Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 51/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Nr.-operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 51
Sedința publică din 25 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: PROF.-.DR.- -
JUDECĂTOR 1: Univ Lidia Barac
JUDECĂTOR 2: Marinela Giurginca
GREFIER:
S- luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.342/01.10.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Municipiul A prin Primar, și, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pârâtul intimat personal și asistat de avocat, aflat și în reprezentarea pârâtei intimate și reclamantul recurent prin avocat, lipsă fiind pârâtul intimat Municipiul A prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care instanța a procedat la comunicarea întâmpinării, depusă de către Municipiul A prin Primar, pentru reprezentantul pârâților intimați și și reprezentanta reclamantului recurent.
Reprezentantul pârâților intimați și a învederat instanței că recursul de față aparține reclamantului recurent, însă, din eroare, a fost trecut un alt nume la finele cererii de recurs.
Reprezentanta reclamantului recurent a semnat, de corectură, cererea de recurs, având în vedere eroarea de tehnoredactare din finalul acesteia.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, se acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent, având cuvântul, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului.
Reprezentantul pârâților intimați și, având cuvântul, a solicitat respingerea recursului, menținerea deciziei atacate, ca temeinică și legală, conform motivelor invocate în scris, susținând că, relativ la concursul între legea specială și legea generală, acesta este în favoarea legii speciale, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 342/1.10.2008 Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 8119/4.11.2008, pronunțată de Judecătoria Arad, prin care s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul împotriva pârâților Municipiul A, reprezentat prin Primar, acțiune prin care reclamantul a solicitat ca instanța să constate că imobilul înscris în F 256 Aradul, nr. top 677 -678/b a fost preluat de Statul Român, fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 223/1974, în anul 1979, iar, pe cale de consecință, Statul să fie obligat la a-i lăsa netulburată posesia și folosința imobilului, în condițiile art. 480 Cod civil, dat fiind că reclamantul nu și - a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului.
Instanțele au reținut că acțiunea, astfel formulată, este o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, care nu este admisibilă, în raport cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosar nr. 60/2007, la data de 9 iunie 2008, potrivit cu care dispozițiile Legii nr.10/2001 au prioritate în aplicare în raport cu dreptul comun, reclamantul neurmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate valorifica dispozițiile art. 480 Cod civil.
Instanța a mai reținut că imobilul a fost înstrăinat pârâților și, în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel că se impune ocrotirea principiului securității raporturilor juridice civile.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, context în care afirmă nelegalitatea hotărârii, prin aceea că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost interpretată greșit de către instanță, întrucât această decizie, deși consacră principiul specialia generalibus derogant, stabilește că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în aplicare, aspect ce se poate constata pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Sub acest aspect, hotărârea este criticată, prin neobservarea exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6, acțiunea fiind respinsă, ca inadmisibilă, în condițiile în care accesul la Legea nr. 10/2001 este unul teoretic, iluzoriu, astfel cum a statuat Curtea europeană în jurisprudența sa. Existând contradicție între dispozițiile Legii nr.10/2001 și Convenție, se impunea aplicarea Convenției.
Apoi, hotărârea este criticată și prin aceea că instanța nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului Statului, având în vedere efectele diferite atribuite de legislația română sintagmelor cu titlu, fără titlu, din perspectiva consecințelor pe care le pot culege persoanele îndreptățite, în sensul legii. În speță, se susține că pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, situație care nu poate fi ocrotită de lege.
În cauză, pârâtul Municipiul Aaf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, decizia atacată fiind legală, întrucât reclamantul nu a apelat la procedura Legii nr.10/2001, fiind decăzut din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, pe calea dreptului comun.
Apoi, se susține nevoia respectării principiului stabilității raporturilor juridice civile, întrucât bunul a fost înstrăinat, în condițiile Legii nr. 112/1995, pârâților, actele de vânzare - cumpărare fiind valide, în planul dreptului.
Verificând recursul, astfel declarat, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 invocate, Curtea constată următoarele:
Acțiunea reclamantului, înregistrată la Judecătoria Arad, la data de 6 iunie 2008, se prezintă sub două petite, și anume: petitul nr. 1, prin care reclamantul a solicitat ca instanța să constate că imobilul în litigiu a fost dobândit fără titlu valabil, și petitul II, prin care reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român să -i restituie posesia și folosința imobilului din 256 Aradul nr. top 677 -678 /
Prin precizarea de acțiune, reclamantul a chemat în judecată și pe pârâții, solicitând ca instanța să -i oblige pe aceștia la predarea bunului, întrucât l-au dobândit de la un neproprietar.
În raport cu înscrisurile privitoare la imobil, Curtea constată că pârâții și-au înscris în F dreptul de proprietate cu privire la imobilul dobândit prin cumpărare, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Curtea mai constată că instanța de fond a statuat asupra caracterului acțiunii reclamantului, în raport cu temeiul său juridic, art. 480 cod civil - apreciind că aspectele legate de inadmisibilitatea acțiunii și tardivitatea acesteia, care se confundă cu fondul pretenției dedusă judecății de către reclamant.
În aceste condiții, nu se poate susține că instanța a soluționat litigiul pe cale de excepție, contrar art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, din considerentele hotărârii rezultă că instanța a făcut judecăți de fond, cu privire la legea aplicabilă litigiului, cât și la situația juridică a imobilului, din perspectiva respectării principiului suprem în drept, acela al securității raporturilor juridice civile.
În acest ultim context, instanța a reținut că pârâții și - au înscris dreptul de proprietate în F, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost invalidat în planul dreptului, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
S-a mai reținut că invalidarea operațiunii de vânzare -cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție, în raport cu dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care vizează termenele de prescripție a acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de vânzare - cumpărare, încheiate în baza unor acte normative, aspect care nu este în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 -, respectiv cu jurisprudența O, potrivit cu care Curtea europeană nu este competentă să se pronunțe cu privire la regimul juridic al prescripției extinctive în dreptul intern ( C/, 6 decembrie 2001), decât în măsura în care ar constata că asemenea termene de prescripție sau de decădere ar reprezenta un obstacol disproporționat la exercițiul dreptului la acces la un tribunal, atins astfel în însăși substanța lui.
Or, în cauză, reclamantul nu poate demonstra motivele pentru care nu a uzat de dispozițiile Legii nr.10/2001, termenele de prescripție a dreptului la acțiune, reglementate în dreptul intern, fiind rezonabile - ca durată - dacă ne raportăm la Legea nr. 10/2001, atât cu privire la procedura prevăzută de această lege, cât și cu privire la regimul juridic stabilit de actele de înstrăinare a imobilelor de domeniul Legii nr.10/2001, care înglobează și regimul nulității absolute a acestor acte juridice.
Sub aceste aspecte, nu există contradicții între Convenția Europeană și legislația internă în materie.
Mai mult, Curtea constată că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la predarea bunului, fără a susține un demers prealabil de invalidare a titlului de proprietate al acestor pârâți, dobândit, de asemenea, în condițiile unei legi, Legea nr. 112/1995.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în cauză, nu sunt incidente condițiile unei acțiuni în revendicare imobiliară, al cărui exercițiu este condiționat de existența unui titlu de proprietate al reclamantului asupra bunului, la momentul introducerii acțiunii.
În speță, reclamanții nu au pierdut doar posesia și folosința bunului, ci proprietatea acestuia, căci pârâții sunt cei care fac dovada înscrierii dreptului lor în cartea funciară a imobilului.
Reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 2 din Legii nr.10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cu care nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietar, bunul fiind preluat de stat, fără titlu valabil, dat fiind că nu a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, reclamantul nu poate combina, în susținerea demersului său, normele juridice favorabile acestuia, aparținând unor acte normative diferite.
Sub toate aceste aspecte, hotărârea atacată este legală, motivele de recurs nefiind întemeiate.
Relativ la petitul 1 din acțiunea civilă formulată de reclamant, Curtea constată că a ignorat interesul reclamantului de a se statua cu privire la natura preluării bunului de către Statul Român, aspect sub care hotărârea este nelegală.
Astfel, s-au ignorat dispozițiile art. din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele de a verifica titlul statului și de a se pronunța, pe cale de consecință.
În cauză, reclamantul a vizat și această normă, în mod independent de celelalte norme, pe care și-a sprijinit demersul procedural.
În acest context, Curtea reține că, în adevăr, legislația în domeniu a fost contradictorie, astfel cum susține reclamantul în motivarea recursului, căci sintagmele " cu titlu", " fără titlu", " cu titlu valabil", " fără titlu valabil", " abuziv", au beneficiat de interpretări legislative diferite ( Legea nr. 112/1995, G nr. 11/1997, Legea nr. 10/2001), care au atras și efecte juridice diferite în privința aplicării normelor de conținut ale legislației relevante în materia bunurilor preluate de stat, în perioada 1945 -1989.
Apoi, interesul reclamantului, de a statua cu privire la natura preluării bunurilor sale de către statul comunist, nu poate fi condiționat exclusiv de interesul practic observabil, cu efect asupra reintrării bunului în patrimoniul său, el putând fi și unul de tip moral, pe deplin legitim, câtă vreme Legea nr.10/2001 statuează că bunurile în discuție sunt socotite bunuri preluate abuziv, termenul " abuziv" nefiind de natură a înlătura interesul calificării preluării bunurilor de către stat, ca fiind cu titlu valabil sau fără titlu valabil, astfel cum rezultă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001, care vizează cele două tipuri de preluări. Așadar, preluarea abuzivă, în concepția legiuitorului, absoarbe deopotrivă preluările cu sau fără titlu valabil de către stat.
În speță, se impune a se constata că preluarea imobilului în discuție de la antecesorul reclamantului s-a făcut fără titlu valabil, căci Decretul nr. 223/1974, în baza căruia bunul a fost preluat, nu reprezintă un titlu valabi, fiind contrar art. 8 din Constituția României din 1948, antecesorul reclamantului fiind condiționată de stat, în momentul stabilirii lor în străinătate, de predarea bunului, deși libera circulație era garantată constituțional.
Împrejurarea obținerii unor despăgubiri nu este de natură a influența caracterul preluării, câtâ vreme elementul constrângere a stat la baza operațiunii, în virtutea căruia Statul Român a intrat în stăpânirea bunului.
Alăturat considerentelor de ordin moral, menite a oferi o anume satisfacție reclamantului în cauză, nu trebuie ignorate nici posibilele efecte juridice ale unei asemenea statuări, care se pot produce în viitor.
Astfel, reclamantul în cauză este cetățean, ori este cunoscut faptul că, deseori, statele, care - și repatriază conaționalii, pot atribui anumite avantaje acestora, în măsura în care " prețul" plătit de aceștia a constat în pierderea unor avantaje, inclusiv bunuri materiale. ia face parte din statele care au oferit despăgubiri cetățenilor români, de naționalitate ă, care s-au stabilit definitiv în ia.
Mai mult, problema reparării unor daune materiale sau morale produse cetățenilor români, ca urmare a unor acțiuni abuzive ale Statului Român, a stat și stă în atenția legiuitorului român, fiind soluționată și în acord cu posibilitatea statului la un moment dat și în funcție de evoluția sa economică.
Legislația românească demonstrează acest lucru. Astfel, cu titlu de exemplu, în anul 1990 s-a adoptat Decretul - lege nr. 118 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate, din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6.03.1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Potrivit acestei legi, în favoarea persoanelor prevăzute în art. 1, s-au recunoscut o serie de drepturi cu conținut patrimonial ( art. 4, 5). Prin același act normativ s-au recunoscut unele drepturi și urmașilor persoanelor prevăzute în art. 1 ( art. 3).
În art. 10 ( 3) din lege s-a stipulat că cererile pentru stabilirea drepturilor titularilor, prevăzute de lege, se pot depune până cel mult târziu la data de15.03.2000.
În exercițiul acestei legi, jurisprudența relevă că, în ipoteza în care s-a ignorat termenul de prescripție a dreptului la acțiune, prevăzut de art. 10 ( 3), instanțele au respins, ca prescrise, cererile formulate, reținând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită în sensul art. 1 din Decretul - lege menționat.
În ipoteza în care reclamantul nu s-a încadrat în categoria persoanelor vizate de lege, instanțele au subliniat acest aspect, în toate cazurile, independent de respectarea/ nerespectarea termenului de prescripție introdus prin lege.
Hotărârile prin care s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită, chiar în ipoteza respingerii acțiunilor, ca prescrise, produc consecințe juridice în prezent, în raport cu Legea nr. 221/21.06.2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22.12.1989, căci acest nou act normativ atribuie o serie de drepturi - în principal despăgubiri morale -categoriilor de persoane vizate în corpul legii, între care se regăsesc și categoriile de persoane vizate de Decretul - lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă expres din dispozițiile art. 5 din lege.
Aceeași normă ( art. 5) instituie un termen de prescripție de 3 ani, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 ( 14 iunie 2009).
Iată că evoluțiile legislative, în materia reparațiunilor materiale sau morale, relevă o anumită tendință, pe care instanțele nu o pot ignora, în situațiile în care sunt solicitate a stabili caracterul, natura unor măsuri abuzive luate de stat împotriva propriilor cetățeni.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul reclamantului, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului, în condițiile art. 294 Cod procedură civilă și schimbării în parte a sentinței civile nr. 8119/4.11.2008, în privința primului petit al acțiunii reclamantului, care va fi admis în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, Curtea statuând, în rejudecare, că imobilul din litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, pentru motivele deja arătate în considerentele acestei hotărâri.
Celelalte motive de recurs, nefiind întemeiate, determină menținerea în rest a hotărârii instanței de fond, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.342/01.10.2009 a Tribunalului Arad pronunțată în dosarul nr-, pe care o modifică în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 8119/4.11.2008, pronunțată de Judecătoria Arad și schimbă în parte sentința de mai sus, în sensul că:
Admite în parte acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Municipiul A și constată că imobilul situat în A,-, înscris în F 256 Aradul, nr. top 677 - 678/b a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.
Menține în rest hotărârea, în sensul că respinge acțiunea în rest.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 25 ianuarie 2010.
Președinte Judecător JUDECĂTOR 3: Carmina
PROF.-.DR.- - - - -
Grefier
RED.B/13.02.2010
DACT.B/6ex/17.02.2010
INST.APEL- - - Tribunalul Arad
INST.FOND- Ș. - Judecătoria Arad
Președinte:Univ Lidia BaracJudecători:Univ Lidia Barac, Marinela Giurginca, Carmina
