoi, în ceea ce privește pretinsa expropriere din 1943, dispusă față de alte persoane fizice si juridice de cat autorul său, apelantul a arătat următoarele:
1. Partea care a invocat Decizia nr.26/1943, respectiv comuna, nu a făcut și dovada că statul a procedat la plata despăgubirilor către persoanele fizice și juridice expropriate;
2. Aceasta în condițiile în care, în dispozitivul Hotărârii, paragraf ultim, se specifică neechivoc și imperativ obligația statului de a achita indemnizațiile de despăgubire celor expropriați, prealabil transferului de proprietate, urmând ca dovada plății indemnizațiilor să se depună la grefa Curții de Apel;
3. Apoi, nu s-a făcut dovada caracterului definitiv și irevocabil al Deciziei nr.26/1943, în condițiile în care se specifică, la încheierea Dispozitivului, ca Decizia poate fi atacata cu recurs, Curtea de Apel având rolul de instanță de fond in speța respectivă. Oricare din numeroasele părți din proces putea declara recurs, iar comuna, acum, nu a făcut dovada caracterului definitiv și irevocabil al Deciziei pe care a invocat-o;
4. Nu s-a făcut dovada îndeplinirii obiectivului pentru care se dispusese exproprierea, respectiv construirea unui aeroport militar, pentru a servi armatei romane si aliatului, in perioada respectiv fiind în plină desfășurare al doilea război mondial;
5. Este de notorietate absoluta faptul ca nu s-a construit niciodată vreun aeroport pe terenul prevăzut pentru expropriere sau pe un alt teren de pe raza comunei.
6. In ceea ce privește pretinsa împrejurare ca pentru a se ieși de sub efectul exproprierii ar fi fost necesară o hotărâre judecătorească, s-a arătat că în raport de prevederile Legii 1378/1864, modificată, în baza căreia se dispuse se exproprierea (art.68 si urm.), revenirea la situația anterioara se putea face si pe cale extrajudiciară, în împrejurări precum cea din speța incidentă, nefiind nevoie de o hotărâre judecătoreasca în acest sens.
7. Obiectivul nefiind îndeplinit, terenul nu a fost, pur si simplu folosit pentru agricultură, așa cum interpretează instanța de apel, ci a rămas în circuitul civil și a fost vândut, in mai 1945, de către proprietarul Societatea Malul, unor particulari. Totalitatea terenului vândut a fost de 204 hectare, vânzându-se în suprafețe de câte 0,5 ha, către 408 particulari. Vânzarea, prin Convențiuni, s-a produs cu respectarea prevederilor legale, fără nici un fel de sarcini, predarea posesiei s-a efectuat la data semnării actului translativ de proprietate, dobânditorii începând să folosească terenul și stăpânindu-l ca buni proprietari.
8. Convențiunile au fost încheiate în forma autentică și transcrise la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, îndeplinind toate condițiile cerute ad validitatem, prevederile art. 644 Cod Civil fiind aplicabile. Titlul apelantului reclamant nu a fost anulat niciodată.
Într-una din definirile legii, se arată că aceasta este rezultatul unei necesitați sociale și trebuie să răspundă unor nevoi specifice. Iar o astfel de lege (de exemplu, 18/1991 sau 10/2001), daca intervine tocmai contrar necesitaților și dezideratelor de reparare a unor situații abuzive, născută în perioada de totalitarism, înseamnă că scopul social de reparație nu este îndeplinit, ci din contră, este o nouă modalitate, într-o perioada care se vrea democratică, de consacrare a unui abuz.
Apoi, cele doua legi invocate de instanța de fond - 18/1991 și 10/2001, sunt documente prin care nu se prevede excluderea persoanei îndreptățite la acțiune în justiție, întemeiată pe dreptul, comun. Interpretarea contrară, forțată, nu face decât să îngrădească accesul la justiție al persoanei deposedate abuziv de posesia sa imobiliară, în urma confiscării de către regimul comunist.
De altfel, prin modificările aduse prin Legea 247/2005, se specifică în mod clar că ei ale căror proprietăți au fost confiscate abuziv între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se consideră a nu-și fi pierdut niciodată această calitate. Prin urmare, prin acest reviriment legislativ, intervenit cu mult după intrarea in vigoare, în forma inițială a celor doua legi - 18/1991 si 10/2001, legiuitorul a stabilit ca prin confiscarea abuzivă, proprietarul nu a pierdut decât posesia asupra bunului și nu însuși calitatea sa de proprietar.
Apoi, tot ca o schimbare de legislație, la 7 ani după intrarea in vigoare a legii 18, Statul R, prin Legea nr.213/1998, a stabilit dreptul și obligația instanțelor de judecată de a analiza titlul în baza căruia statul deține terenuri incidente. Orice simplă analiză a titlului statului arată, în cauza pendinte, că statul nu a deținut niciodată vreun titlu pentru terenul în litigiu. In 1948, după instaurarea regimului comunist, statul a confiscat de facto acest teren, fără nici un fel de titlu. Nu a existat nici un decret de expropriere, decizie de preluare la. etc. s-a produs prin forță, cu ajutorul trupelor de represiune trimise pe teren, care au comunicat proprietarilor din întregul areal de 204 ha. să părăsească terenurile, întrucât acestea au fost confiscate.
Tot pe tema legislației și a calității apelantului de proprietar, din moment ce însuși Statul Român îl considera proprietar pe cel deposedat abuziv între 1945-1989, este evident că pentru repararea situației, cel îndreptățit poate opta și la acțiune în justiție, inclusiv in baza dreptului comun. sa la a apela la o procedura administrativă ar încălca grav principiul liberului acces la justiție cu repercusiuni asuprea principiului garantării proprietății, prevăzut de legea fundamentala a statului.
In ceea ce privește categoria suprafeței în speță, terenul solicitat a fi restituit este unul agricol extravilan și nu a intrat niciodată sub incidenta legii 10/2001, prin urmare orice raportare la respectivul act normativ este inoportuna.
Practic, prin invocarea din oficiu, a excepției inadmisibilității acțiunii, urmată evident de admiterea excepției, instanța a evitat judecarea pe fond a speței, sfidând dreptul reclamantului asupra terenului, achiziționat cu respectarea legii de autorul său prin act autentic si transcris la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, fiind îndeplinite astfel toate condițiile de opozabilitateergaomnes.
Pentru respectivul teren, statul nu poate prezenta nici o dovadă privind vreun titlu, pentru simplul fapt că a confiscatde facto, fără nici un document de naționalizare, rechiziție, etc. în 1948, terenul autorului său, prin folosirea forței, la trei ani după ce autorul său achiziționase legal, acesta lucrând și stăpânind ca bun proprietar, terenul, în acest răstimp.
Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare la cererea de apel; în această fază procesuală nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că apelul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Soluția Tribunalului București de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, a fost determinată de constatarea că terenul ce face obiectul cererii de revendicare a fost solicitat de reclamant și în procedura specială prevăzută de Legea nr.18/1991 și respectiv de Legea nr.247/2005, iar demersurile judiciare ale reclamantului s-au finalizat cu hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a statuat că terenul face obiectul de reglementare al legii fondului funciar, însă cererea de restituire este neîntemeiată, întrucât titlul opus de reclamant, respectiv Convenția încheiată cu "Malul " (nr.8088/22.05.1945 aflată la fila 45 din dosarul Tribunalului București ) nu are efect translativ de proprietate, pentru că nu a fost încheiată cu respectarea legii autentificării actelor din 1885; s-a concluzionat că terenul ce reprezintă fostul lot 90 din moșia - reprezintă, conform dispozițiilor art.34 alin.2 din Legea nr.18/1991 (în varianta inițială) proprietate de stat.
Pe baza dezlegării date de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr.816/1995 cu referire la nevalabilitatea titlului de proprietate al reclamantului și cererea formulată după apariția Legii nr.247/2005 (tot cu referire la reglementarea specifică fondului funciar) a fost respinsă.
Prin urmare, este nefondat motivul de apel, prin care s-a susținut că apelantului-reclamant i-a fost încălcat dreptul de acces la justiție.
Dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin decizia nr.33/09.06.2008 nu este incidentă în cauză, întrucât are în vedere concursul dintre Legea nr.10/2001 și dreptul comun, în vreme ce la analiza admisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamant s-a avut în vedere legislația specifică fondului funciar și dreptul comun reprezentat de Codul civil, apelantul-reclamant susținând, prin avocat, chiar cu prilejul dezbaterilor în apel că terenul revendicat este teren agricol extravilan, care nu face obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001.
Cu referire la motivul de apel prin care s-a susținut că nu s-a făcut dovada că procedura de expropriere dispusă în anul 1943 s-a desfășurat și s-a finalizat conform dispozițiilor în vigoare la acel moment (cuprinzând punctele de la 1 la 8), Curtea constată că aceste susțineri puteau și trebuiau să fie invocate în procedurile judiciare anterioare, în care s-a concluzionat că procedura de expropriere a fost valabilă, iar terenul este proprietate de stat, convențiile încheiate cu "Malul " nefiind autentificate potrivit legii în vigoare la momentul întocmirii și, prin urmare, neavând efect translativ de proprietate.
Curtea reține că legile speciale de reparație nu exclud dreptul persoanei îndreptățite la acțiunea în justiție, dar fiind reglementări cu caracter derogator de la dreptul comun, ele sunt obligatorii sub aspectul procedurii ce trebuie urmate, iar, odată epuizate, partea nu are la dispoziție și calea dreptului comun.
Susținerile apelantului-reclamant, în sensul că preluarea abuzivă nu afectează calitatea de proprietar nu sunt relevante în cauză, în vreme ce, așa cum a reținut și instanța de fond, tocmai lipsa dovezii titlului translativ de proprietate a constituit motivul respingerii cererilor formulate în temeiul legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant, domiciliat în comuna, județ I, împotriva sentinței civile nr.1474/02.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți COMUNA PRIN PRIMAR, cu sediul în, județ I, PRIMĂRIA COMUNEI, cu sediul în, județ I, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI, cu sediul în, județ I, PRIMARUL COMUNEI cu sediul în, județ I, și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored.
8 ex/03.12.2009
------------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
