Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 522/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 522R
Ședința publică de la 8 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 2: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 3: Silvia Pană
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 763/A/02.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, -, și.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta - reclamantă, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/02.11.2009, intimatul - pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/29.10.2009 și intimata - pârâtă, reprezentată de același avocat, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, intimații - pârâți și reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/29.10.2009, intimata - pârâtă -, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/23.11.2009 și intimatul - pârât, reprezentat de același avocat, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente, prin reprezentanți învederează că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
La interpelarea Curții cu privire la declarațiile numiților și din data de 22.10.2009, din care rezultă cedarea eventualelor drepturi către recurenta - reclamantă, care au fost depuse la termenul de judecată anterior, reprezentantul recurentei - reclamante, susține că nu există o acceptare dată cu privire la aceste declarații.
Curtea ia act că nu există o acceptare dată cu privire la ofertele declarațiilor autentificate de Ambasada României la din data de 20.10.2009.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentei - reclamante solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 763/A/02.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la Judecătoria Sectorului 2 pentru continuarea judecății.
Continuând, arată că o dezbatere a succesiunii autorului său nu a existat, iar singurul succesibil care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 este recurenta - reclamantă.
Totodată, susține că din actele dosarului rezultă că singurul moștenitor în sensul Legii nr. 10/2001 și care beneficiază de dispozițiile acestei legi este recurenta - reclamantă, persoană îndreptățită să formuleze acțiune în revendicare.
De asemenea, arată că posibilii moștenitori au declarat în fața Consulatului de la că renunță la toate drepturile succesorale ce le revin în favoarea recurentei - reclamante. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți, - solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 763/A/02.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, ca nefondat și menținerea ca temeinice și legale a hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și de apel.
De asemenea, susține că a fost dezbătută succesiunea lui, unul dintre fii autorului comun, iar acțiunea este introdusă cu nerespectarea regulii unanimității acre guvernează proprietatea comună pe cote părți de către toți comoștenitorii. Depune concluzii scrise. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți, și solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 763/A/02.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțată de instanța de fond.
De asemenea, susține că în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 28/25.05.2001, rezultă că au acceptat succesiunea și ceilalți doi moștenitori.
Totodată, susține că cele două declarații depus la termenul din data de 03.11.2009 de către recurenta - reclamantă, prin care se acceptă o cedare a drepturilor succesorale au mai fost depuse în dosarul de fond (filele 66-67) și nu au fost avute în vedere de instanțele de fond și de apel.
Precizează că, cauza Lupaș contra României nu se circumscriu actualei spețe. Depune concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată.
Având cuvântul în replică, reprezentantul recurentei - reclamante arată că deși prin certificatul de calitate de moștenitor rezultă că au acceptat succesiunea și ceilalți doi moștenitori, prin declarațiile depuse la termenul de judecată din 3.11.2009 rezultă că aceștia renunță la toate drepturile succesorale ce le revin în favoarea recurentei - reclamante.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, la data de 26.06.2007 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, -, și, solicitând instanței ca, prin hotărâre a ce o va pronunța să oblige pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul - teren în suprafață de 240 mp și construcție - situat în B,-. sector 2.
În motivare a arătat că imobilul a aparținut autorului său, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 18370/28.05.1919, reclamanta fiind moștenitoarea acestuia conform certificatului de moștenitor nr. 28/25.05.2001.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950 și înstrăinat în baza Legii 112/1995 către pârâți prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3599/15.05.1997, 3254/03.04.1997 și nr. 0797/06.11.1996. A învederat că titlul său de proprietate este mai caracterizat față de titlul pârâților care provine de la un neproprietar.
. a invocat art. 480.civ.
Pârâții, (ca moștenitori ai autorului ) au formulat întâmpinări prin care au solicitat disjungerea cauzei, întrucât este vorba despre revendicarea a trei apartamente distincte, au invocat excepția necompetenței materiale, față de valoarea imobilului, excepția lipsei calității procesuale active, întrucât nu rezultă calitatea reclamantei de unic moștenitor. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât au cumpărat apartamentele în litigiu conform Legii 112/1995, fiind de bună credință,
La data de 03.10.2007, reclamanta a precizat acțiunea, arătând spațiile pe care le revendică de la fiecare pârât, arătând că se judecă cu ca moștenitor al defunctului și cu, în nume propriu și ca moștenitoare a acestuia.
Au formulat întâmpinare-și pârâții și, arătând că cererea este inadmisibilă prin raportare la prevederile Legii 10/2001, întrucât acțiunea în revendicare nu mai poate fi primită față de această lege specială. Au mai arătat că acțiunea este inadmisibilă și datorită faptului că reclamanta nu este unica moștenitoare a autorului, fiind încălcată regula unanimității care guvernează proprietatea comună pe cote părți.
La termenul, de judecată de la 08.10.2007, instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului, prin raportare la certificatul de moștenitor nr. 62/19.12.2006, care îl acreditează ca unic moștenitor al autorului (fila 47).
În ședința publică, de la 05.11.2007, instanța a respins cererea de disjungere a cauzei, a respins excepția inadmisibilității prin raportare la prevederile Legii 10/2001 și a unit cu fondul excepția inadmisibilității prin prisma nedovedirii calității reclamantei de unic moștenitor.
Prin sentința civilă nr. 7940/22.09:2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Baf ost admisă excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a inexistenței calității reclamantei de proprietar exclusiv al imobilului, a fost respinsă acțiunea modificată și precizată, ca inadmisibilă, ca urmare a inexistenței calității reclamantei de proprietar exclusiv al imobilului și a fost obligată reclamanta să plătească pârâților și suma de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta din prezenta cauză se legitimează procesual în calitate de succesoare universală a autorului primordial, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/25.05.2001 (fila 9), susținând împrejurarea că acest autor este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în puterea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10370/1919 (filele 7-8).
Imobilul din-, sector 2 fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la poziția 6921, așa cum atestă adresa nr. 1399/08.05.2008 (fila 150) emisă de SC SA, preluarea operând pe numele fostului proprietar,.
Pârâții din prezenta cauză au dobândit spații locative din acest imobil, prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare nr. 3599/15.05.1997, 3254/03.04.1997 și nr. 0797/06.11.1996 (filele 12-18), perfecta te în baza Legii 112/1995.
Demersul procesual de față are ca finalitate recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate,al reclamantei asupra spațiilor ocupat de pârâți în imobil, reclamanta invocând, prin mecanismul juridic al comparării titlurilor, supremația titlului său de proprietate față de titlul produs de pârâți.
In ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pe considerentul nerespectării regulii unanimității, în condițiile în care imobilul revendicat se află în indiviziune între succesorii fostului. proprietar, instanța a constatat că aceasta este întemeiată.
Din examinarea certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/25.05.2001 s-a observat faptul că în urma autorului, statutul de succesor a revenit nu numai reclamantei, în calitate de fiică, dar și soției post-decedate, Elisa și fiului post-decedat,.
Deși la termenul de judecată de la 05.11.2007, instanța a pus în vedere reclamantei să clarifice aspectul succesiunii defuncților Elisa și, reclamanta nu a produs nici o dovadă cu privire la posteritatea autoarei Elisa.
Chiar acceptând faptul că în urma acesteia ar fi rămas ca moștenitori fiii săi, și - deși nu au fost produse acte de stare civilă relevante pe acest aspect - în privința defunctului se observă că a fost dezbătută succesiunea, fiind emis certificatul de moștenitor nr. 532/03.05.1991 (fî1a 70), care îi atestă în calitate de succesori universali pe soția supraviețuitoare și pe fiul -.
Prin urmare, aceștia au, la rândul lor, calitatea de moștenitori prin retransmitere față de autorul inițial, preluând, prin intermediul autorului lor direct; cota culeasă de acesta din urmă, din patrimoniul succesoral al autorului primordial.
Așa fiind, reclamanta din prezenta cauză nu poate revendica dreptul de proprietate asupra întregului imobil, întrucât aceasta deține doar o cotă-parte de 3/8, corespunzător vocației sale succesorale.
Cât privește declarațiile de renunțare la succesiune formulate de cei doi moștenitori ai autorului, și anume și (filele 10 și 67), instanța a constatat că sunt lipsite de eficiență juridică, prin raportare la existența certificatului de moștenitor nr. 532/03.05.1991, mai sus menționat.
Conform principiului irevocabilității dreptului de opțiune succesorală, prin exercitarea facultății de alegere între acceptarea ori repudierea titlului pro herede, succesibilul nu mai poate reveni asupra opțiunii sale, cu excepția ipotezei în care cel ce a renunțat inițial la moștenire retractează renunțarea sa în interiorul termenului de prescripție de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, ipoteză care nu se verifică în speță.
Astfel, o dată afirmându-și poziția de moștenitori acceptanți, figurând ca atare într-un certificat de moștenitor care, până la anularea sa pe cale judecătorească, potrivit art. 25 - din Decretul 40/1953 - sub imperiul căruia a fost instrumentată procedura succes orală notarială a autorului - face dovada deplină asupra calității de moștenitor, rezultă că cei doi succesori nu pot reveni asupra alegerii inițiale, o altă interpretare echivalând cu încălcarea unui principiu imperativ ce guvernează materia devoluțiunii succesorale.
Prin urmare, s-a arătat de către instanța de fond că moștenitorii - și nu pot, prin simpla lor voință să anihileze calitatea lor de moștenitori ai autorului, calitate dobândită o dată cu deschiderea succesiunii și consolidată prin acceptarea moștenirii, la o epocă-la care aceștia aveau căderea să-și exprime opțiunea.
Dimpotrivă, în prezent, în condițiile în care certificatul de moștenitor nu a fost anulat, aceștia conservă statutul de moștenitor, statut care le anihilează dreptul de a se manifesta de pe poziția unor renunțători.
Cât privește faptul că în cuprinsul celor două declarații, succesibilii se raportează și la moștenirile celor doi autori, și, instanța a constatat că nu prezintă relevanță, deoarece cei doi succesibili, - și, nu aveau vocație succesorală utilă față de moștenirile celor doi autori mai sus menționați. Astfel, - nu putea accede în mod direct la moștenirea bunicilor săi, și, deoarece la epoca decesului acestora era în viată tatăl său, deci fiul celor doi autori. De asemenea, nu avea vocație succesorală legală generală la moștenirea celor doi autori, fiind nora acestora, în condițiile în care vocația succesorală legală este recunoscută doar rudelor în linie dreaptă, fără limită în grad și rudelor colaterale, până la gradul 4. Așa fiind, aceștia nu puteau exprima nici o opțiune cu privire la dezbaterea succesiunilor defuncților și, chemarea la moștenirea acestor doi autori operând indirect, prin retransmitere, deci, prin intermediul de cuius-ului, decedat ulterior.
De altfel, arată instanța, conform procurilor date de cei doi succesori, depuse în dosarul nr. 5025 format pe rolul Primăriei Municipiului B, în urma notificării formulate în temeiul Legi 10/2001, și anume procurile generale autentificate sub nr. 786/761 din 13.03.2001 și nr. 787/760 din 13.03.2001, s-a observat că - și o împuterniceau pe reclamantă să le susțină drepturile și interesele în legătură cu acceptarea drepturilor succesorale de pe urma autorului, inclusiv în fața instanțelor de judecată, în scopul obținerii bunurilor mobile și imobile ce li se cuvin de pe urma succesiunii acestui.
Prin urmare, și în lumina acestor înscrisuri, rezultă că cei doi succesori au înțeles să se manifeste ca moștenitori acceptanți față de autorul comun, astfel încât declarațiile ulterioare, survenite la nivelul anului 2006, sunt lipsite de efecte juridice din perspectiva principiului irevocabilității dreptului de opțiune succesorală.
Consecința acestei situații în planul litigiului pendinte este aceea că reclamanta, neavând calitatea de proprietar-exclusiv al imobilului, nu poate promova singură acțiunea în revendicare, întrucât s-ar ajunge la nesocotirea principiului unanimității ce guvernează materia revendicării bunurilor aflate în proprietatea comună a mai multor titulari.
Instanța a apreciat că prin această interpretare nu se abdică de la exigențele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în cauza Lupaș contra României, a statuat că regula unanimității, ca și construcție jurisprudențială, i-a împiedicat pe reclamanții din cauza respectivă să obțină examinarea temeiniciei pretențiilor lor de către instanțe, aducând atingere substanței dreptului de acces la o instanță.
A arătat instanța de fond că nu se poate considera, însă, că speța de față se circumscrie situației ce a făcut obiectul judecăților analizate de.C in speța menționată. Astfel în cauza Lupaș contra României instanța europeană și-a fundamentat soluția pe circumstanțele speciale ale speței, constând dificultatea de identificare a moștenitorilor unui fost coproprietar și în posibilitatea ca unul dintre moștenitorii unui fost coproprietar să refuze să se alăture acțiunii în revendicare.
Or, situația în speță este net diferită de cea mai sus menționată, în condițiile în care lipsa calității reclamantei de proprietar exclusiv al imobilului nu se datorează niciuneia din ipotezele pe care Curtea le-a calificat ca obstacole insurmontabile în calea revendicării bunului indiviz. De altfel, Curtea a apreciat că această regulă jurisprudențială, fiind respectată de majoritatea instanțelor interne, apare ca fiind clară, accesibilă și previzibilă, admițând, de asemenea, faptul că a fost concepută cu un scop legitim, și anume de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor, însă a reținut, exclusiv prin prisma circumstanțelor speței, faptul că reclamanții au avut o sarcină procesuală disproporționată, care rupe justul echilibru între preocuparea de a proteja interesele tuturor moștenitorilor coproprietarilor și dreptul de acces la instanță pentru revendicarea cotelor părți din bunul indiviz.
Așa fiind, în cauza pendinte, nu se poate considera că prin restricția impusă reclamantei în revendicarea întregului imobil, se ajunge la dis proporție ireconciliabilă între rațiunea ocrotirii intereselor tuturor copărtașilor și principiul liberului acces la justiție, dimpotrivă, cele două coordonate putând fi armonizate prin participarea procesuală și a celorlalți doi moștenitori ai succesorului - la rândul său moștenitor al autorului inițial,. Configurarea cadrului procesual revine în sarcina reclamantei, care poate recurge la instituțiile procedurale ce îi conferă posibilitatea implicării în judecata cauzei și a celor doi succesori menționați, eventualul refuz de participare din partea acestora fiind o chestiune distinctă.
Fără a nega obligativitatea jurisprudenței instanței europene, cu toate acestea, pentru a transpune într-o cauză principiile afirmate de C într-o altă cauză, premisele raportului juridic litigios trebuie să fie în mod rezonabil similare pentru ca să poată fi guvernate de aceleași rațiuni, deci, situația de fapt dedusă judecății trebuie să se preteze interpretărilor statuate de C cu ocazia soluționării altei spețe.
Pentru aceste considerente, prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a inexistenței calității reclamantei de proprietar exclusive al imobilului și a respins ca atare acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 11.02.2009.
Prin DC 763 / 02.06.2009 Tribunalul Bar espins ca nefundat apelul declarat de apelanta reclamanta.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de apel a retinut urmatoarele:
1. În primul rând, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat de apelanta în sensul că acțiunea în revendicare nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, atâta vreme cât fiecare dintre părți posedă titlu de proprietate, deoarece cele două aspecte invocate presupun analiza unor elemente diferite, inadmisibilitatea în speță vizează examinarea calității reclamantului de proprietar exclusiv al bunului, temeinicia presupunând compararea titlurilor de proprietate ale părților.
Excepția inadmisibilității acțiunii, care privește lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune trebuie soluționată cu prioritate, iar admiterea acesteia face inutilă cercetarea fondului cauzei.
2. În ceea ce privește susținerea apelantei în sensul că acțiunea în revendicare, fiind o acțiune prin care se încearcă întregirea sau mărirea patrimoniului unei sau unor persoane și nu un act de dispoziție care ar conduce la diminuarea patrimoniului, acțiunile unor coindivizari profită și celorlalți coindivizari, urmând ca în cazul admiterii acțiunii, coindivizarii să își soluționeze problemele legate de proprietatea asupra bunului între ei, după redobândirea bunului, aceasta nu poate fi primită, dat fiind că în practica judiciară s-a statuat în această privință regula unanimității coproprietarilor pentru a revendica un bun indiviz. Astfel, în cadrul proprietății comune pe cote părți, s-a decis ca un coproprietar nu poate introduce acțiunea în revendicare împotriva terților, deoarece aceasta presupune un drept de proprietate exclusiv.
Toți coproprietarii pot însă introduce acțiunea în revendicare împotriva terțului posesor, dar neproprietar.
Astfel, fostul Tribunal Suprem a considerat în sensul potrivit căruia "coproprietarul unui bun, având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de la o terță persoană, deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului aflat în litigiu, și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea sa (decizia nr. 538 din 03.03.1978).
De asemenea, s-a arătat că atâta vreme cât indiviziunea continua să existe, drepturile coproprietarilor în discuție nefiind stabilite, ei nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor părți pe care le dețin, decât după partajul bunului, atunci când fiecare dintre ei va fi obținut o parte în proprietatea exclusivă. De aici rezultă că un singur coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acțiunea în revendicare implică existența unui drept exclusiv și determinat, pe care un coproprietar nu îl va dobândi decât prin efectul partajului (decizia civila nr. 2241din 24.11.1972).
Trebuie subliniat că această practică a fostului Tribunal Suprem, a fost constantă de-a lungul vremii, accesibilă, precisă și previzibilă și ca atare se impune a fi respectată, întrucât conferă siguranța raporturilor juridice civile, exigență conformă cu principiile fundamentale consacrate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea a apreciat în cauza Lupas contra României că această regulă jurisprudențială, fiind respectată de majoritatea instanțelor interne, apare ca fiind clară, accesibilă și previzibilă, admițând, de asemenea, faptul că a fost concepută cu un scop legitim, și anume de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor.
În spiritul argumentării expuse de C, rămâne de analizat, de la caz la caz, prin prisma circumstanțelor fiecărei spețe în parte, dacă această regulă impune în sarcina părților o sarcină procesuală disproporționată, care rupe justul echilibru între preocuparea de a proteja interesele tuturor moștenitorilor coproprietarilor și dreptul de acces la instanță pentru revendicarea cotelor părți din bunul indiviz.
În cauza dedusă judecății, tribunalul apreciază că în raport de circumstanțele speței, nu se impunea abdicarea de la această regulă a unanimității, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, în cadrul analizei celui de-al treilea motiv de apel invocat.
3. Astfel, critica formulată în sensul că hotărârea apelată este în contradicție cu practica CEDO, este neîntemeiată, prima instanță dând o interpretare corectă principiilor consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a apreciat că speța de față nu se circumscrie situației ce a făcut obiectul analizei Curții în cauza Lupaș contra României.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că în această cauză, soluția Curții a fost fundamentată pe circumstanțele speciale ale speței, constând dificultatea de identificare a moștenitorilor unui fost coproprietar și în posibilitatea ca unul dintre moștenitorii unui fost coproprietar să refuze să se alăture acțiunii în revendicare. Or, în mod corect a apreciat instanța, situația în speță este net diferită de cea mai sus menționată, în condițiile în care lipsa calității reclamantei de proprietar exclusiv al imobilului nu se datorează nici uneia din ipotezele pe care Curtea le-a calificat ca obstacole insurmontabile în calea revendicării bunului indiviz.
S-a retinut ca în cauza amintită, Curtea a apreciat că aplicarea strictă a regulii unanimității le-a impus reclamanților (în număr de 19) o sarcină disproporționată, ce i-a privat de orice posibilitate clară și concretă, de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanța, astfel cum observă și apelanta, dar, la această concluzie s-a ajuns ținându-se cont de circumstanțele speciale ale speței și în special de data naționalizării, și de dificultățile ce decurg din aceasta pentru a identifica moștenitorii unui fost coproprietar, precum și de refuzul moștenitorului unui alt coproprietar de a se alătura acțiunilor lor.
În mod evident, în cauza dedusă judecății astfel de dificultăți nu există, participarea procesuală alături de reclamantă și a celorlalți doi coproprietari care sunt identificați în persoana numiților și, neimplicând în sarcina reclamantei un efort disproporționat care să aducă atingerea înseși substanței dreptului său, aceasta având la îndemână posibilitatea recurgerii la instituțiile procedurale legale care să îi permită introducerea în cauză și a celor doi coproprietari, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Prin urmare, interpretarea dată de prima instanță cu privire la aplicarea regulii unanimității este corectă în raport de circumstanțele specifice ale speței și nu contravine principiilor statuate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4. În ceea ce privește critica apelantei în sensul că în speță nu se pune problema unanimității, aceasta este neîntemeiată, instanța de fond reținând în mod corect că potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 28/25.05.2004, în urma autorului, statutul de succesor a revenit nu numai apelantei reclamante, în calitate de fiică, dar și soției postdecedate, Elisa și fiului postedecedat, cu privire la acesta fiind dezbătută succesiunea și emis certificatul de moștenitor nr. 532/03.05.2001 care îi atestă în calitate de succesori universali pe soția supraviețuitoare și pe fiul -, aceștia din urmă având așadar calitatea de moștenitori prin retransmitere față de autorul inițial, preluând prin intermediul autorului lor direct, cota culeasă de acesta din urma, din patrimonial succesoral al autorului primordial.
Susținerea apelantei în sensul că ceea ce au acceptat și de pe urma defunctului lor soț și tată este masa succesorală prevăzută în certificatul de moștenitor 532/03.05.1991 nu poate fi primită, având în vedere principiile indivizibilității actului juridic de opțiune succesorala care presupune că exercitând acest drept, succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii (a unor bunuri din moștenire) și renunțarea la rest (nemo pro parte heres). Or, din moștenirea autorului, face parte și cota culeasă de acesta din urmă, din patrimonial succesoral al autorului primordial,.
De asemenea, împrejurarea invocată de apelantă în sensul că și nu au înțeles să figureze în certificatul de calitate succesorală nr. 28/25.05.2004, nu prezintă relevanță, în acest certificat figurând, autorul lor, cu mențiunea postdecedat, și cum moștenitorii acestuia din urmă sunt și -, ei culeg prin retransmitere cota culeasă de autorul lor, de pe urma autorului inițial,.
Pe de altă parte, împrejurarea că și au dat declarație autentică privind renunțarea la orice drepturi după bunicul, respectiv și socrul lor, este lipsită de eficiență juridică, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, deoarece aceștia nu aveau vocație succesorală utilă față de defunctul, la data decesului acestuia, fiind în viață autorul lor, fiul defunctului iar mai mult, în ceea ce o privește pe, aceasta, în calitate de noră nu avea vocație succesorală generală la moștenirea lui.
Prin urmare, astfel cum în mod corect a constatat prima instanță, aceștia nu puteau exprima nici o opțiune cu privire la dezbaterea succesiunii defunctului, chemarea lor la moștenirea acestui autor operând indirect, prin retransmitere, deci, prin intermediul de cuius-ului, decedat ulterior.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamanta, criticand hotararea pronuntata pentru urmatoarele motive:
1. hotararea pronuntata este nelegala, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii astfel cum este definită de dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Astfel, in mod eronat a statuat instanța de apel că acțiunea formulată de reclamanta ar fi inadmisibilă și în consecință a respins-o ca inadmisibilă.
Problema dedusă judecății o constituie excepția inadmisibilității acțiunii formulată de intimată și motivată pe împrejurarea că aceasta nu este singura proprietară a imobilului în discuție.
Chiar dacă excepția ar fi fost întemeiată, acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, ci ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Această soluționare juridică a problemei dedusă judecății conducea la concluzia că acțiunea ar putea fi respinsă ca nefondată și nu inadmisibilă.
De esența acțiunii în revendicare prin comparare de titluri este împrejurarea că ambele părți, atât reclamantul cât și pârâtul, pretind că au titlu asupra imobilului în discuție. Fiind obligate părțile să exhibe titlul, instanța are obligația de a compara cele două titluri și de a valida pe cel pe care îl consideră mai caracterizat.
În speță, este necontestat că reclamanta detine titlu de proprietate asupra imobilului în discuție, fiind moștenitorul legal al tatălui sau,.
a decedat în 1955, iar după deces nu a avut loc o dezbatere a succesiunii, întrucât în patrimoniul defunctului nu se afla nici un bun.
Singurele acte care dovedesc calitatea reclamantei de moștenitor sunt actele de stare civilă și faptul că aceasta este singura care a solicitat prin notificare restituirea imobilului conform legii 10/2001, fapt ce prin efectul legii menționate echivalează cu acceptarea succesiunii.
Certificatul de calitate 28/25.05.2001 nu este un certificat de moștenitor și nu demonstrează decât vocația succesorală la succesiunea defunctului, situație de fapt care se putea demonstra și numai cu acte de stare civilă. Acest certificat de calitate nu conferă părților menționate în el niciun drept.
Pentru a avea calitate de moștenitor, în lipsa unui certificat de moștenire, cele trei persoane cu vocație succesorală, astfel cum sunt menționate în certificatul de calitate, trebuia să efectueze un act de acceptare a succesiunii, pe care legea 10/2001 îl definește ca fiind notificarea transmisă în termen legal deținătorului imobilului.
Singura persoană din cei trei prevăzuți în certificatul de calitate care a formulat notificare conform legii 10/2001 este reclamanta și deci în conformitate cu legea 10/2001 aceasta este singura care a acceptat succesiunea defunctului,.
Ambele instanțe au făcut o confuzie sau au interpretat nelegal efectele certificatului de moștenitor 532/1991 prin care, soție supraviețuitoare și, fiu, au acceptat moștenirea defunctului lor soț și, fratele reclamantei.
și nu aveau ce să li se retransmită, așa cum reține instanța de apel, pentru simplul fapt că autorul lor, nu acceptase succesiunea tatălui său, cât timp succesiunea nu s-a dezbătut și nici nu s-a făcut dovada că autorul lor, ar fi acceptat succesiunea lui.
Spre deosebire de, care a decedat la 30 octombrie 1990, reclamanta, aflată în același grad de rudenie ca, a beneficiat de dispozițiile legii 10/2001 și a notificat restituirea imobilului, ceea si nu au făcut.
Faptul că nu i-a interesat succesiunea bunicului și socrului lor o dovedește odată în plus declarația autentică prin care arată că nu au nici o pretenție, că renunță la orice drepturi ce le-ar avea de pe urma lui în favoarea subsemnatei.
2. Instanța de apel a încălcat și un principiu fundamental de drept, acela de a interpreta un act în sensul producerii de efecte și nu în sens negativ.
Astfel, din conținutul declarațiilor autentice ale celor doi rezultă că aceștia, deși într-o formulare nu foarte exactă, îi transmit subsemnatei toate drepturile lor succesorale ce le-ar avea de la succesiunea lui.
Prin aceste declarații, esențial este demonstrat că reclamanta este singura care îl moștenește pe, iar dreptul sau nu este contestat de cei care puteau să accepte succesiunea lui în aceleași condiții în care eu am făcut-o, diligențe legale pe care aceștia nu le-au întreprins.
3. În mod nelegal instanța de apel a hotărât că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Hotărârii CEDO Lupas contra României.
Astfel, Curtea Europeană a statuat prin chiar hotărârea analizată și de instanțe - cauza Lupas și alții contra României - ca prin respingerea unei acțiuni în revendicare pentru neîntrunirea regulii unanimității se încalcă art. 6 paragraful 1, ce garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să ia act de orice contestație legată de drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Acest principiu, regăsit în cauza LUPAS contra ROMANIEI, este un principiu de drept recunoscut nu numai în cazul României, ci este aplicabil pe plan european, așa cum rezultă din pct. 62 al motivării hotărârii Curții când face trimitere și la cazul GOLDER contra Regatului Unit al Marii Britanii din hotărârea 21 din februarie 1975.
Accesul la justiție și la un proces echitabil este un principiu pe care Curtea Europeană îl garantează.
La punctul 76 din hotărârea Lupas contra României Curtea a motivat:
"Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimității a impus reclamanților o sarcină disproporționată, ce i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanță a cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță"
Instanța de apel a reținut că soluția CEDO a fost fundamentată pe circumstanțele speciale ale speței, printre care refuzul unui coproprietar să se alăture acțiunii în revendicare.
Se observă că practica CEDO consacră prin acestă hotărâre o situație mult mai decât cea în speță. Astfel, spre deosebire de cauza Lupas contra României în care un coproprietar refuză să formuleze acțiune în revendicare, în speță, eventualii coindivizari se manifestă direct și irevocabil prin act autentic, că nu doresc nimic din succesiune și renunță în favoarea reclamantei.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a deciziei recurate, prin prisma si a motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:
In mod nelegal instantele de fond si apel au retinut ca in speta nu sunt aplicabile dispozitiile Hotararii CEDO Lupas contra Romaniei.
Ipoteza avuta in vedere de CEDO in aceasta cauza este aceea in care actiunea in revendicare formulata de mai multi coproprietari a fost respinsa ca inadmisibila, pentru nerespectarea regulii unanimitatii, iar reclamantii, detinatori ai unei cote indivize s-au aflat in imposibilitate de a- identifica pe ceilalti coproprietari ai bunului, astfel incat respingerea actiunii ca inadmisibila a echivalat cu incalcarea dreptului acestora de a avea acces la un tribunal.
Ceea ce a retinut CEDO in solutionarea acestei cauze a fost dovedirea existentei unor imprejurari calificate ca fiind obstacol insurmontabil in calea revendicarii bunului indiviz.
Faptul ca solutia susmentionata a fost fundamentata pe circumstantele specifice ale cauzei nu poate duce de facto la concluzia ca existenta unor imprejurari diferite ar avea drept consecinta inaplicabilitatea acestei solutii la speta respectiva.
Astfel, Curtea apreciaza ca, pentru a se putea stabili daca in cauza sunt aplicabile dispozitiile hotararii Lupas contra Romaniei, instanta trebuie sa aprecieze asupra situatiei de fapt si sa analizeze in ce masura aceasta poate fi calificata ca un obstacol insurmontabil in calea exercitarii actiunii in revendicare.
Desi in speta ne aflam in fata unei ipoteze diferite fata de cea avuta in vedere de CEDO in cauza Lupas, in sensul ca reclamanta era in masura sa identifice pe ceilalti comostenitori, acest fapt in sine nu este de natura a forma convingerea Curtii in sensul ca reclamanta se afla in situatia de a putea asigura participarea acestor persoane la judecarea cauzei.
In acest sens Curtea va retine cele doua declaratii notariale date de cei doi comostentori si, anterior momentului formularii cererii de revendicare prin care acestia si-au manifestat fara echivoc dorinta de a renunta la drepturile lor succesorale, aceasta implicand si lipsa acordului privind alaturarea acestora in proces alaturi de reclamanta.
Prin urmare, fata de cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca in cauza s-a facut pe deplin dovada existentei unei imprejurari mai presus de vointa partii, prin care aceasta a fost impiedicata sa formuleze actiunea in revendicare cu respectarea regulii unanimitatii.
Astfel, Curtea retine ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile hotararii Lupas contra Romaniei, in sensul ca prin respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare s-ar impune reclamantei o sarcina disproportinonata care intrerupe justul echilibru intre preocuparea legitima de a proteja drepturile tuturor mostenitorilor si, pe de alta parte, dreptul reclamantei de acces la un tribunal pentru revendicarea bunului indiviz.
Avand in vedere ca acest argument, de sine statator este de natura sa formeze convingerea instantei in sensul netemeiniciei exceptiei inadmisibilitatii actiunii in revendicare, Curtea apreciaza ca nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate de reclamanta, urmand ca in baza dispozitiilor art 312.pr.civila, raportat la art 304 pct. 9.pr.civila sa admita recursul, sa modifice decizia apelata, iar in baza disp.art. 296.pr.civila sa admita apelul, sa desfiinteze decizia apelata,cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 763/A/02.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, -, și.
Modifică decizia apelată în sensul că:
Admite apelul.
Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.ST
.red.
2 ex /26.01.2010
Jud Apel Secția a IV-a Civilă
,
Președinte:Melania StanciuJudecători:Melania Stanciu, Mihaela Paraschiv, Silvia Pană
