Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 524/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 524/R/2009
Ședința publică din 5 martie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ana Ionescu
JUDECĂTORI: Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 450 din 12 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, privind și pe intimații pârâți -, și SC SA prin Consiliul Local C-N - C-N, având ca obiect revendicare imobiliară.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 26 februarie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
La data de 3 martie 2009 și la data de 4 martie 2009 recurentul și respectiv intimații și au înregistrat la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.9981/10.12.2007 a Judecătoriei Cluj -, a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de către reclamantul - în contradictoriu cu parații - si soția - și C prin Consiliul Local C N - pentru revendicare imobiliară, reclamantul fiind obligat să le plătească pârâților - si soția - 1000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că, potrivit art.15 alin. 2 din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar, potrivit dispozițiilor art.1 din Codul civil, legea civilă nu are putere retroactivă.
În același timp, se recunoaște fără rezerve și aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra situațiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să, ci și faptelor juridice pendinte ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv, Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile, însă, în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispozițiile ari. 480 și art. 481 din Codul civil.
Cu toate că este avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr.10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Instanța a apreciat că, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Față de împrejurarea că reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."
Este de remarcat și faptul că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea speciala.
Pentru motivele expuse, instanța a statuat în sensul că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.
Prin decizia civilă nr. 450 din 12.09.2008 a Tribunalului Cluj,apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, apelantul fiind obligat să le plătească intimaților - și - suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
În considerentele acestei decizii, se reține că mobilul obicect al litigiului a fost proprietatea antecesoarei reclamantului și a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Ulterior, construcția a fost împărțită în 3 apartamente, așa cum rezultă din înscrierile efectuate în colectivă nr. - Apartamentul nr. 1 din imobilul descris, a fost cumpărat de intimații și, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 32733 din 22 ianuarie 1997, dreptul de proprietate fiind întabulat în nr. -
Prin Hotărârea nr. 289 din 19 decembrie 1996 Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a restituit în natură în favoarea antecesoarei reclamantului, defuncta,. Nr. 2 din imobil și au fost propuse despăgubiri în sumă de 45.555.171 lei pentru apartamentele nr. 1 și 3, nerestituite în natură.
Prin Dispoziția nr. 2500 din 14 iunie 2004 Primarului mun. C-N, emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, în favoarea notificatoarei, s-a restituit în natură. nr. 3 din același imobil. Ulterior, prin Dispoziția nr. 1076 din 09 martie 2006, emisă de Primarul mun. C-N, au fost propuse despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru. nr. 1.
Această din urmă dispoziție a fost contestată la Secția civilă a Tribunalului Cluj, iar, prin sentința civilă nr. 732 din 31 august 2006, pronunțată în dosarul nr-, acțiunea a fost respinsă, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului și a recursului.
Acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimații și cu privire la. nr. 1 fost respinsă prin sentința civilă nr. 1597 din 22 februarie 2007, pronunțată de Judecătoria Cluj -N în dosarul nr. 5313/2002, rămasă definitivă și irevocabilă, întrucât apelul a fost respins prin decizia nr. 721/2002 a Tribunalului Cluj, iar recursul, prin decizia Curții de APEL CLUJ nr. 2149/2002, dosar nr. 5313/2002.
Rezultă din cele expuse, că numita, antecesoarea reclamantului, a uzat de dispozițiile legilor speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, ea neformulând acțiuni pe calea dreptului comun. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj -N după respingerea plângerii formulate împotriva dispoziției prin care s-au stabilit despăgubiri pentru. nr. 1 din imobilul de pe-.
În consecință, cu privire la imobilul în litigiu, nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care instanțele să fi statuat asupra trecerii fără titlu sau cu titlu nevalabil a imobilului în proprietatea statului, pentru a se invoca incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată. Nici în prezenta cauză nu a fost învestită instanța cu o asemenea cerere. Din această perspectivă trebuie privite susținerile reclamantului când invocă caracterul preferabil al titlului autorului său și dispozițiile Legii nr. 213/1998.
De altfel, intimații au invocat prin întâmpinările depuse la fond și în apel că, prin cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995, antecesoarea reclamantului a acceptat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, întrucât numai aceste imobile intrau sub incidența acestei legi. Este de necontestat, însă, faptul că Legea nr. 10/2001 a declarat abuzive preluările de imobile operate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intimații au invocat, prin întâmpinarea depusă în apel, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată la data de 9 iunie 2008. Chiar dacă decizia nu este publicată în Monitorul Oficial al României și nu a dobândit, astfel, caracter obligatoriu potrivit art. 329 alin. 4.pr.civ. se constată că cele statuate își găsesc pe deplin aplicabilitatea față de datele ce rezultă din situația de fapt examinată. Astfel, Curtea a statuat că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
În speță, prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimaților, drept validat de instanțele judecătorești prin hotărâri irevocabile.
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării sentinței apelate și admiterii acțiunii.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că art. 15 alin. 2 din Constituție și art.1 civil, exclud aplicarea excepției autorității de lucru judecat.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în materia revendicării, aplicabile erau dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și 481. civil, aplicându-se principiulrestitutio in integrum.
Greșita a apreciat instanța de apel că legea specială, reglementând toate cauzele de preluare abuzivă imobilelor în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, este de aplicare imediată, normele dreptului comun fiind înlocuite cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă, această procedură fiind mai avantajoasă pentru persoanele îndreptățite în asigurarea apărării dreptului de proprietate.
În realitate, dispozițiile legii speciale sunt rigide prin termenele prevăzute sub sancțiunea decăderii și prin răsturnarea unui principiu de drept, creație a jurisprudenței ce permitea redobândirea apartamentelor preluare fără titlu și înstrăinate.
Legislația română nu a fost una coerentă, întrucât, în funcție de guvernări, a reglementat, când în favoarea foștilor proprietari, recunoscând principiile de drept de bază, când în favoarea cumpărătorilor, în acest sens fiind și ultimul proiect de modificare a Legii nr. 10/2001, care este în detrimentul foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.
Legea nr. 10/2001 nu lărgește sfera posibilităților de recuperare imobilelor preluate abuziv, ci, dimpotrivă, îngrădește dreptul de proprietate, precum și cel de acces în justiție, încălcând, astfel, disp. art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Jurisprudența CEDO este în favoarea admisibilității acțiunii în revendicare, care este o cale legală de recuperare imobilelor preluate abuziv.
Trimiterea la disp. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1999, care se referă la legi speciale de reparație este greșită, pentru că o lege nu poate dispune cu privire la o altă lege inexistentă la momentul intrării ei în vigoare. În realitate, Legea nr. 213/1998 fost creată pentru înlătura un vid legislativ și a acorda posibilitatea oricărei persoane de a avea dreptul la judecarea în mod echitabil, public și în termen rezonabil a cauzei sale.
Excepțiile de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sunt doar cele prevăzute de art. 8 din lege, printre care nu este enumerată acțiunea în revendicare de drept comun, fiind aplicabile disp. Legii nr. 213/1998, ce înlesnește soluționarea acțiunilor pornite de foștii proprietari pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv.
Greșit reține instanța de apel că reclamanții au pierdut toate acțiunile exercitate împotriva pârâților în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, deoarece reclamanții au câștigat o hotărâre a Comisiei Județene pentru aplicarea disp. Legii nr. 112/1995, cererea antecesoarei lor fiind admisă în întregime, inițial, de comisie și, ulterior, aceasta și- revocat în mod nelegal hotărârea, încălcând, astfel, dreptul la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în acest sens fiind jurisprudența Curții Europene, inclusiv în ceea ce privește art. 6 alin. 1 din Convenție, respectiv că, atunci când există o hotărâre administrativă sau jurisdicțională de restituire, o altă hotărâre nu poate fi pronunțată în mod legal.
În plus, legislația română nu prevede vreun mijloc efectiv pentru indemnizarea foștilor proprietari, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nepermițând beneficiarilor să recupereze daunele ce reflectă valoarea comercială bunurilor de care au fost deposedați conform unui procedeu și program previzibil.
Pârâții și ( 16-19), precum și pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N ( 24-26), au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă sub imperiul legii speciale, aceasta fiind jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce nu încalcă disp. art. 1 din Protocolul 1, câtă vreme legea specială reglementează modalități prin care persoanele îndreptățite pot redobândi dreptul de proprietate, inclusiv prin acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare către terți, o astfel de acțiune fiind exercitată de reclamant și respinsă irevocabil.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23.02.2009, obligatorie pentru instanțe conform disp. art. 329 alin. ultim Cod proc.civ. Înalta Curte de Casație și Justiție stabilit că, în ceea ce privește aceste acțiuni, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale cu excepția situației în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Din considerentele acestei decizii, rezultă că, în cazul în care dreptul terțului cumpărător a fost confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute exercitată de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, reținându-se buna sa credință, iar fostului proprietar nu i-a fost recunoscut dreptul prin hotărâre judecătorească irevocabilă sau nu are o speranță legitimă în acest sens, nu poate fi vorba de prioritatea Convenției, câtă vreme aceasta ocrotește și drepturile aparținând altor persoane.
În considerarea jurisprudenței CEDO referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce privește indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că măsurile reparatorii prevăzute de legislația națională, respectiv Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel că în condițiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În speță, acțiunea antecesoarei reclamantului pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1597/2002 a Judecătoriei Cluj -N, pronunțată în dosarul nr. 98/2002, rămasă irevocabilă, prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 721/2002 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 4282/2002, iar apoi a recursului, prin decizia civilă nr. 2149/2002 Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr. 5313/2002, dreptul de proprietate al terților cumpărători asupra imobilului obiect la litigiului consolidându-se, astfel, irevocabil în contradictoriu cu fostul proprietar, căruia nu i-a fost recunoscut dreptul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cel puțin în opozabilitate cu Statul român.
Prin aceleasi hotărâri, s-a constatat că imobilul a trecut cu titlu în patrimoniul Statului român, cu alte cuvinte, s-a stabilit irevocabil, în contradictoriu cu terțul cumpărător, prin hotărâre intrată în autoritate de lucru judecat, că fostul proprietar nu are un drept opozabil terțului cumpărător, în timp ce, prin respingerea acțiunii în constatarea nulității, s-a stabilit un drept de proprietate în favoarea terților cumpărători în contradictoriu cu fostul proprietar.
În consecință, subzistă situația din Teza a III-a din decizia pronunțată în recurs în interesul legii.
Nu sunt fondate argumentele din motivele de recurs referitoare la încălcarea disp. art. 1 din Protocolul 1, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție indică remediul efectiv pentru indemnizarea fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, respectiv acordarea unor despăgubiri bănești, la valoarea de circulație imobilului, sens în care este și jurisprudența recentă CEDO, pusă în discuția părților de instanța de recurs, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Katz contra României din 20 ianuarie 2009, care vorbește, în cazul coexistenței a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speță) și cel al terțului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, fie de restituirea în natură imobilului, fie deindemnizarea rapidă și adecvată prejudiciuluia fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative și bugetare corespunzătoare (par. 35).
Conform considerentelor deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, instanțele, constatând neconcordanța legislației interne, respectiv a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu dispozițiile Convenției, pot înlătura dispozițiile legislației interne și, în aplicarea convenției, să stabilească despăgubiri bănești la valoarea de circulație imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă persoanei îndreptățite inclusiv în lumina jurisprudenței Curții Europene.
Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin.1 din Convenție, argumentele recurentului sunt, de asemenea, nefondate, acesta prevalându-se de existența unui act administrativ, respectiv hotărârii nr. 206/24.10.1996 a Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care antecesoarei lui i-a fost restituit în întregime imobilul, act administrativ revocat de emitent prin hotărârea nr. 289/19.12.1996, rămasă irevocabilă conform sentinței civile nr. 5439/1999 a Judecătoriei Cluj -N, pronunțată în dosarul nr. 16543/1996, irevocabilă prin decizia civilă nr. 934/1998 Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. 2343/1998, aceste hotărâri judecătorești desființând actul administrativ inițial de restituire în natură întregului imobil.
Hotărârea pronunțată în cauza Dragomir împotriva României, invocată de recurent, are în vedere o cu totul altă stare de fapt, iar, în general, jurisprudența Curții Europene în materia revocării unor acte prin care fost recunoscut dreptul fostului proprietar se referă la hotărâri judecătorești irevocabile ce au fost desființate pe calea recursului în anulare (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza Brumărescu contra României) și nu la acte administrative, ce sunt supuse cenzurii instanțelor, hotărârea emisă de un organ administrativ, de care se prevalează recurentul, fiind supusă cenzurii instanțelor și desființată.
Jurisprudența recentă Curții Europene, pusă în discuția părților de către curte, respectiv cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, referitor la art. 6 alin. 1 din Convenție, vorbește de absența prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilității restituirii în natură, însă remediul îl constituie, în speță, stabilirea unor despăgubiri bănești, chiar de către instanța civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative și jurisdicționale instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nu admiterea unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva unor terți al căror drept de proprietate fost consolidat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității titlului în contradictoriu cu fostul proprietar (par. 36 și 41).
În temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. din considerentele arătate, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod proc. civ. acesta va fi obligat să le plătească intimaților și suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței de la fila 21.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 450 din 12 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Obligă recurentul să le plătească intimaților și suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red. dact. GC
2 ex/25.03.2009
Jud. apel:,
Președinte:Ana IonescuJudecători:Ana Ionescu, Eugenia Pușcașiu Andrea Chiș
