Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 463/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

DOSAR NR-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.463

Ședința publică din data de: 05.11.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Andreea Vasile

JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă

JUDECĂTOR 3: Georgeta

GREFIER -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți (FOSTĂ ) -, împotrivadeciziei civile nr. 281A/3.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilăîn contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurenții reclamanți (fostă ), prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.40784/2009, intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General prin consilier juridic care depune delegație de reprezentare la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,

Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.

Reprezentantul recurenților reclamanți (fostă ), solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat. Solicită a se avea în vedere motivele de recurs formulate în scris, fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat.

Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți (FOSTĂ ) -, împotriva deciziei civile nr. 281A/3.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 la data de 21.04.2008 sub nr-, reclamanții (fostă ) și au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în,-, -b 8/4,. B,. 7,. 76, sector 6.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilul prin cumpărare de la și, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4456/23.06.1977 și a autorizației de înstrăinare nr. 23T/ 31.05.1977.

Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost ulterior preluat de stat, fără ca acesta să aibă vreun titlu cu privire la imobil, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Astfel, prin decizia nr. 447/ 15.03.1983, s-a preluat de stat cota indiviză de din apartament de la. Decizia nu i s-a comunicat acestuia, iar la 18.04.1983, s-a întocmit un proces verbal ce consemnează comunicarea înscrisului către soția acestuia, reclamanta (fostă ). De asemenea, s-a preluat și cota de rămasă în proprietatea coreclamantei în baza aceluiași decret, fără însă a i se comunica decizia de preluare. Reclamanții au susținut că nu au fost respectate dispozițiile decretului nr. 223/1974, dispozițiile de preluare nefiind comunicate proprietarilor deposedați, astfel încât statul nu posedă un titlu valabil pentru apartament.

În drept, au fost invocate prev. art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul Municipiul B prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția informității cererii, deoarece reclamanții nu au indicat temeiul juridic al cererii; excepția lipsei calității de reprezentant al mandatarei reclamanților, solicitând să se depună copii după pașapoartele reclamanților care sunt cetățeni francezi și au domiciliul în Franța și să se facă dovada identității de persoană a lui cu; excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe cota-indiviză de 1,30% asupra terenului aferent construcției, deoarece reclamanții au avut un drept de folosință și nu unul de proprietate, ca atare nu pot pretinde revendicarea terenului aferent construcției; excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de faptul că acțiunea reclamanților a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sub imperiul legii noi.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. S-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, fără plată, prin decizia nr. 447/ 11.03.1983, când reclamantul a plecat în străinătate și nu s-a mai întors după expirarea vizei, și cu plata prin decizia nr. 833/ 10.06.1986, când reclamanta a plecat definitiv în străinătate. Ei nu au contestat atunci deciziile de preluare în proprietatea statului, astfel încât statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu. Pârâtul a mai arătat că reclamanții nu sunt îndrituiți la restituirea în natură, deoarece reclamanta a încasat deja desdăunările ce i se cuveneau în baza Decretului nr. 223/1974.

Cu caracter de cerere reconvențională, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 53 291 lei care se va reactualiza cu indicele de inflație, suma ce se compune din suma de 29 141 lei-despăgubiri acordate reclamantei și 24 150 lei-rest împrumut de achitat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-120 din Codul d e procedură civilă, HG nr. 250/2007.

Prinsentința civilă nr. 5774/19.09.2008, Judecătoria Sectorului 6Bar espins excepția de inadmisibilitate, a admis acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primar General, a obligat pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,--25, scara 3, etaj V, apartament 46, sector 1, respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și s-a dispus comunicarea hotărârii organului fiscal și Oficiului de cadastru.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în baza autorizației de înstrăinare nr. 23/1731.05.1977 eliberată de Comitetul Executiv al Consiliului Popular sector 7, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4456/23.06.1977 de fostul notariat de Stat Local sector 7 B, numiții si (actualmente, astfel cum rezultă din sentința de divorț nr. 96/10642 pronunțată de Tribunalul de M Instanță din la data de 01.04.1998) au cumpărat de la vânzătorii și, imobilul situat în B,-, - b8/4,. B,. 7,. 76, sector 6. Pentru plata prețului stabilit de părțile contractante, cumpărătorii au contractat un împrumut de la CEC, prin contractul de împrumut nr. 53519/1977. Contractul de vânzare cumpărare a fost înscris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare sub nr. 3114/1977.

În baza contractului de vânzare cumpărare, reclamanții și-au înregistrat dreptul de proprietate la fisc, deschizându-și rol fiscal pe numele lor si achitând taxele si impozitele aferente, astfel cum rezulta din adresa nr. 018-8-05661/ 02.06.2008 eliberata de sector 6.

Ca urmare a refuzului reclamantului de a reveni în țară, la expirarea vizei, prin decizia nr. 447/15.03.1983 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al mun. B, s-a dispus trecerea fără plată în proprietatea statului, începând cu data de 21.07.1982, a cotei indivize de 1/2 din apartamentul nr. 76 situat în B,-, - II b8/4,. B,. 7, sector 6, aparținând numitului.

Această decizie de preluare fără plata nu a fost comunicată fostului proprietar, ci soției acestuia (actualmente ), astfel cum rezulta din procesul verbal întocmit la data de 18.04.1983.

Ulterior, la plecarea din tara a reclamantei, prin decizia nr. 833/10.06.1986 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al mun. B, s-a dispus și trecerea cu plată în proprietatea statului a cotei indivize de 1/2 din apartamentul nr. 76 situat în B,-, - II b8/4,. B,. 7, sector 6, aparținând reclamantei.

Această decizie de preluare nu a fost niciodată comunicata reclamantei.

Deși s-a întocmit înștiințarea nr. 833/20.06.1986 prin care s-ar fi adus la cunoștință reclamantei decizia luată cu privire la bunul său, instanța reține că pârâtul nu a făcut dovada că această înștiințare a fost și comunicată efectiv către destinatară, nu doar redactată.

Față de aceste împrejurări, instanța a apreciat că preluarea imobilului de la reclamanți a fost nelegală (astfel cum se va dezvolta în continuare), astfel încât reclamanții își justifica dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4456/ 23.06.1977.

Pe de altă parte, în ceea ce îl privește pe pârât, acesta invocă, în dovada dreptului său de proprietate asupra apartamentului, dispozițiile decretului nr. 223/1974.

De asemenea, se reține faptul că, în prezent, imobilul este ocupat de chiriași, în baza contractului de închiriere nr. 1008/31.07.2000 prelungit până la 08.04.2009, astfel cum rezultă din adresa nr. 860/22.05.2008 eliberată de SC SA.

În consecință, instanța a constatat că ambele părți invocă un titlu de proprietate referitoare la același imobil.

Astfel, titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4456/ 23.06.1977 și transcris sub nr. 3114/1997, iar titlul de proprietate al Statului este reprezentat de decretul nr. 223/1974.

În această situație, așa cum s-a statuat în literatura de specialitate, în vederea soluționării prezentei acțiuni în revendicare, instanța a procedat la compararea titlurilor părților, pentru a stabili care este preferabil.

Procedând la compararea titlurilor, instanța a constatat că reclamanții dețin un titlu valabil, iar pârâtul deține un titlu nelegal, pentru următoarele argumente:

Pe de o parte; reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4456/23.06.1977 și transcris sub nr. 3114/1997, contract care este perfect valabil și nu a fost desființat prin nici o hotărâre judecătorească.

Pe de altă parte, pârâtul deține un titlu nelegal, deoarece preluarea, imobilului de la reclamanți în baza decretului 223/1974 a fost nelegală.

Este de subliniat în primul rând faptul că potrivit art. 6 alin. 2 și 3 din Legea nr. 213/1998, (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".

Prin urmare, aceste dispoziții legale acordă instanței de judecată abilitatea de a aprecia asupra valabilității titlului statului.

În al doilea rând, față de dispozițiile art. 29 alin. 1 din legea nr. 47/1992 republicată, care statuează că "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia si față de decretul lege nr. 9/1989 care a abrogat in totalitate decretul nr. 223/1974, instanța apreciază că este competentă să se pronunțe și asupra constituționalității decretului nr. 223/1974.

Astfel, decretul nr. 223/19/4 este neconstituțional, deoarece încalcă dispozițiile art. 12 din Constituția României din 1968, care prevedea că "Terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri". Or, în cazul decretului nr. 223/1974, preluarea imobilului apare ca o sancțiune materială pentru refuzul de întoarcere în țară sau pentru dorința de a pleca definitiv din țară, și nicidecum nu era o preluare pentru efectuarea de lucrări de utilitate publică și nici nu există o justă despăgubire.

În aceste condiții, instanța a apreciat ca decretul nr. 223/1974 a fost neconstituțional, încălcând dispozițiile art. 12 din Constituția în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, instanța a reținut că decretul nr. 223/1974 încalcă și dispozițiile art. 480 din codul civil și Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase.

În aceste condiții, cum imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin efectul legii, ca urmare a aplicării decretului nr. 223/1974, act normativ neconstituțional ce contravenea chiar legislației civile interne, instanța a constatat că titlul statului nu este valabil.

Chiar dacă s-ar putea reține că decretul 223/1974 a fost un act normativ constituțional și legal, acesta tot nu-și putea produce efectele în mod legal asupra patrimoniului reclamanților, deoarece Statul nu a respectat la preluare toate dispozițiile procedurale prevăzute de către decret. Astfel, cele două decizii de preluare cu sau fără plată a imobilului nu au fost comunicate reclamanților, pentru ca aceștia să poată să-și exercite dreptul prevăzut de art. 4 alin. 2 din decret ("Împotriva deciziei comitetului executiv al consiliului popular se poate face plângere la instanțele judecătorești, în condițiile legii."). Or, atâta vreme cât aceste două decizii de preluare a imobilului nu au fost aduse la cunoștință reclamanților, ei nu au putut să-și apere dreptul de proprietate prin formularea unei eventuale plângeri.

În consecință, apreciind că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtului, instanța, în urma comparării titlurilor, în baza art. 480 cod civil, a admis acțiunea în revendicare precizată și a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 76 situat în B,-, - II b8/4,. B,. 7, sector 6.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 53.291 lei reactualizată cu indicele de inflație, sumă ce se compune din suma de 29.141 lei - despăgubiri acordate reclamantei și 24.150 lei - rest împrumut de achitat.

Din adresa nr. 860/22.05.2008 eliberată de SC SA rezultă că cota indiviză de 1/2 din imobilul situat în B,-, - II b8/4, sC.B,. 7,. 76, sector 6, preluată de la reclamantă, a fost evaluată la suma de 35.332 rol, conform procesului verbal nr. 362/21.07.1986. Din această sumă, se susține că suma de 6181 rol a fost virată la CEC, iar suma de 29.141 rol a fost achitată reclamantei. Însă, din nici un înscris existent la dosar nu rezultă că despăgubirile au fost ridicate efectiv de către reclamanta. Este adevărat că pe verso-ul procesului verbal nr. 362/21.07.1986 există o semnătură prin care se atestă faptul că a ridicat suma de 29.141 lei, însă pârâtul nu a făcut dovada faptului că această semnătura ar aparține reclamantei, pentru ca înscrisul să reprezinte o chitanță descărcătoare care să fie opozabilă reclamantei.

În ceea ce privește sumele de bani pretins virate de către Stat, cu ocazia celor doua preluări succesive, la CEC și, instanța a constatat că pârâtul nu a administrat nici o probă în acest sens, cele două înscrisuri aflate în copie la filele 32-33 dosar neavând caracterul unei dovezi în ceea ce privește plata efectivă. Aceste înscrisuri nu poartă nici o dată, nu specifică ce reprezintă, de la cine și către cine sunt adresate, pentru a li se putea atribui vreo forță probantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.

În motivarea cererii de apel, apelantul pârât a arătat că instanța nu s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active cu privire la cota de 1,30^%asupra terenului.

A mai arătat apelantul pârât că acțiunea este inadmisibilă, deoarece a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub imperiul legii noi, nu este susceptibilă a fi caracterizată și privită ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun.

Pe fondul cauzei apelantul a arătat că titlul statului asupra imobilului în litigiu l-a constituit Decretul nr. 223/1974, un titlu perfect valabil, valabilitatea acestuia fiind reținută și de art. 1 alin. 2 din HG nr. 20/1996 și art. 1 pct. 1 din HG nr. 11/1997.

Instanța a analizat constituționalitatea Decretului 223/1974 și din prisma art. 29 alin.1 din Legea nr. 47/1992 considerând că este competentă să se pronunțe asupra acestui aspect, instanța având competența a se pronunța numai asupra legalității și nu asupra constituționalității actului normativ.

În ceea ce privește cererea reconvențională apelantul pârât a arătat că prin actele depuse la dosarul cauzei a făcut dovada pretențiilor motiv pentru care sunt incidente disp. art. 12 din HG nr. 250/2007.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 - 298.pr.civ. HG 250/2007.

Intimații reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului învederând că Legea nr. 10/2001 nu instituie un fine de neprimire pentru cererea de revendicare, iar neparcurgerea procedurii speciale nu atrage în nici un caz inadmisibilitatea cererii.

În altă ordine de idei, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul liber la justiție nu sunt de ordin generic, cu presupun o aplicațiune concretă pentru fiecare dintre spețele deduse judecății.

Totodată imobilul a fost preluat de stat fără ca acesta să aibă vreun titlu cu privire la imobil, Decretul nr. 223/1974 a încălcat dispozițiile art. 12 din Constituția României din 1968.

Înscrisurile depuse în susținerea pretențiilor de către apelantul pârât sunt insuficiente pentru configurarea pretențiilor de restituire a sumei pretinse plătite reclamantei cu titlu de despăgubiri.

La termenul din data de 16.12.2008, instanța a încuviințat proba cu acte.

Prindecizia civilă nr. 281 A/ 03.03.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a III a Civilă, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată și au fost menținute celelalte dispoziții.

În motivarea deciziei, s-a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, prima instanță în mod corect a analizat această excepție raportat la obiectul cauzei, cota de 1,30% asupra terenului nefăcând obiectul cauzei.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul, a constatat că de asemenea aceasta a fost corect respinsă de către instanța de fond raportat la dispozițiile Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale ale Omului.

Pe fondul cauzei, din analiza materialului probator, s-au constatat următoarele:

Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatură de specialitatea absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul mei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al chiriașului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.

Inițial, la adoptarea Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind deci o măsură de politică legislativă cu caracter social care pentru o Mp arte din imobile nu a pus nici o problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.

În timp însă, această concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului și să atragă pe cale de consecință anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu un neproprietar.

Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre parți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.

Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statul este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință. Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.

De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposeda abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulități contractului de vânzare cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.

Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.

Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, ne mai aflându-se în patrimoniul unității deținătoare. A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eludă intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.

Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art. 47 alin.2 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.

Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 Cod civ. care implică o comparare a titlurilor un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor pârâților, ceea ce speța ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995 încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului,

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații speciale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.

Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată, de către reclamantă, instanța constată că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practică judecătoreasca pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părți si restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Această lege impune deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul român a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.

Este adevărat că din dispozițiile art. 20 situat în cap. III "Proceduri de restituire", ar rezulta că sunt supuse acestei proceduri numai imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în acest articol, însă interpretarea sistematică a textelor legale impune a se avea în vedere și art. 47 alin. 2, care se referă la suspendarea procedurii administrative până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Nu numai că legea permite proprietarilor de posedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.

A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței.

De asemenea, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele apeluri ar fi prevăzut expres cel puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare (Legii nr. 10/2001).

Or, singurul caz de suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care să soluționează in prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcții de soluția pronunțată.

La interpretarea logico-raționala se adaugă și cea teleologica. Scopul legii a fost de 4 transa în sfârșit controversată situație a imobilelor ce fac obiectul sau de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Republica Ceha), care și în cazul Brumarescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Pe de altă parte, din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției se observă că, într-un număr M de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată anterior apariției Legii 10/2001.

Or, în speța dedusă judecății, intimații reclamanți anterior apariției legii speciale, nu au obținut o hotărâre judecătorească prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios pentru a se bucura de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

În raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că prima instanță în mod greșit a admis acțiunea în revendicare.

Având în vedere situația de fapt reținută, pretențiile ce au făcut obiectul cererii reconvenționale sunt nefondate, nemaifiind incidente dispozițiile HG 250/2007 (art. 12)

Împotriva acestei decizii au formulat recurs la data de 20.05.2009 reclamanții (FOSTĂ ) -,.

În motivarea cererii de recurs, au fost invocate următoarele motive de recurs: hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (dispozițiile art. 304 pct. 7.proc.civ.), deoarece motivarea soluției este rezultatul unei argumentări fără legătură cu actele și lucrările dosarului; hotărârea este lipsită de temei legal (dispozițiile art. 304 pct. 9.proc.civ.), deoarece dispozițiile legale incidente au fost greșit aplicate, considerentele hotărârii vizează interpretări ale normelor de drept de ordin general, fără aplicare la speța dedusă judecății, ceea ce vădește preconcepții nepermise în condițiile art. 1 și art. 2 al. (3) din Legea nr. 303/2004 (republicată).

Cu privire la primul motiv de recurs, se arată că, deși, ca urmare a admiterii apelului, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, considerentele hotărârii vizează aspecte de inadmisibilitate a unei cereri de revendicare în care se solicită compararea titlului proprietarului unui imobil care a fost naționalizat cu un contract de vânzare - cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995, după apariția legii nr. -.

Considerentele sunt pur teoretice și, în orice caz, au o ipoteză diferită față de aceea a cauzei pendinte: s-a luat în examinare ipoteza existenței a două contracte de vânzare - cumpărare, dintre care unul "încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995" și s-a avut în vedere "menținerea contractului de vânzare - cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință", potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001. Dincolo de aspectul discutabil al demonstrației, aceasta nu vizează aspectele antamate de acest proces.

Contrar reținerilor instanței, acțiunea nu este una care să presupună comparația dreptului de proprietate al reclamanților "deposedați abuziv" cu cel al unui cumpărător -,fost chiriaș" și care să fi presupus - în opinia instanței de apel - cu necesitate o eventuală "acțiune prin care să se solicite constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare" în termenul de prescripție instituit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (pag. 7, ultimul alineat - considerente decizie).

Apartamentul obiect al cererii nu a fost înstrăinat prin nici un contract de vânzare - cumpărare încheiat cu chiriașul. Motivarea soluției lipsește, ca atare, pentru că nici unul din argumentele de ordin strict teoretic, fără aplicare la speță, nu vizează cauza dedusă judecății.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, se arată că din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Raportat la specificul cauzei, hotărârea nu este motivată în drept.

Recurenții arată că au susținut în mod constant că, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (alin. 1 art. 6 din Legea nr. 213/1998). Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari (alin. 2 art. 6 din Legea nr. 213/1998). Instanțele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (alin. 3 art. 6 din Legea nr. 213/1998).

În aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri, și, ca urmare, restituirea lor.

Recurenții arată că au dovedit faptul că deciziile de preluare a apartamentului nu au fost niciodată comunicate proprietarilor. Nu a fost produs nici un înscris să configureze faptul contrar. Se invocă art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a stabilit, în dreptul intern că atunci în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - în cauza de față, Legea nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Bunul imobil preluat rară titlu a rămas în posesia uzurpatorului, astfel încât nu se poate prefigura vreun raport juridic care ar urma să fie amenințat de restituirea bunului. Dimpotrivă, restituirea este cea care garantează securitatea circuitului civil, pentru că bunul nu a ieșit niciodată valabil din patrimoniul recurenților - rec1amanți.

Se invocă prevederile art. 6 din CEDO, arătându-se că dincolo de lipsa propriu-zisă a motivării hotărârii, modalitatea de redactare a motivării trădează preconcepții inadmisibile. Analiza la caz a situației juridice și a argumentelor deduse judecății este atributul și obligația instanței. dreptului persoanei de a beneficia de un proces echitabil în sens propriu, golește de conținut dispoziții fundamentale care cârmuiesc procesul civil. la argumentări de ordin general pentru situații neidentice echivalează cu refuzul de a judeca.

În drept, au fost invocate prev. art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă.

Cererea de recurs a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 15 lit. r din Legea nr. 114/1997.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenți, precum și a apărărilor formulate de intimat, Curtea reține următoarele:

Într-un prim motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (dispozițiile art. 304 pct. 7.proc.civ.), deoarece motivarea soluției este rezultatul unei argumentări fără legătură cu actele și lucrările dosarului.

Cererea de chemare în judecată este formulată exclusiv în contradictoriu cu Municipiul B, pentru că pentru imobilul preluat de stat nu a fost încheiat nici un contract de vânzare - cumpărare, nici potrivit Legii nr. 112/1995 și nici în conformitate cu vreun alt act normativ. Contrar reținerilor instanței, acțiunea nu este una care să presupună comparația dreptului de proprietate al reclamanților "deposedați abuziv" cu cel al unui cumpărător -,fost chiriaș" și care să fi presupus - în opinia instanței de apel - cu necesitate o eventuală "acțiune prin care să se solicite constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare" în termenul de prescripție instituit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (pag. 7, ultimul alineat - considerente decizie).

Curtea, analizând această primă critică, constată că, într-adevăr, potrivit adresei nr. 860/22 mai 2008 eliberată de (aflate la fila 43 din dosarul de primă instanță), imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat de către pârât, aflându-se încă în proprietatea statului.

Din considerentele deciziei instanței de apel, Curtea reține că aceasta a făcut o prezentare generală a unor aspecte legate de revendicare n cazul imobilelor naționalizate, arătându-se că există dispoziții legale exprese, instituite prin legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al chiriașului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Se arată de către instanța de apel că opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre parți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995. Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statul este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință. Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale. De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposeda abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulități contractului de vânzare cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.

Instanța de apel mai reține că este adevărat că din dispozițiile art. 20 situat în cap. III "Proceduri de restituire", ar rezulta că sunt supuse acestei proceduri numai imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în acest articol, însă interpretarea sistematică a textelor legale impune a se avea în vedere și art. 47 alin. 2, care se referă la suspendarea procedurii administrative până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Republica Ceha), care și în cazul Brumarescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Rezultă că instanța de apel a avut în vedere, în considerentele deciziei sale, situația revendicării dintre un fost proprietar deposedat de stat și un chiriaș cumpărător de la stat, or în cauza de față imobilul nu a fost vândut de către stat.

Având în vedere acest aspect, Curtea reține o nemotivare a soluției din prezenta cauză, cu nerespectarea disp. art. 261 din Codul d e procedură civilă, potrivit cu care hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă duce la încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă referitor la încălcarea de către instanță a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 din același act normativ, atrăgând casarea hotărârii recurate.

De asemenea, față de cuprinsul motivării deciziei recurate, nu se creează certitudinea cercetării fondului de către instanța de apel, cât timp s-a avut în vedere o altă situație de fapt decât cea din speța de față. Nu se poate considera că este vorba despre o simplă eroare materială, cât timp ideea existenței unui contract de vânzare-cumpărare de la stat se reiterează de mai multe ori în considerente, așa cum s-a reținut mai sus.

Astfel, acest motiv de recurs este fondat, fiind în măsură să determine casarea hotărârii recurate.

Față de considerarea ca întemeiat a primului motiv de recurs ce este de natură să atragă casarea deciziei din apel, Curtea nu va mai analiza și cel de-al doilea motiv de recurs, urmând ca aspectele de nelegalitate invocate de recurenți să fie avute în vedere, la rejudecarea apelului de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. alin. 3 raportat la art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulată de recurenții reclamanți (FOSTĂ ) -, împotriva deciziei civile nr. 281A/3.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.11.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - -

GREFIER

Red. AV

.red.

2 ex./24.11.2009

Jud Apel Secția a III-a Civilă

Președinte:Andreea Vasile
Judecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta

#Judecator Andreea Vasile

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 463/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 463/2009. Curtea de Apel Bucuresti