Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 525/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(18/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 525
Ședința publică din 23.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Doinița
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți și (fostă ), împotriva deciziei civile nr. 1063 din 23.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și Municipiul B prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă avocații în baza împuternicirii nr. -/2009, eliberată de Baroul București și în baza împuternicirii nr. 11 - 28561/2009, eliberată de Baroul București, ambii pentru recurenții reclamanți și (fostă ), precum și intimata pârâtă, asistată de avocatul, în baza împuternicirii nr. 55973/2009, eliberată de Baroul București; lipsește intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, iar recurenții a depus la dosar, prin registratura instanței, note de ședință, însoțite de următoarele înscrisuri în copie certificată: cererea formulată de la data de 12.06.1990 pentru retrocedarea imobilului, adresa nr. 2165/18.02.1996, fișa locatarilor din apartamentul închiriat, certificate de deces - și, precum și certificat eliberat de Camera Notarilor Publici B privind dezbaterea succesorală de pe urma celui din urmă menționat; separat, recurenții au depus și o petiție denumită acțiune preliminară.
Avocatul intimatei pârâte depune la dosar o petiție intitulată întâmpinare - note scrise, în dublu exemplar, dintre care unul se comunică avocatului pentru recurenți.
Avocatul recurenților solicită a se constata că întâmpinarea este tardiv formulată.
Curtea apreciază că petiția depusă la dosar de intimata, are caracter de note scrise.
Instanța acordă cuvântul asupra acțiunii preliminare, formulate de recurenți.
Avocatul precizează că are mandat în cauză numai pentru susținerea acțiunii preliminare.
Consideră că, începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, judecătorul, devenit și el european, trebuie să aibă în vedere legislația internă ca fiind subsidiară față de legislația europeană.
Față de împrejurarea că pricina de față a fost inițiată după data de 1.01.2007, iar, în prezent, aceasta se află în faza judecării recursului, ca ultimă cale de atac, consideră că se impune admiterea cererii preliminare și, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, să fie înaintată cauza Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg, pentru a se stabili interpretarea uniformă și aplicabilitatea Protocolului amintit, urmând ca instanța din Luxembourg să răspundă la cinci întrebări, respectiv:
- Dacă dreptul de proprietate al unei persoane fizice prevalează în defavoarea altuia, reclamanții având dreptul de proprietate primul transcris, drept pe care nu l-au pierdut niciodată.
- Dacă în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, statul român își respectă obligațiile asumate pe plan internațional privind restituirea bunurilor abuziv preluate de regimul comunist.
- Dacă în prezent se face o nouă naționalizare, imobilul ce a aparținut unui proprietar fiind atribuit persoanei care a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
- Dacă autoritatea judecătorească din România poate să nesocotească un drept de proprietate al proprietarului de origini.
- Dacă instanțele din România judecă, după data de 1 ianuarie 2007, după dreptul intern sau după cel comunitar.
În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 44, art. 11 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 1 alin. 5 și art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 din Codul civil - acest din urmă text fiind cea mai stabilă lege referitoare la proprietate, din anul 1865 până în prezent.
Consideră că este imperativ ca instanța europeană să se pronunțe asupra acestor chestiuni, cu atât mai mult cu cât nu trebuie uitat faptul că țara noastră este membră nu numai a Uniunii Europene, ci și a altor organisme internaționale, cum sunt și însă, până în prezent, au fost încălcate atât dreptul de proprietate cât și prevederile Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, avocatul citează din cazuri asupra cărora Curtea de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg și-a spus părerea, precum și din lucrări de drept în materia proprietății.
În concluzie, solicită suspendarea judecății cauzei și trimiterea întrebărilor la Curtea de la Luxembourg, pentru a nu se ajunge cu aceste chestiuni la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că aceste probleme au legătură cu pricina de față.
Precizează că a înaintat și personal aceste întrebări la Curtea de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg și apreciază că, în speță, sunt imperative prevederile art. 234 paragraful 3 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.
Avocatul intimatei solicită respingerea cererii de suspendare, susținând că cererea preliminară este prematură, întrucât nu s-au epuizat toate căile de atac prevăzute în legislația românească.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de suspendare a cauzei și de sesizare a Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg, constatând că nu se impune sesizarea acelei instanțe, întrucât dispozițiile art. 20 din Constituția României sunt în sensul că interpretarea și aplicarea legilor interne se face în concordanță cu legile europene, astfel că interpretarea normelor de drept se face prin prisma legilor internaționale; la adoptarea acestei măsuri, instanța ține seama și de faptul că atribuțiile Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg sunt legate de interpretarea normei comunitare, dar nu și a dreptului intern.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul pentru recurenții reclamanți, arată că și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul d e Procedură Civilă, susținând că atât instanța de fond cât și cea de apel nu au avut în vedere faptul că reclamanții au solicitat restituirea întregului imobil, formulând cereri de fiecare dată când s-au schimbat legile proprietății.
Reclamanții au formulat notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, la data de 18.06.1996, astfel că Primăria Municipiului Baa vut cunoștință despre demersurile făcute de foștii proprietari și totuși a înstrăinat imobilul la data de 11.09.1996, dând dovadă de rea credință.
Susține că instanța avea obligația să examineze toate aspectele cauzei, cu respectarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - potrivit cărora independența instanței implică cercetarea cauzei sub toate aspectele și mijloacele de probă.
Cu privire la actul naționalizării, ca titlu al statului, instanța de apel a reținut că nu trebuie să se pronunțe pe acest aspect, atâta vreme cât acțiunea se respinge.
Susține și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din Codul d e Procedură Civilă, arătând că, deși prin cererea introductivă s-a solicitat revendicarea prin compararea titlurilor, instanța nu a procedat la comparare, ci, în urma analizei a concluzionat că înstrăinarea în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu bună credință.
Consideră că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru că autorii acestora nu făceau parte din categoria persoanelor cărora li se putea aplica măsura exproprierii, însă instanța nu a ținut seama de aceste aspecte.
În continuare dezvoltă și critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 din Codul d e Procedură Civilă, susținând că atâta vreme cât este în vigoare Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care țara noastră a aderat, normele acestui act normativ sunt prioritare față de legile interne, inclusiv cele speciale, cum este Legea nr. 10/2001.
Susține și critica referitoare la nepronunțarea de către instanță cu privire la valabilitatea titlului statului.
Așa fiind, nu se poate reține că o persoană nu poate să-și ceară drepturile uzând de prevederile art. 480 din Codul Civil.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, față de toate motivele mai înainte expuse, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și, respectiv a cererii de chemare în judecată.
Arată că urmează să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.
Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea ca nefondat a recursului, observând că toate motivele de recurs sunt reiterarea celor invocate în apel.
Arată că, prin Hotărârea de Guvern nr. 20/1997 s-a prevăzut suspendarea tuturor procedurilor demarate în baza Legii nr. 112/1995, însă imobilul în litigiu era deja înstrăinat din anul 1996.
Cu privire la faptul că instanța nu a analizat valabilitatea titlului statului, solicită a se observa că, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au considerat în mod corect că în speță sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, recunoscându-se în cele din urmă că preluarea s-a făcut fără un titlu valabil. La data înstrăinării, însă, în anul 1996, statul era considerat adevăratul proprietar.
Reclamanții nu au solicitat constatarea nulității actului de vânzare - cumpărare al pârâților, iar între timp a intervenit prescripția, astfel că nu se mai poate reține preferabilitatea titlului moștenitorilor autorului imobilului față de cel al cumpărătorilor, așa cum a statuat și practica judiciară.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 4 B, la data de 19.07.2007 și înregistrată sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pârâții și Municipiul B reprezentat prin Primarul General pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate faptul că statul nu a avut niciodată și nici nu are un titlu valabil asupra apartamentului nr.1, parter, situat în B,-, sector 6, iar în urma comparării titlului de proprietate al reclamanților cu cel al pârâtei persoană fizică, aceasta din urmă să fie obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 în suprafață utilă de 71,21 mp. cu o cotă indiviză de 42,40% din părțile de folosință comună ale imobilului și teren în suprafață de 128,55 mp. precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.562 din 30.01.2008, Judecătoria Sectorului 4 B, a respins această acțiune și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și de chematul în garanției Ministerul Economiei și Finanțelor, de cererea principală, și a stabilit termen pentru judecarea acestora la data de 20.02.2008, completul 6, ora 830.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Imobilul situat în B,-, Sector 4, a fost dobândit de soții și în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.44633/1946.
Conform adresei nr.2165/1996 emisă de SC SA, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 7738, în procent de 100% de la foștii proprietari și.
De pe urma defunctului, decedat la data de 04.08.1984, au rămas ca moștenitori, în calitate de soție, și, în calitate de legatari cu titlu de legatari, conform certificatului de moștenitor nr.1404/1984 eliberat de fostul notariat de Stat al Sectorului 2
La data de 25.12.1993 a decedat, de pe urma căreia a rămas ca moștenitor reclamantul, conform certificatului de moștenitor nr.1515/28.06.1994 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2
Pârâta a deținut apartamentul nr.1, situat în-, parter, sectorul 4, compus din trei camere și dependințe, în baza contractului de închiriere nr.24876/17.06.1996, și a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la SC SA, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.215/11.09.1996.
Prin Dispoziția nr.8311/04.06.2007, privind soluționarea dosarului întocmit în baza notificării înregistrată sub nr.2320/2001 la executorul judecătoresc, s-a restituit în natură reclamantului imobilul situat în B,-, sectorul 4, cu excepția apartamentului nr.1, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.215/1996.
Prin Dispoziția nr.8312/04.06.2007, s-a respins notificarea formulată de reclamant, privind restituirea în natură a apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din succesiunea actelor depuse la dosarul cauzei, instanța a constatat faptul că reclamanții au dobândit calitatea de legatari cu titlu universal ai defunctului, iar de pe urma defunctei a rămas ca unic moștenitor fiul acesteia,.
Prin Dispoziția Primarului General nr.8311/2007 imobilul situat în B,-, Sector 4, a fost restituit în natură reclamantului, cu excepția apartamentului nr.1 vândut în baza Legii nr.112/1995, iar prin Dispoziția nr. 8312/2007, a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a apartamentului nr.1 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta a deținut apartamentul în litigiu în baza unui contract de închiriere, iar în anul 1996, în baza Legii nr.112/1995, a cumpărat apartamentul cu plata prețului în rate.
Conform art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În acest sens, la data de 14.02.2001 a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, care a reglementat procedura de restituire a imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06 martie 1954 - 22 decembrie 1989 pentru imobilele prevăzute în art. 2 alin. 1 din acest act normativ.
Reclamanții au urmat procedura administrativă instituită prin legea specială (Legea nr.10/2001), în cauză s-a emis dispoziția de restituire în natură a imobilului cu excepția apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995, s-a respins cererea de restituire în natură a acestui apartament și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la apartamentul nr.1, instanța a constatat că la data cumpărării de către pârâtă au fost respectate condițiile impuse de art.9 și 11 din Legea nr.112/1995, apreciind că față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul preferabil este cel al pârâtei întrucât potrivit art.18 lit. d din acest act normativ, în reglementarea inițială a legii, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.1063 A din 23.09.2008, a menținut această soluție consecință a respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de către apelanții - reclamanți.
La rândul său, tribunalul a arătat, în ceea ce privește critica referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, acțiunea fiind respinsă în totalitate, instanța de fond nu a tratat, în mod distinct, respingerea primului capăt de cerere, însă din motivarea sentinței se observă că acest aspect a fost avut în vedere la soluționarea acțiunii.
Acest capăt de cerere se justifică numai în vederea admiterii cererii de revendicare formulată pe calea dreptului comun, iar nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat nu duce, în mod automat, la preferabilitatea titlului de proprietate al fostului proprietar, în detrimentul titlului de proprietate al fostului chiriaș.
Legea nr.10/2001, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, fiind reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil și, prin aceeași lege, a fost avută în vedere și restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 și al art.481 din Codul civil.
Mai reține tribunalul că apelanții - reclamanți au urmat procedura administrativă instituită prin Legea nr.10/2001, ca lege specială, emițându-se dispoziția de restituire în natură a imobilului, cu excepția apartamentului nr.1 vândut în baza Legii nr.112/1995, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Față de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, tribunalul a apreciat că în cauză operează dispozițiile Legii nr.10/2001, care prevăd în mod expres în art.2 alin.1 litera a că, prin imobile preluate în mod abuziv, se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, astfel că solicitarea apelanților - reclamanți de a se constata nevalabilitatea titlului statului apare ca superfluă.
Nici cea de-a doua critică referitoare la preferabilitatea titlului apelanților în detrimentul titlului intimatei nu poate fi primită.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.45 alin.2 și 4 coroborat cu art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legii, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua - credință a părților din actul de înstrăinare.
Totodată, față de dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Din interpretarea prevederilor legale mai sus enunțate, rezultă că, în situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor de drept comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza dispozițiilor legii speciale, adică a Legii nr.10/2001.
Aceasta înseamnă că nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată în mod obligatoriu în contextul art.45 din Legea nr.10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.
În speță, apelanții - reclamanți nu au solicitat în termenul special prevăzut de Legea nr.10/2001 să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, situație în care titlul de proprietate al intimatei - pârâte este preferabil titlului de proprietate exhibat de către apelanți.
O altă critică a apelanților - reclamanți se referă la faptul că intimata - pârâtă nu ar fi avut contract de închiriere anterior anului 1996.
Or, așa cum rezultă din fișa suprafeței locative închiriate în-,.1 (fila 27 dosar apel) și care reprezintă o anexă la contractul de închiriere înregistrat sub nr.10842 la data de 7.08.1984, imobilul anterior menționat a fost închiriat numitului, acesta fiind tatăl intimatei - pârâte, care a decedat la 23.06.1995, motiv pentru care intimatei - pârâte i s-a încheiat un nou contract de închiriere pe numele său, aceasta fiind una dintre persoanele care a locuit împreună cu titularul contractului de închiriere.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată critica apelanților referitoare la inexistența unui contract de închiriere anterior anului 1996.
Nici critica referitoare la faptul că hotărârea instanței de fond echivalează cu o nouă expropriere făcută cu încălcarea prevederilor legale în materie nu poate fi primită.
Așa cum s-a precizat mai sus, în situația în care imobilul revendicat în baza Legii nr.10/2001 a fost înstrăinat, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi speciale, cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu pot beneficia decât de măsuri reparatorii, în conformitate cu dispozițiile art.18 litera c din Legea nr.10/2001.
În speță, apelanților - reclamanți li s-a emis dispoziția nr.8312/4.06.2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut în baza Legii nr.112/1995, astfel că aceștia vor beneficia de despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilului imposibil de restituit în natură, aspect care nu echivalează cu o nouă expropriere.
Un ultim motiv de apel vizează suprafața utilă a apartamentului vândut în baza Legii nr.112/1995.
Potrivit dispozițiilor art. 33 din HG nr. 20/1996 "În situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului situat sub aceste construcții, în condițiile art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991.
În speță, în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 este menționată suprafața de 128,55 mp. suprafață ce reprezintă terenul situat sub construcția compusă din cele trei camere, bucătărie, bucătărie, baie, vestibul, vestibul, verandă, verandă, magazie zid, magazie zid pivniță, magazie zid, precum și cel situat sub anexele gospodărești, astfel că este neîntemeiată critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, în termen legal și în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, reclamanții au formulat recurs arătând că hotărârea pronunțată de tribunal cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea fiind lipsită de temei legal.
Astfel, susțin recurenții - reclamanți în motivarea recursului, în ceea ce privește primul motiv de recurs, nu se poate ignora de către instanță faptul că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr.112/1995 solicitând restituirea imobilului în natură înainte de vânzarea apartamentului, iar recurenții au intervenit energic în recuperarea imobilului, depunând notificări încă din anul 1990, ulterior pe Legea nr.112/1995 cât și pe Legea nr.10/2001, adică cu mult înainte de vânzarea apartamentului.
De altfel, instanța de apel nici nu a motivat aceste aspecte criticate de apelanți în motivele lor de apel, trecând cu ușurință și superficialitate peste acest aspect, care era un motiv de apel, dar pe care instanța nu l-a analizat, ceea ce implică încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanțele nu au motivat nici sub aspectul naționalizării, instanța de apel considerând că solicitarea de a se constata nevalabilitatea titlului statului apare ca superfluă, iar acest mod de abordare al instanței este criticat de recurenți având în vedere dreptul de proprietate pe care îl invocă, astfel că cererea acestora nu este lipsită de interes și se impune a fi analizată.
Instanțele de judecată au nesocotit în mod grav dispozițiile art.129 din Codul d e procedură civilă și nu s-au pronunțat pe ambele capete de cerere, astfel că primul capăt de cerere a rămas nesoluționat, iar cel de al doilea a fost soluționat contrar legii și contrar practicii Curții de APEL BUCUREȘTI.
Reclamanții au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, în mod evident, compararea de titluri, or ambele instanțe de judecată au judecat cererea principală sub aspectul valabilității contractului de vânzare-cumpărare, deși nu se solicitase acest lucru.
Instanța de fond a reținut că la vânzare s-au respectat condițiile impuse de Legea nr.112/1995, în vreme ce instanța de apel trimite la dispoziții care prevăd că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua - credință a părților din actul de înstrăinare, iar aceasta se constată la nulitatea absolută a unui contract și nu la o comparare de titluri.
Ambele instanțe au reținut numai valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și nu au răspuns cererii reclamanților, de ce titlul de proprietate din 1946 nu este preferabil celui al intimatei - pârâte din 1996.
Motivând critica reclamanților cu privire la preferabilitatea titlului reclamanților, instanța de apel a reținut dispozițiile art.45 alin.2 și 4 coroborat cu cele ale art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, deși, în urma republicării, s-au renumerotat articolele, hotărârea fiind astfel dată cu încălcarea principiului ierarhiei normelor juridice.
Hotărârea este dată cu încălcarea legii deoarece la data pronunțării deciziei atacate nu exista text de lege care să justifice soluția dată în prezenta cauză.
Instanța de apel reține dispoziții abrogate ale legii speciale, dispoziții imperative modificate de Legea nre.247/2005 și recomandă recurenților - reclamanți măsuri reparatorii față de dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, care sunt abrogate, conform modificărilor din anul 2005, intervenite în Legea nr.10/2001.
După intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005, foștii proprietari au dreptul la restituirea în natură cu obligația de a păstra afectațiunea imobilelor pe o anumită perioadă de timp prevăzută de lege și chiar de a putea intra deîndată în posesia bunului.
Instanța de apel încalcă un alt principiu de drept care statuează faptul că între legea specială și legea generală, are prioritate legea specială deoarece într-o acțiune în revendicare între Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Legea nr.10/2001 are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 se prevede acordul persoanei îndreptățite la măsurile reparatorii și nu obligația de a accepta aceste măsuri.
În mod greșit instanțele au aplicat și interpretat dispozițiile HG nr.20/1996 precum și pe cele ale art.26 alin.3 din Legea nr.112/1995 potrivit cu care suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice aflate la data de 22.12.1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.
Suprafețele de teren care depășesc suprafața aferentă construcțiilor ce sunt dobândite în baza Legii nr.112/1995 nu pot fi atribuite cumpărătorilor locuinței în temeiul art.36 alin.2 și 3 din Legea nr.18/1991.
Examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenții - reclamanți, având în vedere probatoriul administrat în cauză, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Așa cum rezultă din examinarea petitului cererii introductive de instanță, reclamanții au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții să se constate faptul că statul nu a avut niciodată și nici nu are un titlu valabil asupra apartamentului din litigiu, iar cel de al doilea capăt de cerere vizează acțiunea în revendicare, această cerere fiind întemeiată pe dispozițiile art.480, 481 din Codul civil, ale art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.6 din Convenția Consiliului Europei și art.6 din Legea nr.213/1998.
Primul capăt de cerere al acțiunii a fost amplu motivat în fapt pornindu-se de la temeiul juridic indicat de reclamanți fără însă ca instanța de fond să răspundă în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o care sunt argumentele de fapt și de drept pentru care a considerat că această pretenție a reclamanților este neîntemeiată.
În aceste condiții, Curtea constată critica invocată de recurenții - reclamanți relativă la ignorarea dispozițiilor art.129 din Codul d e procedură civilă și a principiului disponibilității procesului civil, ca fiind întemeiată.
În sprijinul temeiniciei acestei critici, este adus și argumentul, alăturat celui al nesoluționării unui capăt de cerere, că instanța de control judiciar, respectiv instanța de apel, nici nu a avut posibilitatea să examineze temeinicia și legalitatea argumentelor pentru care instanța de fond a respins acest petit, câtă vreme acestea nu există și în aceste condiții, în mod greșit tribunalul reține că solicitarea reclamanților de a se constata nevalabilitatea titlului statului apare ca superfluă.
Deși tribunalul arată că nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat nu duce, în mod automat, la preferabilitatea titlului de proprietate al fostului proprietar, respinge critica vizând nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, așa cum am arătat mai sus, ca fiind superfluă, motivarea fiind contradictorie.
Recurenții - reclamanți au interes în a formula un astfel de capăt de cerere față de consecințele juridice pe care le produce admiterea sau respingerea acestuia.
Apreciind că acest motiv de casare este întemeiat și că, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.312 alin.3 din Codul d e procedură civilă atrage soluția trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, Curtea va lăsa nesoluționate celelalte critici invocate în recurs care vor fi avute în vedere de instanța de fond în vederea asigurării unei judecăți unitare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr.1063 A din 23.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B REPREZENTAT DE PRIMARUL GENERAL.
Modifică decizia civilă recurată în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr.562 din 30.01.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - pârâți și Municipiul B Reprezentat de Primarul General.
Desființează sentința apelată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/8.04.2009
Secția a III-a Civ. -
-
Jud.sector 4. -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Doinița
