Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 503/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (2439/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.503.
Ședința publică de la 18 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECATOR -
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți și G, împotriva deciziei civile nr.682 A din 30.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru recurentul-reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr.6291 emisă de Baroul București -Cabinet Individual, consilier juridic, pentru intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General, în baza delegației depuse la dosar, numita, în calitate de mandatar al intimatei pârâte, în baza procurii speciale aflată la fila 89 al Judecătoriei sectorului 1 B, lipsind recurentul reclamant
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul reclamant, prin apărător, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți și schimbării în parte a sentinței de fond în sensul admiterii capătului de cerere privind revendicarea și menținerea sentinței cu privire la primul capăt de cerere; solicită acordarea cheltuielilor de judecată și depune la dosar chitanță în acest sens.
Cu privire la primul motiv de recurs, invocă dispozițiile art.304 pct. 7 Cod de procedură civilă și arată că întreaga motivare a deciziei atacate este contradictorie, căci deși declară pur formal admisibilă acțiunea în constatarea nulității titlului statului cât și cea în revendicarea imobilului, în realitate instanța respinge capătul de cerere privind nulitatea titlului statului sub pretextul unei lipse de interes inexistente iar cu privire la revendicare precizează că nu este posibilă decât în condițiile Legii nr.10/2001 și nu în condițiile dreptului comun.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, invocă dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și arată că există interesul legitim și folosul practic în stabilirea modalității de preluare fără titlu valabil a imobilului corelativ competenței instanțelor de a cenzura valabilitatea titlului statului.
Arată că decizia atacată conține argumente contradictorii și nesusținute de texte legale, culminând cu afirmația desființării titlului de proprietate al autorilor reclamanților prin naționalizare, lipsa de interes a constatării nevalabilității titlului statului, capăt de cerere pe care îl respinge, pentru ca în final să procedeze la compararea titlului reclamanților cu cel al pârâtei.
Invocă dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a deciziei pronunțate de în cauza Katz vs. România.
Mai arată că intimata pârâtă a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credință in condițiile în care imobilul era preluat fără titlu valabil iar aceasta a formulat cererea de cumpărare în februarie 1996 cu nerespectarea termenului prevăzut de Lg.112/1995, respectiv 1 august 1996.
Reprezentantul Municipiului B prin Primarul General solicită respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate.
Mandatarul intimatei pârâte solicită amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr.13213/01.10.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca nefondată; a admis în parte cererea principală, formulată de reclamanții G și, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și, constatând nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 4, situat în imobilul din B,--3,. A,. 1, sectorul 1 și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă în contradictoriu cu reclamanții pârâți, ca nefondată. De asemenea, a luat act că reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului Municipiul B la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că autorii reclamanților și au devenit proprietari asupra unei cote de 34% din terenul situat în B, bd. - cu- și asupra apartamentelor nr. 1, 2 și 3, situate la etajul 1 al imobilului, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 26920/1935 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat și contractului de construire autentificat sub nr. 26885/1935 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Aceste apartamente au intrat în patrimoniul Statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind menționate la poziția 428 din anexa acestui act normativ.
Pârâta a închiriat în anul 1993 apartamentul nr. 4, de la etajul 1 al imobilului din B,--3, compus din o cameră și dependințe, pe care l-a cumpărat în anul 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul nr. 4123/22550.
Conform raportului de expertiză tehnică imobiliară realizat în cauză, s-a reținut că etajul 1 al imobilului a fost recompartimentat în anul 1959, rezultând un număr de patru apartamente.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în cererea principală (care a avut ca obiect: constatarea nevalabilității titlului Statului asupra apartamentului nr. 4, situat în imobilul din B,--3,. A,. 1 și obligarea pârâtei la a lăsa în deplina proprietate și posesie a reclamanților apartamentul menționat.
Prima instanță a reținut că reclamanții și-au dovedit în cauză calitatea procesuală activă în calitate de persoane care invocă un titlu de proprietate asupra bunului și sunt lipsite de stăpânirea acelui bun. Prin raportul de expertiză anterior amintit s-a stabilit că partea din imobilul din B,--3,. A, etajul 1 care în prezent alcătuiește apartamentul nr. 4 făcut parte din apartamentele nr. 1, 2 si 3 care s-au aflat în patrimoniul autorilor reclamanților. Pe de altă parte, reclamanții au făcut dovada că sunt singurii moștenitori ai lui și, prin certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei, pârâta nefăcând proba afirmațiilor din cuprinsul întâmpinării, conform cărora cei doi autori au avut și alți moștenitori cu titlu universal.
Cât privește capătul cererii principale referitor la constatarea nevalabilității titlului Statului asupra apartamentului în litigiu, prima instanță a reținut că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele sunt îndrituite să verifice valabilitatea titlului Statului pentru imobile preluate în perioada 1945-1989, putând cerceta pe cale incidentală constituționalitatea actelor normative în baza cărora s-a realizat preluarea. Prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din anul 1948, care prin art. 8, 10 și 16 stipula că proprietatea particulară se bucură de protecție, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau numai în baza legii și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.
De asemenea, prevederile decretului contravin și art. 481 Cod civil, precum și dispozițiilor din tratatele internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. În aceste condiții, prima instanță a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra apartamentului.
Cât privește capătul cererii principale în revendicare, prima instanță a reținut că atât reclamanții cât și pârâta invocă existența unui titlu de proprietate asupra bunului, provenit de la autori diferiți și, ținând seama de situația juridică particulară a imobilului litigios - acesta încadrându-se în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 1945-1989 - prima instanță a apreciat că titlul de proprietate invocat de pârâta este preferabil, întrucât este prezumat valabil, iar reclamanții au pierdut, prin efectul prescripției extinctive prevăzute de Legea nr. 10/2001, dreptul de a mai solicita anularea lui. Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanelor îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și, în favoarea pârâtei, operează principiul validității aparenței în drept, dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură, anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr.682/A/30.04.2008, pronunțată în dosarul nr-, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților G și.
Totodată, a admis apelul Municipiului B împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere, referitor la constatarea nulității (nevalabilității) titlului Statului.
A admis excepția lipsei de interes în formularea acestui capăt de cerere și l-a respins în consecință.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv respingerea capătului 2 al cererii în revendicare, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:
Nu pot fi reținute susținerile apelanților, conform cărora Legea nr.10/2001 are caracter subsidiar și complementar față de dreptul comun. Aceasta este o lege specială care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de Stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, așa cum este și cazul imobilului litigios, aplicându-se cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, după principiul de drept universal recunoscutspecialia generalibus derogant(regulile de drept special derogă de la regulile de drept general si se aplică cu prioritate si excluzând norma generală, cu privire la situațiile juridice pe care le reglementează). Chiar dacă Legea nr.10/2001 nu reglementează expressis verbis raporturile dintre foștii proprietari ai bunurilor, deposedați abuziv de proprietățile lor de către Stat, în perioada amintită și subdobânditorii bunurilor, în temeiul Legii nr.112/1995, din economia si litera legii rezultă ca aceasta a fost adoptată ca lege specială de reparație pentru imobilele preluate abuziv de Stat in perioada 1945-1989, reglementând inclusiv modalitatea de restituire a imobilelor înstrăinate deja în temeiul Legii nr. 112/1995 (așa cum este și cazul de față), prin echivalent valoric, restituirea în natură fiind socotită în acest caz ca nemaifiind posibilă (art. 7 alin. 4 si art. 18 lit. c) din lege). Prin urmare, legea specială acordă preferință titlului de proprietate al cumpărătorului, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și cu respectarea prevederilor acestei legi, ale cărui efecte urmărește să le prezerve - în scopul asigurării securității raporturilor juridice - și dispozițiile ei nu pot fi ignorate chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, întrucât instanța nu este ținută de temeiul de drept indicat de reclamanți în acțiunea lor ci este ținută de aplicarea corectă a legii.
Legea nr.112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de Stat cu titlu (conform art. 1 din lege). Analiza sintagmei "imobil preluat de Stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu intimata-pârâtă, după regulatempus regit actum. Or, în raport cu dispozițiile Legii nr.112/1995 și a normelor metodologice cuprinse în HG 20/1996 cu modificările aduse prin HG 11/1997, imobilul în cauză era considerat ca preluat de Stat cu titlu, chiriașul având drept la cumpărare, în temeiul art. 9 din lege.
Cât privește incidența în cauză a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin naționalizarea acestuia de către Stat, cu mulți ani înaintea ratificării Convenției de către România.temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, nu se poate discuta de existenta unui bun al reclamanților, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamanții se bucură de legitimă de a primi despăgubiri pentru actul abuziv de preluare de către Stat a bunului autorului lor.
Deși reclamanții socotesc Legea nr.10/2001 nefiind aplicabilă cauzei, arătând că temeiul exercitării acțiunii lor au fost prevederile dreptului comun (art. 480 și 481 Cod civil), fac referire la dispozițiile Legii nr.10/2001 în măsura în care le consideră favorabile demersului lor juridic. Conform art. 2 alin. 2 citat "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi", dar, textul de lege citat are aplicabilitate în procedura administrativă prevăzută de lege.
Constatarea nevalabilității titlului Statului este o chestiune prejudicială indisolubil legată de cererea în revendicare, adresată pe dreptul comun, prevăzută ca atare prin art. 6 alin. 3 din Legea nr.213/1998. Cum, în cauza de față s-a constatat incidența dispozițiilor Legii speciale nr. 10/ 2001 (adoptată ulterior Legii nr. 213/1998) cu consecința preferabilității titlului dobânditoarei în temeiul Legii nr.112/1995, este lipsită de interes solicitarea de a se constata nevalabilitatea titlului Statului, întrucât, în aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, respectiv a obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, o astfel de constatare este inutilă cât timp legea însăși a stipulat asupra caracterului abuziv al preluării în temeiul Decretului nr.92/1950 și nu face nici o distincție în dispunerea măsurilor reparatorii în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
- Întreaga motivare a deciziei este contradictorie (art.304 pct.7 Cod procedură civilă), întrucât deși declară pur formal admisibilă acțiunea în constatarea nulității titlului statului cât și cea în revendicare a imobilului în condițiile dreptului comun, în realitate, instanța respinge capătul de cerere privind nulitatea titlului statului sub pretextul unei lipse de interes inexistente, iar cu privire la revendicare, precizează că nu este posibilă decât în condițiile Legii nr.10/2001, iar nu în condițiile dreptului comun, argumente exprese ale inadmisibilității.
Contradicția echivalează cu nemotivarea, cauză de nulitate a deciziei, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă și dispozițiilor art. 21 al. 3 Constituție și a art. 6 al. 1 CEDO privind dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil impune pronunțarea asupra dreptului subiectiv încălcat, argumentarea necontradictorie a respingerii cererii, răspunsul la aspectele de fapt și de drept invocate, soluții identice în situații identice, ori în speță nu se poate susține că au avut acces la un tribunal imparțial, cu plenitudine de competență, întrucât același complet, în compunere identică, în situație identică, pronunța o soluție contrară față de cea din prezenta cauză, respectiv de admitere a revendicării în condițiile dreptului comun, nerestricționat de aplicarea vreunei dispoziții a Legii nr.10/2001.
- Decizia este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
Prin primul capăt de cerere al acțiuni, recurenții-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute a titlului statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului litigios în condițiile dreptului comun și efectele nulității, în condițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, respectiv, efectul declarativ, retroactiv și repunerea în situația anterioară preluării prin 92/1950, prin constatarea inexistenței dreptului de proprietate și al păstrării calității de proprietar avută de părinții recurenților la data preluării abuzive, transmisă și retransmisă succesoral.
1. Un capăt principal de cerere nu poate fi o "chestiune prejudicială", constatarea nevalabilității titlului statului putând avea caracter de chestiune prejudicială în cadrul revendicării, numai în ipoteza în care nu se formulează un capăt distinct de cerere, deosebirea dintre cele două noțiuni juridice fiind evidentă, căci în lipsa unui capăt de cerere, instanța nu se pronunță prin dispozitiv, ci prin argumente ale considerentelor, ori numai dispozitivul are autoritate de lucru judecat și caracter executoriu, principiul disponibilității, lăsând la aprecierea părții modalitatea de formulare a acțiunii.
2. Deși instanța recunoaște expres că cererea de constatare a nevalabilității titlului statului este admisibilă și instanțele sunt competente să cenzureze valabilitatea titlului statului în condițiile art. 6 al. 3 din Legea nr. 213/1998, temei juridic al acțiunii introductive (pag.7 al. 3), reținerea lipsei de interes a acestui capăt de cerere este consecința schimbării nepermise a temeiului juridic al acțiunii, căci acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, ci pe dreptul comun, cu consecința încălcării atribuțiilor puterii judecătorești, a refuzului de a se pronunța asupra a ceea ce s-a cerut și asupra a ceea ce s-a recunoscut că are competența legală să se pronunțe, a arbitrariului, a încălcării dreptului la un proces echitabil.
Există interesul legitim și folosul practic în stabilirea modalității de preluare fără titlu valabil a imobilului corelativ competentei instanțelor de a cenzura valabilitatea titlului statului sub aspectul recunoașterii dreptului subiectiv de proprietate cu efect retroactiv ca premiză a revendicării clasice și condiție impusă de lege, respectiv de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art.1 din Primul Protocol Adițional CEDO, aceiași condiție fiind impusă și de Legea specială nr.10/2001 art.2 al. 2, la care face referire instanța și pe care nu a fost întemeiată acțiunea în revendicare.
În realitate, sub pretextul inutilității, instanța refuză în limitele competenței recunoscute de lege să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului, păstrarea calității de proprietar avută la data deposedării abuzive cu efect declarativ, retroactiv, transmisă succesoral către reclamanți, dreptul acestora asupra unui bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, aspecte solicitate expres prin petitul acțiunii.
Chiar în ipoteza absurdă a admiterii argumentelor instanței de apel, a aplicării legii speciale și a caracterului prealabil al constatării nevalabilității titlului statului în acțiunea în revendicare instanța trebuia să păstreze soluția de admitere a primului capăt de cerere constatând expres nevalabilitatea titlului statului, iar nu să-l respingă ca lipsit de interes, ceea ce echivalează cu denegare de dreptate.
Refuzul de a soluționa corect primul capăt de cerere al acțiunii și apelul formulat de Municipiul B nu este întâmplător căci menținerea soluției de constatare a nevalabilității titlului statului însemnă recunoașterea dreptului asupra unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol CEDO, ceea ce lipsea de fundament întregul raționament al instanței privind revendicarea și lăsa drumul liber pentru admiterea cererii la CEDO, conform practicii constante a acestei instanțe.
În mod nelegal, instanța respinge apelul declarat de G și privind respingerea greșită de către instanța de fond a capătului 2 de cerere având ca obiect revendicarea, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor dreptului comun și a dispozițiilor Legii nr.10/2001, a raportului dintre aceste norme și dispozițiile art.1 din Primul Protocol CEDO, cu o motivare contradictorie și neanalizare a motivelor de apel invocate.
Constatarea corectă a preluării fără titlu valabil, a păstrării calității de proprietar avută la data deposedării abuzive (art.6 din Legea nr.213/1998), a lipsei de efecte față de titlul adevăratului proprietar a înstrăinării făcute de statul neproprietar în temeiul Legii nr.112/1995, conform art.973 cod civil privind relativitatea efectelor actelor juridice, în sensul păstrării dreptului adevăratului titular și lipsei efectului translativ de proprietate al actului încheiat între terțul neproprietar și terțul subdobânditor și compararea titlurilor părților, nu putea să conducă decât la admiterea revendicării, prin constatarea preferinței titlului apelanților provenit de la adevărații titulari ai dreptului de proprietate, conform principiului exprimat în adagiulnemo dat quod non habet.
Instanța face o aplicare greșită a art. 18 lit.c din Legea nr.10/2001 substituind în mod nepermis dreptul absolut real de proprietate existent valabil și neîntrerupt în timp, opozabilerga omnes, cu un drept de creanță eventual, " legitimă la despăgubiri", deși acțiunea nu este introdusă în aplicarea Legii nr.10/2001, deși art. 18 lit.c, se referă la imobile înstrăinate cu respectarea legii, ori în speță, s-a dovedit că nu au fost respectate dispozițiile acestei legi, din moment ce se înstrăinează un bun preluat fără titlu valabil și cu fraudarea legii.
Regula aplicabilă în revendicarea prin compararea de titluri este cea prevăzută de dreptul comun -nemo dat quod non habet, iar nu pretinsa buna-credință, conform art. 1909, 1895 Cod civil (uzucapiune de la 10-20 ani - just titlu) și în aceiași măsură conform art. 45 al. 2 din Legea nr.10/2001, care, așa cum recurenții au arătat, nu reglementează raporturile dintre fostul și adevăratul proprietar și actualul subdobânditor, nici nu consacra ca regulă de comparație și de preferință a titlului subdobânditorului.
Nu s-a invocat și dovedit eroarea comună și invincibilă, după cum frauda exclude buna-credință, având în vedere că titlul statului a fost contestat prin procesele intentate de reclamanți, iar pârâta, cumpăra un bun revendicat, cu un titlu contestat și pe care nu-l ocupa efectiv, fiind stabilită în Franța, cu mult anterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În măsura în care instanța de apel se raporta la regulile generale de interpretare a actelor juridice în sensul în care acestea pot produce efecte juridice, concluzia corectă era aceea că, actul încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 nu a putut produce efect translativ de proprietate, nu putea institui o prezumție de proprietate, neputând fi preferabil.
Curtea, examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, constată caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentei cauze este acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților, prin compararea titlurilor acestora, având în vedere că ambele părți dețin titluri de proprietate care provin însă de la autori diferiți.
Cum titlul de proprietate al pârâților a fost dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995, iar acțiunea a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 09 octombrie 2006, instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi.
În această situație, este indiscutabil, adevărată lipsa de interes a unui capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, cu atât mai mult cu cât Legea nr.10/2001 a stipulat că preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr.92/1950 este abuzivă și nu face nici o distincție, așa cum a reținut instanța de apel, în stabilirea măsurilor reparatorii în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Hotărârea instanței de apel privind respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este motivată, dispozițiile art.261 pct. 5 Cod procedură civilă fiind respectate.
De asemenea, motivarea nu este contradictorie, instanța reținând în mod corect că legea specială se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin decizia în interesul legii nr.33/9 iunie 2008, statuat că, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Prin aceeași decizie s-a stipulat că "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în carenu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Aceste dispoziții au fost avute în vedere de instanța de apel în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate.
În fapt, instanța de fond a reținut că autorii reclamanților și au devenit proprietari asupra unei cote de 34% din terenul situat în B, bd. - cu- și asupra apartamentelor nr. 1, 2 și 3, situate la etajul 1 al imobilului, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 26920/1935 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și contractului de construire autentificat sub nr. 26885/1935 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Aceste apartamente au intrat în patrimoniul Statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind menționate la poziția 428 din anexa acestui act normativ.
Pârâta a închiriat în anul 1993 apartamentul nr. 4, de la etajul 1 al imobilului din B,--3, compus din o cameră și dependințe, pe care l-a cumpărat în anul 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul nr. 4123/22550.
Pe rolul instanțelor de judecată s-au aflat două acțiuni în revendicare ce priveau și apartamentul în litigiu, formulate de reclamanții și G, împotriva reprezentanților statului român, dar prima acțiune ce a formulat obiectul dosarului civil nr.9389/1995, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, a fost respinsă pentru lipsa calității procesual active, prin sentința civilă nr.-/14.XI.1995, iar cea de-a II-a cerere a fost constată perimată prin încheierea pronunțată în dosarul nr.2617/2001 al Tribunalului București - Secția a V-a Civilă (filele 142-154 dosar fond).
Reclamanții au formulat și notificare în temeiul Legii nr.10/2001, dar au cerut expres suspendarea procedurii administrative, potrivit art.47 alin.2 până la pronunțarea irevocabilă și definitivă a instanțelor judecătorești (fila 40 dosar fond).
Nu au formulat însă acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta a devenit proprietara apartamentului revendicat.
Reținând această situație de fapt, în mod corect, instanțele de fond și de apel au considerat că acest aspect are consecințe juridice în justiție. Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să ceară să se contate nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca și consecințele juridice ale nerespectării legii dă expresie propriei culpe.
Textul art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție, privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale (și chiar a unor "speranțe legitime", care au valoare economică), cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (și a speranțelor legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1.
În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, așa cum am arătat, faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr.10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar, nu constituie, o violare a principiului garantării proprietății.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza () și ( - Std. Regatului Unit), instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art.1 paragraful 1 din Protocol.
Rezultă așadar că reclamanții nu au un bun de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, prin necontestarea în termen a contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art.18 alin.1 lit. c din Legea nr.10/2001 (republicată), măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în speță s-a confirmat prin necontestarea în termen a contractului de vânzare - cumpărare).
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționale, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza Raicu României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.1/2009, art.501au dreptul la despăgubiri numai proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărareau fost desființateprin hotărâri judecătorești definitive nu și cei cărora nu li s-au anulat contractele.
Ca atare, norma de protecție a art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor.
În consecință, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor 312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții-reclamanți G și, împotriva deciziei civile nr.682/30.04.2008, pronunțată în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact. /
2 ex./18.05.2009
- Secția a V-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. - -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
