Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 529/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 529R
Ședința publică de la 10 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Andreea
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr.2 din 06.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, și Municipiul B prin Primarul General.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-pârâți și, reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/18.11.2009 și intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General, reprezentat de consilier juridic, cu delegație aflată la fila 15 din dosar, lipsind recurentul-reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul intimaților-pârâți și, având cuvântul pentru chestiuni prealabile și excepții de procedură, arată că prezentul recurs este declarat de recurentul-reclamant, prin avocat, pentru care nu există mandat în această fază procesuală, astfel încât solicită anularea recursului ca nesemnat.
Reprezentantul intimatului-pârât Municipiul B prin Primar General solicită amânarea judecării cauzei și acordarea unui termen de judecată, pentru a se face dovada calității de reprezentant al recurentului-reclamant, a doamnei avocat.
Curtea deliberând, constată că doamna avocat, care a semnat pentru și în numele recurentului-reclamant cererea de recurs l-a reprezentat pe acesta în fața Tribunalului București în faza de judecată a apelului, conform împuternicirii avocațiale aflată la fila 28. Pe de altă parte, constată că în conformitate cu dispozițiile art.69 alin.2 Cod procedură civilă, "avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii.poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date". În raport de aceste dispoziții, Curtea constată că recursul este semnat de avocatul recurentului, astfel încât excepția nesemnării recursului este nefondată.
Părțile prezente, prin reprezentanți învederează că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Reprezentantul intimaților-pârâți și solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.2 din 06.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Arată că recurentul-reclamant a primit despăgubiri pentru imobilul revendicat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre SC SA și intimații-pârâți.
Totodată, invocă motivarea Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care prevede că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă. Depune concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât Municipiul B prin Primar General solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.2 din 06.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, ca neîntemeiat. De asemenea, arată că nu se poate introduce o acțiune în revendicare cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe dispozițiile dreptului comun.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Princerereaînregistrată la data de 28.03.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B - Secția Civilă, sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 9 situat în B,-,. 5, sector 2 în contradictoriu cu Municipiul B și să dispună obligarea pârâților și să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat, compus din camera, hol, baie, bucătărie, vestibul, camera serviciu, boxa în exclusivitate și terasa în cota indiviză, în suprafața utilă de 83,04 mp împreună cu terenul situat sub construcție în suprafață de 15,16 mp și cota indiviză de 8,92 % din părțile de folosința comună ale imobilului.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția notariat, sub nr. 14127/30.05.1933, autoarea sa, a cumpărat de la o porțiune de teren, loc viran, în B- -, în suprafață de 218 mp. În baza autorizației de construcție nr. 76D/18.07.1933, numita a construit pe teren un imobil compus din subsol, parter, 3 etaje și mansardă. A arătat reclamantul că, în anul 1950, imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, și așa cum reiese din adresa nr. A 32/16.01.2007 emisă de, în anexa Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 337 D, figurează imobilul din B,-, fost 54, sector 2, ca fiind preluat de stat.
Prin aceeași adresă i s-a comunicat reclamantului că SA a vândut apartamentul nr. 9 din imobil, în baza Legii nr.112/1995, către și a, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2055/15.01.1997.
De pe urma defunctei, care a decedat la data de 28.12.1959, conform certificatului de calitate nr. 27/12.01.1995 eliberat de Notariatul de Stat Județean D, în dosar nr. 3362/1994, conexat cu dosarul nr. 3362/1995, a rămas ca unic moștenitor, în calitate de nepot de fiu. Rezulta calitatea sa de succesibil în drepturi a fostei proprietare a imobilului în litigiu, în calitate de nepot de fiu.
Cu privire la nevalabilitatea titlului pretins de către stat și acțiunea în revendicare, s-a arătat că decretul nu poate constitui un titlu valabil pentru Statul R nici la momentul preluării efective, nici la momentul înstrăinării către și.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.480 și art.481 Cod Civil.
Municipiul B prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a primului capăt din cerere, întrucât prin modificările aduse prin Legea nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, excepția inadmisibilității cererii în revendicare întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 este derogatorie de la dispozițiile dreptului comun iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul din 27.06.2007 a fost admisă excepția lipsei de interes și respinsă excepția inadmisibilității pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii pronunțate la acea dată.
Prinsentința civilă nr. 7125/26.09.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2- Secția Civilă în dosarul nr-, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții și; s-a respins primul capăt al cererii, ca fiind lipsit de interes și au fost obligați și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 9 situat în B,-,. 5, sector 2 compus din cameră, hol, bucătărie, vestibul,cameră serviciu, boxă și terasă în cotă indiviză în suprafață utilă de 83,04 mp precum și terenul situat sub construcție de 15,16 mp precum și cota indiviză de 8,92 din părțile de folosință ale imobilului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în conformitate cu actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 14127/30.05.1933, autoarea reclamantului, numita a cumpărat de la o porțiune de teren, loc viran, în B- -, în suprafață de 218. Reclamantul este unicul moștenitor al numitei, în calitate de nepot de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor de calitate nr. 27/12.01.1995 emis Notariatului de Stat Județean D, în dosar nr. 3362/1994, conexat cu dosar nr. 3362/1995 iar în baza autorizației de construire nr. 76D/18.07.1933, numita a construit pe teren, un imobil compus din subsol, parter, 3 etaje și mansardă.
Instanța a reținut că dreptul său de proprietate asupra imobilului a fost transcris de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare în B prin procesul verbal nr. 9341/1940, iar în anul 1950, imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950.
Din adresa nr. A 321 16.01.2007 emisă SC SA, instanța a reținut că, în anexa Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 337 D, figurează imobilul în litigiu ca fiind preluat de stat. Tot prin aceeași adresa rezultă că apartamentul nr. 9 din imobilul situat în B,-, etaj 1, fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, către pârâți în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 2055.
Cât privește titlul statului asupra imobilului în litigiu, instanța a constatat că Decretul 92/1950 - ca act normativ care a reprezentat fundamentul naționalizării imobilului în litigiu - încălca dispozițiile constituționale și legale în vigoare la epoca preluării.
Astfel, prin chiar substanța prevederilor sale, Decretul 92/1950 contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și art.10) precum și dispozițiilor art-480-481.civ, fiind în contradicție și cu prevederile art. 17 alin. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948.
Instanța a apreciat că, în lumina criteriilor ce guvernează operațiunea comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți, rezultă că titlul produs de reclamant prevalează, din rațiuni ce țin atât de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor acestuia dar și din rațiuni ce vizează persoana autorilor reclamantului și care îi acreditează pe acesta ca fiind adevăratul proprietar al imobilului în litigiu calitate atestată în cuprinsul actului primordial de proprietate, autentificat sub nr. 14127/30.05.1933, care ilustrează modul de dobândire a imobilului în litigiu, și anume prin transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul înstrăinătorilor către autoarea reclamantului, printr-un act perfectat în formă autentică.
Instanța a apreciat că titlul pârâților emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea acestuia din patrimoniul autoarei reclamantului, în temeiul unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă în materia ocrotirii dreptului de proprietate.
Așa fiind, procedând la evaluarea provenienței drepturilor autorilor părților litigante, în scopul decelării acelui drept care, sub aspectul vechimii dar și sub aspectul modului de transmitere, apare ca fiind preferabil, se observă că autorii reclamantului, numita, se legitimează, în calitate de proprietară a imobilului, prin intermediul unui act să producă efectul translativ de proprietate și nesupus vreunor contestații judiciare. La rândul său, reclamantul a devenit titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din B, Bulevardul - nr.84, etaj 1, sector 2 pe cale succesorală, prin transmisiunea mortis causa a patrimoniului autoarei sale, deci în puterea unor moduri legitime de dobândire a dreptului de proprietate, în lumina prevederilor art. 644.civ.
Instanța a apreciat și că, autorul pârâților statul, își fondează aproprierea imobilului printr-un mecanism legal edictat de propriile sale autorități, într-un context politic axat pe principiul etatizării, context de care nu se poate face abstracție pentru o justă evaluare a modului de intrare a bunului în patrimoniul statului.
Este adevărat că, în virtutea art. 645.civ, un mod de dobândire a proprietății îl constituie legea. Însă, pentru a valora titlu de proprietate, norma legală trebuie să respecte exigențele de constituționalitate consacrate de ordinea juridică în vigoare la momentul edictării sale.
Or, în speță, Decretul 92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului în litigiu, nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului, câtă vreme, contravenea ordinii juridice în vigoare la acea epocă.
S-a constatat astfel că diferența esențială între cele două titluri este de ordin calitativ, impusă de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a autorilor părților. Din această perspectivă, autoarea reclamantului apare indiscutabil ca având un drept preferabil, câtă vreme a dobândit bunul ca urmare a unei transmiteri voluntare, prin act juridic încheiat cu respectarea condițiilor de validitate, și care, nedesființat în justiție, beneficiază de prezumția de valabilitate. Poziția statului, ca autor al pârâților este diametral opusă, întrucât acesta a intervenit în circuitul juridic civil, inducând un act normativ contrar ordinii legislative în vigoare, pentru a-și justifica actul de preluare a unui bun aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept, pe care nu l-a despăgubit prealabil și proporțional cu pierderea suferită.
Împotriva acestei sentințe au declaratapelpârâții și, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 22.03.2008 sub nr-.
În motivarea cererii de apel, apelanții-pârâți au arătat că instanța de fond în mod neîntemeiat a considerat că titlul pârâților dobândit prin act de vânzare cumpărare de la stat este mai puțin caracterizat întrucât preluarea imobilului de către stat s-a realizat în temeiul unui act normativ care contravenea legilor în vigoare la acea epoca, că Decretul 92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului, nu poate constituii un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului și că exista o diferența de ordin calitativ între cele 2 titluri raportat la legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a părților.
Cu referire la acest aspect privind constatarea/aprecierea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 9 din-, sector 2, B, instanța de fond recurge la o judecata bazata pe teorii raportate la calitate, vechime, la legitimitatea dobândirii dreptului de proprietate grevând aceste aspecte doar pe prevederile dreptului comun, tăcând abstracție de contextul legal actual al problemei revendicării unor bunuri preluate de către stat sub regimul comunist, al noului înțeles care se dă revendicării, acela de acces la un drept la reparație a unui rău suferit anterior, a unui drept care se exercita în baza unor legi speciale care prevalează dreptului comun.
Instanța ar fi trebuit sa retina aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, precum și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr.6589/25.11.2004, Decizia nr. 3164/30.04.2004) potrivit căreia după intrarea Legii 10/2001 în vigoare, pentru toate imobilele care intra sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține masuri reparatorii, inclusiv restituirea bunurilor în natura, numai în condițiile acestei legi. Prin urmare, acțiunea în revendicare admisibila în garantarea principiului accesului la justiție, ar fi trebuit analizată prin prisma prevederilor legilor speciale în materie, a Legii 10/2001.
Este adevărat ca în compararea de titluri, întâietate o are aprecierea modului de dobândire a dreptului de proprietate, proveniența drepturilor autorilor părților din litigiu. Este incorect însă a se constata nelegalitatea titlului statului privind bunurile preluate abuziv, în condițiile în care actul normativ în baza căruia s-a preluat bunul era perfect valabil în contextul istorico-social din acea vreme, acest lucru însemnând a încalcă principiul neretroactivității legii civile, a da puterii unei legi noi intr-un context vechi în perioada anterioara, înseamnă a extinde efectele legi noi pentru fapte petrecute în trecut; înseamnă a aprecia legalitatea modului de dobândire a dreptului de proprietate numai în funcție de legalitatea regimului socio-politic, și nu de activitatea legii în timp, iar în cazul nostru, a da putere de legalitate unui regim politic în defavoarea altuia, respectiva celui burghez împotriva celui comunist.
Acest fapt poate duce la ideea ca instanța, printr-o hotărâre judecătoreasca își poate atribui dreptul de a analiza și aprecia o situație de drept doar sub aspectul contextului istoric în raport cu interesele personale ale indivizilor dintr-o societate intr-o perioada determinata. Instanța printr-o asemenea judecata cade în greșeala de a transforma instrumentul comparării de titluri intr-un mod de dobândire a dreptului de proprietate. După cum se știe legea nu prevede un asemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Se mai arată că dacă reclamatul nu a răsturnat prezumția de buna credința a piritei cumpărătoare, contractul de vânzare cumpărare, fiind valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natura a imobilului ci la masuri reparatorii. Legea 10/2001 prevede expres ca principiul este restituirea în natura și atunci când aceasta nu este posibila, partea îndreptățită poate obține masuri reparatorii prin echivalent.
Așa cum specifică și Curtea Internațională privind drepturile omului, o privare de proprietate nu se poate justifica decât daca se dovedește ca a intervenit din cauze de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege. Ori hotărârea unei instanțe de judecata nu este lege, nu poate înlocui sau substitui legea decât în condițiile în care legea prevede expres acest lucru.
dispusă prin Decretul nr.92/1950 a avut ca efect, pe de o parte stingerea dreptului foștilor proprietari asupra imobilelor nominalizate în listele anexe, ce fac parte integranta din Decret si, totodată, constituirea dreptului de proprietate în favoarea statului asupra acestora. Este adevărat ca, potrivit prevederilor art. 21 din Constituția României, orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime.
De aici rezultă că nu se poate nega foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate, dreptul de a se adresa instanțelor judecătorești pentru soluționarea acțiunilor în revendicare.
Dar este de principiu ca acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor revendica de la posesorul neproprietar un bun al sau. Dar având în vedere cele menționate referitor la importanta noțiunii de buna-credința la încheierea unui act, și ca toate aceste aspecte sunt noi, în context socio-politic nou și în condițiile unor legi speciale noi, consideră ca noțiunea de revendicare a evoluat, astfel ca aplicarea lui ca și concept vechi, intr-un cadru legal nou nu poate răspunde unor cerințe actuale.
Mai arată apelanții că instanța de judecată, printr-o decizie, nu poate să deposedeze actualul proprietar fără a-i găsi o culpă acestuia. Aceasta deposedare întrunește caracterul unei exproprieri. Or acest lucru este imposibil. Prin admiterea unei asemenea acțiuni s-ar crea o nedreptate pentru chiriașul cumpărător de buna credința, i s-ar crea o vătămare privind drepturile sale fundamentale aparate prin Constituție și prin Convenții pe plan internațional, ar crea posibilitatea de transformare a acestora în victime ale unui nou regim politic, a unei noi ordini sociale, fără a avea vreo vina în acest sens.
Având în vedere cele menționate mai sus, consideră ca hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței instanței de fond și reținerea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiata.
La termenul din 02.09.2008 apelanții pârâți au invocat ca motiv de ordine publică, în cadrul apelului declarat, și excepția necompetenței materiale a primei instanțe în raport cu valoarea obiectului pricinii.
Prindecizia civilă nr.2/06.01.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilăa admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, ca neîntemeiat și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în privința excepției de ordine publică a necompetenței materiale a primei instanțe, că aceasta nu este întemeiată. Astfel, reclamantul a indicat valoarea imobilului în fața instanței de fond la suma de 275.500 RON, prin cererea de chemare în judecată. Această valoare nu a fost contestată, astfel încât în mod corect a fost avută în vedere de prima instanță la stabilirea competenței materiale după valoare.
În ce privește faptul că apelanții au indicat o altă valoare a imobilului în apel, peste 500.000 lei, tribunalul a constatat că în raport cu dispozițiile art. 181Cod Procedură Civilă aceasta nu mai are nicio relevanță din punct de vedere al stabilirii competenței materiale a primei instanțe la data sesizării.
S-a apreciat însă ca fiind fondată critica referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la preferabilitatea titlului reclamantului. Astfel, intimații pârâți, foști chiriași, au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 apartamentul nr. 9 din imobilul situat în B-, etaj 5, sector 2, cu contractul de vânzare - cumpărare nr. 2055/15.01.1997, contract în privința căruia tribunalul a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a tăcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr.10/2001.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art.18 lit.c, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art.45 din Legea nr.10/2001.
Instanța de fond nu a făcut o corectă aplicare a legii, câtă vreme nu a ținut cont de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În consecință, acțiunea reclamantului nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr.10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit.c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea nr.10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
În consecință, nu se poate reține că în cauză criteriul de analiză al acțiunii în revendicare îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâtului este preferabil.
De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Împotriva acestei decizii a declaratrecursreclamantul, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 09.07.2009 sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de critică, recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța a considerat că în speța de față sunt aplicabile prevederile Legii 10/2001 (legea specială), deoarece legea specială reglementează modalitatea de restituirea a imobilelor către foștii proprietari în ipoteza în care aceste imobile sunt administrate de către stat, prin unitățile sale administrativ-teritoriale. De aceea și afirmă că, în ipoteza în care aceste imobile sunt vândute în baza Legii 112/1995, acestea nu pot acorda decât despăgubiri.
Însă existenta acestor prevederi nu interzic obținerea de câtre proprietarul de drept al imobilului vândut în baza Legii 112/1995 pe calea revendicării de drept comun, întemeiată de prevederile Codului civil, respectiv art.480, 481. De altfel, consideră recurentul că singura modalitate de reparație echitabilă a prejudiciului suferit de către autorii săi, ca urmare a naționalizării abuzive, o reprezintă numai restituirea în natură a imobilului revendicat, așa cum a fost acesta preluat de la proprietarii de drept ai acestuia.
Tocmai acest aspect îl solicită instanței de judecată și l-a susținut și în fața instanței de apel, respectiv compararea celor două titluri de proprietate (al recurentului - reprezentat de către titlul autorilor săi, anterior ca dată de dobândire, mai bine caracterizat și perfect valabil, nedesființat până în prezent și al apelanților-pârâți, care prezintă un titlu de proprietate dobândit de la Statul român, ce nu a deținut niciodată proprietatea asupra acestui imobil).
Așadar, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilelor în temeiul Decretului 92/1950 este abuzivă, iar potrivit art. 2 alin. 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor respectivei legi. Având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, Statul român, reprezentat prin a vândut pârâților-apelanți un bun care nu îi aparținea (vânzarea bunului altuia).
În compararea titlurilor de proprietate, solicită instanței să aibă în vedere că a moștenit bunul de la un proprietar legitim, titlul acesteia fiind primul transcris, în vreme ce pârâții-apelanți au dobândit bunul de la un neproprietar, statul român. Întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut și nu putea transmite un drept care nu-i aparține (nemo dat quod non habet), titlul autorului pârâților-apelanți nu a produs efectul translativ de proprietate.
În ceea ce privește dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credință, acestea constituie o aplicație a regulilor de drept comun aplicabile vânzării lucrului altuia.
În situația în care ambele părți sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că au contractat cu privire la bunul altuia, contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauza ilicită (art. 966 și art. 968.civ). Dacă ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, contractul este anulabil pentru eroarea cumpărătorului asupra calității de proprietar a vânzătorului, determinantă la încheierea contractului. Indiferent de cauza de nulitate relativă considerată incidentă, anularea contractului are loc numai la cererea cumpărătorului, persoana care se pretinde proprietară și nu are posesia bunului având la dispoziție acțiunea în revendicare. Dispozițiile art. 1095 alin.1 civ. instituie regula că plata "trebuie să fie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plata", pentru a fi valabil.
Sintagma "proprietarul capabil" se referă nu doar la capacitatea juridică (de folosință sau de exercițiu) necesară pentru a înstrăina, ci și la calitatea de proprietar a vânzătorului. Potrivit art. 1095 alin.2 civ. când este vorba de "plata unei sume de bani, sau a altor lucruri ce se consuma prin întrebuințare" (bunuri de gen), acest act rămâne valabil, în ipoteza bunei credințe a creditorului, "deși plata s-a făcut de o persoană ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a înstrăina", Din interpretareaper a contrarioa acestui text legal rezultă că plata făcută de un neproprietar nu este valabilă.
Aceeași concluzie rezultă din dispozițiile art.1895 alin.1 civ. care reglementează condițiile uzucapiunii scurte. Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, care nu este lovit de nulitate absoluta, întrucât cel puțin cumpărătorul este de bună-credință, poate constitui just titlu, întrucât provine de la un neproprietar și nu este nul (art. 1897 alin.3 civ.). Acest contract nu transmite proprietatea, ci constituie un element care, unit cu posesia bunului în timpul prevăzut de lege (10-20 ani) și cu bună-credință, poate duce la dobândirea originară a proprietății.
Pentru aceleași motive, nu se poate reține că art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001 ar consacra o preferință a titlului fostului chiriaș care a cumpărat imobilul preluat fără titlu valabil, în dauna titlului adevăratului proprietar. Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului, se recunoaște, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al subsemnatului, în calitate de succesor a lui, proprietara legitimă.
De altfel, dreptul de proprietate al recurentului nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza României, par. 65). Cu privire la principiul aparentei de drept și la buna credință invocată de pârâți, prevăzută de art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001, instanța reține următoarele: În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii, este unanim recunoscut principiul ca un act juridic anulabil pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului este considerat, în anumite condiții, valabil, pentru a se asigura securitatea circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice. Cerințele necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt: eroarea comună și invincibila și bună-credința lipsită de orice culpa sau îndoiala imputabilă a subdobânditorului. Trebuie reținut că vânzarea de către stat a imobilului, din care a decurs imposibilitatea pentru subsemnatul de a reintra în posesia imobilului, constituie, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul celui interesat la respectarea bunurilor sale (. României, par. 71).
Întrucât prin invocarea principiului erorii comune și invincibile pârâta tinde să dovedească justificarea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, roagă instanța să analizeze prin prisma jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere, înainte de toate și mai ales, ca ingerința autorității publice în beneficierea de către reclamant de dreptul la respectarea bunurilor sale să fie legală (cauza. României, par. 77). Or, în speță, statul nu avea un titlu valabil pentru proprietatea imobiliară a reclamantului, iar Legea 112/1995 nu se aplică decât situației bunurilor cu privire la care statul avea un drept de proprietate, fără ca vreo altă dispoziție internă să îi acorde dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul sau și pentru care nu avea nici un titlu (. România, par. 78).
Mai mult, la data încheierii de către pârâții-apelanți a contractului de vânzare-cumpărare a proprietății imobiliare era în vigoare HG20/17.01.1996, republicată, care prevedea expres, în art. 1 alin. (4) "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intra sub incidența Legii 112/1995".
Întrucât obiectul de reglementare al Legii 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu valabil, iar în speță aceasta condiție nu este îndeplinită, roagă instanța să rețină ca ingerința în dreptul său de proprietate a fost nelegală.
În același context al analizei justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, să se rețină, cu privire la validitatea aparentei de drept invocată de pârâții-apelanți, ca aceștia trebuiau să întreprindă toate acțiunile și să îndeplinească toate formalitățile posibile, apte să confirme existența dreptului vânzătorului. În lipsa acestor diligente, situația juridica a subdobânditorului nu se datorează erorii invincibile, ci neglijentei acestuia.
Chiar dacă titlul de proprietate asupra imobilului provenea de la stat, nu putea reprezenta pentru pârâta o garanție suficientă, întrucât printr-o simplă verificare a dispozițiilor Decretului 92/1950, pârâții cumpărători ar fi avut, în mod rezonabil, îndoieli cu privire la constituționalitatea acestui act normativ și legitimitatea naționalizării efectuate de stat. Prin urmare, să se observe că buna-credință a pârâților-apelanți nu este lipsita de orice culpa sau îndoială imputabilă, nefiind întrunite cerințele cumulative ale principiuluierror comunis facit jus.
Raportat la aceste considerente, arată că ingerința în dreptul de proprietate al recurentului este nejustificată, iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a rămas în patrimoniul autoarei sale,. De asemenea, titlul său este preferabil față de cel al pârâților-apelanți, întrucât provine de la adevăratul proprietar ( ), în vreme ce pârâții-apelanți au dobândit imobilul de la un neproprietar. Recurentul fiind proprietar al imobilului revendicat, are dreptul de a se bucura și dispune de lucrul, proprietatea sa, în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege (art. 480.civ.).
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe art.304 pct.9 și următoarele Cod Proc.Civ.
Intimații-pârâți și nu au formulat întâmpinare, prezentându-se în fața curții prin reprezentant convențional la data de 10.12.2009 și solicitând respingerea recursului ca nefondat. Totodată, au depus concluzii scrise în acest sens.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de critică expuse mai sus și în raport de dispozițiile art.304 pct.9 Cod Proc.Civ. curtea constată cărecursul este nefondat.
Curtea va înlătura argumentul recurentului-reclamant în sensul că, deși valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995, nu a produs transferul în patrimoniul acestora al unui drept de proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului, astfel că nu putea transmite ceea ce nu avea.
Deși argumentul nu este fals prin sine însuși, curtea reține că nu este relevant în examinarea temeiniciei pretențiilor reclamantului, fiind în discuție compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, titlul pârâților fiind prezumat valabil ca urmare a neformulării în termenul de prescripție a unei acțiuni în nulitate.
Curtea reține că recurentul-reclamant a formulat o notificare în temeiul Legii nr.112/1995, în urma căreia a fost emisă Hotărârea nr.41/04.09.1998, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri titularului notificării pentru o parte din imobilul situat în B,-, sectorul 2, compus din teren și construcție, din care face parte și apartamentul revendicat în cauză.
Nu a rezultat din mijloacele de probă administrate în cauză că această hotărâre ar fi fost contestată.
În acest context, cererea de față nu poate fi examinată decât având în vedere că la momentul pronunțării prezentei decizii devenise obligatorie, conform art.329 alin.3 Cod Proc.Civ. interpretarea dată de instanța supremă pentru actele normative incidente în speța de față, prin Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009.
Unul dintre principiile reținute de instanța supremă în considerentele Deciziei nr.33/2008 este acela că rezolvarea raportului juridic litigios dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător trebuie să aibă în vedere și principiul securității raporturilor juridice.
Acest principiu contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.
În consecință, după cum s-a arătat și în decizia amintită, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de aoptaîntre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină.
S-a reținut din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor neajunsuri adusenu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, instanța europeană considerând cănu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun(Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru motivul că, la fel ca și în speța de față, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a statuat că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, se mai reține că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens s-a arătat că nu există un drept de opțiune între calea Legii nr.10/2001 și dreptul comun, căci ar însemna să se încalce principiulspecialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Acesta este motivul pentru care curtea consideră că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitatede planoa acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind sa analizeze pricina de la caz la caz în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.
Curtea va înlătura și criticile în sensul încălcării art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, în privința dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, recurentul-reclamant nu este în măsură să invoce existența unui bun astfel cum a fost reținută această noțiune în jurisprudența instanței europene.
Pe de o parte, se constată că recurentul a făcut trimitere directă la jurisprudența instanței europene, fără însă a indica hotărârile la care se raportează (lăsând liber spațiul din cererea de recurs motivată destinat acestora).
În privința aplicării art.1 din primul Protocol adițional la Convenție, curtea constată că recurentul-reclamant nu a solicitat și obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, act ce constituie titlul de proprietate al pârâților intimați, după cum nu a solicitat și obținut constatarea nevalabilității titlului statului, o procedură judiciară cu acest obiect nefiind desfășurată.
Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu formulase acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
Aceasta este în opinia curții semnificația aplicării art.45 din Legea nr. 10/2001, nu în sensul că ar institui un criteriu de preferabilitate în favoarea cumpărătorului de la stat, ci în sensul că, odată respinsă o acțiune în nulitate sau dacă ea nu a fost introdusă în termenul de prescripție prevăzut de lege, chiriașul cumpărător se bucură cel puțin de o speranță legitimă la recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului cumpărat.
În același timp, solicitând o reparație în temeiul Legii nr.112/1995, recurentul-reclamanta primit despăgubirile menționate mai sus, fără a exista vreun indiciu că reparația nu a fost considerată de beneficiari echitabilă la momentul respectiv.
Hotărârea pronunțată în aplicarea Legii nr.112/1995 dă naștere în patrimoniul recurentului-reclamant unui drept de creanță, ce constituie un bun în sensul conturat de jurisprudența Curții Europene, însă acest bun nu face obiectul prezentei judecăți, fiind unul distinct de dreptul de proprietate cu privire la imobil și sa de a dobândi restituirea acestuia în natură.
Pe de altă parte, intimații-pârâți persoane fizice beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material, iar prin Legea nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Prin urmare, aplicând la speță criteriile cuprinse în decizia instanței supreme mai sus citată, curtea constată că în acțiunea în revendicare imobiliară reclamantul nu poate invoca existența unui bun sau cel puțin a unei speranțe legitime la dobândirea acestuia, astfel că aplicarea legii interne (Legea nr. 10/2001) nu conduce la încălcarea Convenției în privința reclamantului.
În schimb, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile și, în consecință, reține legalitatea și temeinicia deciziei recurate, urmând ca, în temeiul art.312 Cod Proc.Civ. să respingă recursul ca nefondat.
În temeiul art.274 Cod Proc.Civ. va obliga recurentul-reclamant să plătească intimaților pârâți și suma de 2380 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform facturii fiscale și chitanței depuse la filele 49-50 în dosar.
Văzând și dispozițiile art.377 alin.2 pct.4 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant, cu domiciliul în B,-,.1,.1,. 3,.12, sectorul 4,împotriva deciziei civile nr.2 din 06.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații-pârâți și, ambii cu domiciliul în B,-, etajul 5,.9, sectorul 2 și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sectorul 5, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata către intimații a sumei de 2380 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.
Tehnored. AP,
2 ex. /25.03.2010
Secția a V-a civilă - Jud.,
Judecătoria Sectorului 2 B -
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta Stegaru, Andreea
