Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 469/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
osar nr-
(2180/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 469
Ședința publică de la 10 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentele - pârâte și, împotriva deciziei civile nr. 947 din 13.06.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B, PRIN PRIMARUL GENERAL, și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 24 februarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 3 martie 2009 și apoi la 10 martie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată la data de 13.11.2005, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, sub nr-, reclamanta a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții, ., și Municipiul B, prin Primar General, să se constate că apartamentul situat la mansarda imobilului din B,-, sector 1 trecut, fără titlu valabil, în proprietatea Statului Român, să se compare titlul reclamantei cu titlul pârâților persoane fizice și să se constate că primul este mai caracterizat, să fie obligați pârâții, să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, acest apartament, precum și obligarea tuturor pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 16867/05.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, s-au respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocate de pârâții, și; s-a admis acțiunea principală formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții, ., și Municipiul B, prin Primar General; s-a constatat că apartamentul situat la mansarda imobilului din B,-, sectorul 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză construcții, parte integrantă din prezenta, a trecut fără titlu în proprietatea statului român; au fost obligați pârâții și să îi lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament; s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și și au fost obligați pârâții . și la plata către pârâtele și a sumei de 5.500 USD, în echivalent în lei la cursul oficial al din ziua plății, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicele de inflație pe perioada 2003 - 2007.
Împotriva acestei sentințe, la data de 25.01.2008, în termen legal, a declarat apel Municipiul B, prin Primarul General, considerând că instanța de fond, în mod greșit, a admis, în parte, acțiunea, invocând, totodată, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes pentru capătul de cerere prin care se constată că imobilul situat în B,-, sectorul 1, compus din, precum și cota indiviză din imobilul teren de 153,98 mp de sub construcție, a fost preluat de către stat fără titlu valabil, motivat de faptul că, prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu.
În ceea ce privește revendicarea imobilului, apelantul a solicitat respingerea ca neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită, de la cel care are stăpânirea acestuia, restituirea bunului.
În ceea ce privește imobilele preluate de către stat în perioada 1945 - 1989, nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun.
Împotriva aceleiași sentințe civile au declarat apel și pârâtele și, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 947 A/13.06.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarare de apelanții - pârâți, și Municipiul B, prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 16867/05.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește apelul declarat de apelantul Municipiul B, tribunalul a avut în vedere faptul că o constatare a nevalabilității titlului statului constituie o recunoaștere pe cale judiciară a nulității actului juridic de preluare a bunului din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului.
Or, nu se poate nega că simpla existență a unui act juridic, cu atât mai mult atunci când acesta este emis de o autoritatea publică, prin care se indică un anumit bun ca fiind în patrimoniului altui subiect de drept, aduce atingere dreptului de proprietate care ar aparține reclamantului, constituind prin sine însăși o contestare a dreptului său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate garantează titularului posibilitatea de a exercita toate atributele sale în putere proprie și în interes propriu, conferindu-i astfel legitimitate pentru înlăturarea oricăror acte care contravin acestui interes.
Pe de altă parte, chiar dacă, sub aspectul consacrării juridice, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu există nicio diferență de regim juridic între situația imobilelor preluate cu titlu valabil și a celor preluate fără titlu valabil, această distincție nu este lipsită de alte efecte juridice, dintre care cel mai important este cel prevăzut chiar de actul normativ în discuție. Astfel, potrivit art. 2 alin. 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Prin urmare, proprietarul are interesul de a se constata că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și-a păstrat aceasta calitate și că nu a intervenit, la momentul preluării, un transfer al dreptului din patrimoniul său în cel al statului, pentru ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să opereze o redobândire ulterioară a acestuia, pe calea unui transfer al proprietății în sens invers.
Constatarea nevalabilității măsurii naționalizării, care înlătură, din ordinea juridică, efectele sale și pentru trecut constituie, în aceste condiții, o măsură justă și echitabilă, care nu face decât să contribuie la respectarea principiului legalității și la ocrotirea într-o măsură cât mai ridicată a dreptului de proprietate, prin înlăturarea oricărei atingeri care îi este adusă, oricât de nesemnificativă ar fi, din perspectiva modului în care statul înțelege să adopte măsuri reparatorii, dar semnificativă, pentru modul în care înțelege titularul său să și-l apere.
Referitor la apelul formulat de apelantele - pârâte și, tribunalul a reținut că inadmisibilitatea la care s-au referit pârâtele nu reprezintă o excepție, în condițiile în care nu se solicită respingerea acțiunii pe considerentul că reclamantul ar avea la dispoziție o altă procedură pentru restituirea bunului său, ci o modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamant, astfel că mijlocul de apărare formulat de către pârât, privind raportul care există între norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea, înțeleasă ca fiind o constatare a inaplicării regulii de drept material, invocată de reclamant, ca urmare a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Conform dispozițiilor de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare, de practica judiciară și de literatura de specialitate, în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, proprietarul bunului poate, în schimb, să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001.
Caracterul special nu se raportează, astfel, la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, numai acordarea de despăgubiri. Prin concept, caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului, de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamanților și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și, ca atare, nu ar fi necesară aplicarea regulii, potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, pentru că este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Cu toate acestea, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție, care prevede că, dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, tribunalul a analizat cererea, în primul rând, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În speță, ambele părți dețin "bunuri", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în cauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Curtea a considerat că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.
Or, în speță, "bunul" reclamantei este reprezentat de sentința civilă nr. 727/11.09.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 5536/2001, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006, și apelantelor - pârâte, care sunt succesoare cu titlu particular ale persoanelor care au dobândit imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. În această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună - credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri.
În cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor, victime ale unor astfel de confiscări, necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Astfel, deși este adevărat că, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea, în sensul celor expuse mai sus, totuși, situația în care bunul a fost înstrăinat, deși exista o cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie una din acele ipoteze complet lipsită de o bază rezonabilă.
De altfel, ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (Păduraru contra României), fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună-credință, combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin contra României).
Mai mult decât atât, într-o asemenea situație, nu sunt respectate nici dispozițiile legii interne. Astfel, potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14-18 din lege. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, se constată că restituirea în natură a unui imobil, în condițiile Legii nr. 112/1995, era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului B, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor norme speciale, atributive de competență, și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de SC " Nord" SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului B de Aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată de reclamantă trebuia soluționată de comisie, cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de pârâta SC " Nord" SA, întrucât, în fața instanțelor judecătorești, s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 sau se putea pune în discuție aplicarea art. 2 din Legea nr. 112/1995, dat fiind că reclamanta locuia în imobil, existând, deci, incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele și, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
Sub un prim aspect, recurentele au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva faptului că instanța de apel a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de revendicare, invocată de către apelantă, reținând că aceasta nu reprezintă o excepție, ci doar o modalitate de solicitare a respingerii cererii, soluție întemeiată de instanță doar pe expunerea pur teoretică a caracterelor ce diferențiază o excepție de procedură față de una de fond, fără nici o finalitate în soluționarea excepției.
Un alt motiv de critică s-a raportat la faptul că, în mod nelegal, instanța de apel nu s-a pronunțat în ceea ce privește excepția lipsei de interes legitim, sub aspectul formulării cererii în revendicare de către persoana îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru un bun ce aparține domeniului de referință al legii speciale, dacă reclamantul nu respecta procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială în vigoare.
Astfel, recurentele au apreciat că eludarea prevederilor Legii nr. 10/2001, prin mecanismul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, fără parcurgerea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, este expresia unui interes nelegitim, deoarece folosul practic urmărit deturnează dreptul la acțiune de la scopul economic și social pentru care dreptul la acțiunea în revendicare a fost recunoscut de practica și literatura juridică. În acest sens, lipsa interesului legitim în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acțiunii civile sau a uneia din cerințele sale, se sancționează prin admiterea excepției lipsei de interes, care este o excepție de fond, peremptorie și absolută.
Un alt motiv de nelegalitate s-a raportat la preferabilitatea titlului autorilor recurentelor și implicit a recurentelor, acestea criticând faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor invocate de către apelante, cu privire la preferabilitatea titlului lor asupra imobilului dobândit în baza unei legi derogatorii, Legea nr. 112/1995 și asupra principiului bunei - credințe și de care recurentele ar trebui apărate, pentru garantarea stabilității circuitului civil.
În acest sens, recurentele au arătat că nu pot fi reținute criticile reclamanților aduse titlului lor, întrucât aceștia nu au făcut dovada faptului că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără respectarea dispozițiilor legale de la acea vreme.
Totodată, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întocmit în baza legii speciale, autorii lor au fost de bună-credință, având convingerea încheierii contractului cu adevăratul proprietar, aparența dreptului de proprietate existând în persoana vânzătorului, iar, sub acest aspect, reclamanții nu au făcut nici o dovadă pentru a răsturna această prezumție.
În ceea ce privește strict aspectul comparării titlurilor, independent de aspectul bunei - credințe, se poate observa că, în timp ce recurentele dețin un titlu valabil, ce nu a fost desființat, titlului reclamanților i-a încetat valabilitatea la data transmiterii dreptului de proprietate în favoarea statului.
Astfel, titlul invocat de dobânditorii bunului în cazul cumpărării acestuia de la stat, în condițiile Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, este "proprietatea aparentă în sens restrâns", expresia supapei de siguranță socială, necesară pentru a evita transformarea excesului de drept în exces de injustiție, principiul echității aplicându-se pentru a se atenua efectele logicii juridice și pentru a se salva cerințele securității dinamice a circuitului civil general. Pe de altă parte, în mod simetric, se stinge dreptul de proprietate în patrimoniul proprietarului inițial, efectele extinctiv și achizitiv de drept producându-se la momentul încheierii actului translativ cu titlu oneros.
În acest sens, ori de câte ori sunt întrunite elementele proprietății aparenței, ca fapt juridic în sens restrâns, prin derogare de laprincipiul nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, dobânditorul actului juridic translativ încheiat cu proprietarul aparent este preferat în raport cu adevăratul proprietar.
Tot astfel, dacă a expirat termenul legal al notificării, prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, fără ca persoana îndreptățită, în sensul legii speciale, să exercite dreptul la reparații în forma prescrisă de această lege, ori termenul de prescripție a dreptului de a cere în justiție declararea nulității absolute a actelor vizate de legea specială s-a împlinit, ori acțiunea în anularea actului a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, decăderea din drept a proprietarului veritabil de a-și mai valorifica dreptul de proprietate în condițiile legii și legalitatea actului stabilită judiciar alcătuiesc un fapt juridic asemănător proprietății aparente.
Beneficiul proprietății aparente exclude soluționarea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, în cauză, fiind relevantă existența unei legi speciale - Legea nr. 112/1995 - care permitea încheierea unor contracte de această natură și aparența de drept, constând într-o notorietate a calității de proprietar pe care statul o exercita asupra bunului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Intimata - reclamantă, a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce privește cererea de casare a deciziei recurate, intimata a învederat faptul că recurentele nu indică și nu invocă motive de recurs care să impună casarea hotărârii, de asemenea, acestea nu specifică în ce constă încălcarea legii prevăzută de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Asupra primului motiv de recurs, intimata a susținut că, în mod legal, instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Codul civil consacrând imprescriptibilitatea acțiunii în revendicarea imobilelor. Spre deosebire de normele Codului civil, Legea nr. 10/2001, unicul temei legal al recursului, dar nu temeiul de drept al acțiunii supuse judecății, are o aplicare limitată, atât în ceea ce privește obiectul său, cât și aplicarea în timp a prevederilor sale.
Or, Legea nr. 10/200 reglementează raporturile juridice între persoanele îndreptățite și unitatea deținătoare și aceasta nu se poate aplica dincolo de limitele sale interne, în ceea ce privește raporturile dintre fostul proprietar și cel ce a dobândit bunul de la unitatea deținătoare, legea instituind doar două dispoziții legale, art. 45 și art. 18, care nu sunt aplicabile în speță, întrucât reclamanta nu a înțeles să invoce nulitatea titlului recurenților și nici nu a optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent.
Intimata a invocat și art. 20, 148 și 53 din Constituția României, precum și cauzaDumitru împotriva României, în care s-a arătat că un sistem bazat pe prioritatea convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului, instituit de Convenție și de protocoalelor sale adiționale.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se invocă excepția lipsei de interes, recurenta a arătat că acțiunea sa are ca temei prevederile art. 480 Cod civil, art. 144 și 148 din Constituția României, art.1 din Primul protocol adițional al Convenție și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Aceste dispoziții impun recunoașterea dreptului său de proprietate asupra locuinței revendicate, în baza constatării că imobilul a fost preluat de la autorii săi fără titlu legal, iar vânzarea realizată de stat către chiriași reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul său de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește buna-credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar, aceasta se analizează în cadrul acțiunii în revendicare, numai în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia cea mai bine caracterizată.
Astfel, faptul că recurenții ar fi fost sau nu de bună-credință, la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, nu are nici o relevanță în soluționarea cererii de revendicare imobiliară.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat faptul că titlul statului nu a fost constatat nevalabil printr-o hotărâre judecătorească până la data apariției Legii nr. 10/2001, astfel încât susține excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, pentru că valabilitatea titlului său de proprietate și forța sa juridică nu pot fi verificate decât în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar punerea în discuție a valabilității este o condițiesine qua nona primirii acțiunii în revendicare.
În același sens, intimata a invocat decizia nr. 53/2007, care a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și decizia nr. 33/09.06.2008, prin care s-a statuat că, în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea specială, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
În ceea ce privește contractul de vânzare - cumpărare nr. 2699/24.12.1996, intimata a arătat că acesta a fost încheiat cu bună-credință, lipsită de orice culpă sau îndoială, întrucât nu a fost niciodată notificată de intimata-reclamantă, în sensul de a nu cumpăra apartamentul în care locuiește, pentru că ar fi intenționat să îl revendice; la data încheierii contractului, nu exista pe rolul instanțelor nici un proces în legătură cu apartamentul și reclamanta nu a depus cerere de restituire în natură, în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici cerere de acordare a despăgubirilor.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante în această materie, și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de recurs, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, Străin și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că, instanțele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamanta invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului și au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorii reclamantei și că acesta nu constituie în sine(per se)un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea si garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 si 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2. 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și 11 din legea fundamentala de la acea data.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
În acest punct, raportat la primul motiv de recurs invocat în cauză, constând în nelegalitatea deciziei civile nr. 947/13.06.2008, din perspectiva soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii de revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, Curtea apreciază că acesta este nefondat, întrucât, conform deciziei instanței supreme, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, ceea ce semnifică faptul că, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, trebuie să se analizeze modul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, în patrimoniul cui se află bunul revendicat, ce demersuri a întreprins cel care se pretinde proprietarul bunului și care este stadiul procedurii administrative, caracterul adecvat, și nu doar iluzoriu al acestei proceduri, raportul care există între normele interne și normele convenționale, precum și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea acestor norme. Astfel, Curtea constată că este corectă aprecierea instanței de apel, conform căreia inadmisibilitatea la care s-au referit pârâtele nu este o veritabilă excepție procesuală, precum și examinarea realizată în cauză de această instanță din perspectiva jurisprudenței Curții Europene și a art. 20 alin. 2 din Constituția României.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantei, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr. 2609/21484/24.12.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de recurentele din cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele Străin și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, intimata reclamantă deține un "bun", în sensul Convenției, nu doar în condițiile în care se recunoaște de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acesteia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul solicitat, dar, mai ales, în condițiile în care aceasta dispune de sentința civilă nr. 727/11.09.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr. 5536/2001, prin care s-a admis acțiunea în revendicare, formulată de reclamantă încă din anul 1998, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, care, însă, la acel moment, înstrăinase bunul imobil către terți. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că, în cauză, intimata reclamantă justifică nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor, argument reținut și de instanța de apel.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzaStrăin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre intimata reclamantă și recurentele pârâte, Curtea observă că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, recurentele - pârâte, deținătoare ale unui titlu asupra mansardei imobilului situat în B,-, sector 1 B, necontestat, dispun, la rândul lor, de un "bun", după cum corect a apreciat și tribunalul.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, întocmai cum a făcut-o tribunalul, dreptul intimatei reclamante de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașei cumpărătoare, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de recurente, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesoarei acestora din urmă față de "bunul" subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta, până la momentul executării deciziei civile nr. 947/13.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - ) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - si, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 7 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit înca nicio despăgubire si nu au nicio garanție ca vor obține una în viitorul imediat.
In același sens, nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea de către stat a obligațiilor pozitive ce decurg din articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr. 112/1995, până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de intimata reclamantă (existentă în anul 1996, și soluționată în anul 1999, ulterior vânzării bunului ce forma obiectul acestei cereri, prin Hotărârea nr. 2336/3.05.1999 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a respins cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului, tocmai pentru că nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat fără titlu, naționalizarea făcându-se pe alt nume decât cel al autorilor acesteia, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 98, dosar fond și din cererea depusă de petenta de cumpărare a imobilului în litigiu) și, deci, până la clarificarea situației juridice a imobilului asupra căruia exista o dispută reală și serioasă, în sensul Convenției (par. 102, 103, cauzaPăduraru contra României, precitată).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al intimatei reclamante, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 il constituiau numai imobilele preluate cu titlu de catre stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care autoarea recurentelor ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului său, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul subdobânditoarelor, în judecarea cererii în revendicare, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantei.
Convingerea autoarei recurentelor și a recurentelor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauzaTudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiși împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenți privind nelegalitatea deciziei civile nr. 947/ 13.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, din perspectiva admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru un bun imobil ce nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare și cu privire la care reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească de restituire în natură și declanșase atât procedura administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, cât și pe cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și a preferabilității titlurilor exhibate de părți, care, astfel cum s-a motivat în considerentele acestei decizii, nu se mai întemeiază pe criteriile jurisprudențiale clasice ale comparării de titluri, ci pe identificarea existenței unor "bunuri actuale" în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și pe analiza justificării acestei ingerințe, și, nu mai puțin, pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs, în ansamblul lor, nu sunt fondate, nefiind operant niciunul din motivele de recurs reglementate în mod exhaustiv de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele - pârâte și, împotriva deciziei civile nr. 947 din 13.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B, REPREZENTAT DE PRIMARUL GENERAL, și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele - pârâte și împotriva deciziei civile nr. 947 din 13.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B, reprezentat de PRIMARUL GENERAL, și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Dact./CS
2 ex./20.03.2008
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 1. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Fănica Pena, Bianca
