Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 546/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURE ȘTI
SECȚIA a IX-a CIVIL ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUAL
DECIZIA CIVIL NR.546
Ședința public din data de: 17.12.2009
Curtea constituit din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECTOR - - - -
JUDECTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se afl soluționarea cererii de recurs formulat de ctre recurenta reclamant împotriva deciziei civile nr. 39/14.01.2009, pronunțat de Tribunalul Bucure ști - Secția a V-a Civil, în contradictoriu cu intimații pârâți, R -, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal, fcut în ședinț public, se prezint recurenta reclamant, prin avocat cu împuternicire avocațial aflat la fila 25, intimații pârâți, R -, personal și asistați de avocat cu împuternicirea avocațial aflat la fila 24, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, care depune delegație de reprezentare la dosar, lipsind STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura legal îndeplinit.
S-a fcut referatul cauzei de ctre grefiera de ședinț dup care,
Prțile prezente învedereaz Curții c nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constat cauza în stare de judecat și acord cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei reclamante solicit amânarea pronunțrii pentru depunerea concluziilor scrise. Solicit, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct 8,9 și urm.Cod procedur civil, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea deciziei civile recurate precum și a sentinței civile pronunțate în fond, în sensul admiterii acțiunii în revendicare imobiliar cu obligarea intimaților persoane fizice a lsa în deplin proprietate și liniștit posesie imobilul în litigiu. În susținerea recursului declarat solicit a se avea în vedere c atât instanța de fond cât și instanța de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecții, în sensul c s-au pronunțat strict din punctul de vedere al dispozițiilor Legii nr.10/2001, deși au fost sesizate cu judecarea unei cereri pe dreptul comun. Astfel, o comparare de titluri putea avea loc doar în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiat pe dreptul comun, și numai în acest caz se poate vorbi de preferabilitatea unui titlu de proprietate. În ceea ce privește buna credinț, arat c aceasta apare ca irelevant în materia revendicrii, neputând valora prin sine, în lumina art. 644-645 cod civil, un titlu de proprietate de natur s anihileze forța juridic a titlului recurentei reclamante.
Concluzionând, solicit ca având în vedere motivele de recurs detaliate în scris și nerespectarea dispozițiilor legale naționale și internaționale de ctre instanța de fond și cea de apel, s se dispun admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fr cheltuieli de judecat. Depune la dosar hotrâri judectorești ca și practic judiciar.
Curtea ia act c hotrârile judectorești pe care le depune reprezentantul recurentei reclamante constituie practic judiciar, îns nu își întemeiaz recursul pe aceste hotrâri.
Reprezentantul intimaților pârâți, R -, solicit respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr.39/14.01.2009 pronunțat de Tribunalul Bucure ști, ca nefondat, iar pe fond menținerea instanței de fond și a deciziei atacate ca fiind temeinice și legale. În combaterea recursului solicit a se avea în vedere c aceast notificare nu a fost adus la niciodat la cunoștința intimaților, iar cererea de restituire în natur formulat de este neîntemeiat, aceasta având dreptul la msuri reparatorii prin echivalent deoarece imobilul din B,-,.2,sector 2 fost înstrinat de SC SA în condiții legale, iar intimații cumprtori și proprietarii actuali ai acestui imobil au fost de bun credinț. Cu privire la buna credinț arat c pârâții au solicitat proprietarilor s precizeze dac exist vreo notificare și au primit rspuns în sensul c nu exist. Mai precizeaz c în ceea ce privește aspectul aplicabilitții dispozițiilor Legii nr.10/2001, aceast lege se aplic întrucât reprezint o lege special, iar recurenta are dreptul la msuri reparatorii. Nu solicit cheltuieli de judecat. Depune practic judiciar prin care se arat c se aplic legea special.
Reprezentantul intimatului pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL solicit respingerea recursului și menținerea deciziei civile recurate ca fiind legal și temeinic.
Curtea reține în pronunțare cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulat de ctre recurenta reclamant împotriva deciziei civile nr. 39/14.01.2009, pronunțat de Tribunalul Bucure ști - Secția a V-a Civil, în contradictoriu cu intimații pârâți, R -, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
CURTEA
Asupra recursului civil de faț:
Prin cererea înregistrat pe rolul Judectoriei Sectorului 2 B sub nr. 15.094/04.-, reclamanta a chemat în judecat pe pârâții C, Primria Municipiului B și Statul Român prin Ministerul d e Finanțe, solicitând instanței ca prin hotrârea pe care o va pronunța s constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-, sector 2 și s dispun obligarea pârâtei C s îi lase în deplin proprietate și posesie.2 situat la parterul imobilului din-, compus din 3 camere, buctrie, vestibul, pivniț, vestibule, în suprafaț util de 85,58 mp, reprezentând o cot indiviz de 33,23 % din imobil și suprafața de teren aferent de 78,95 mp.
În motivarea cererii,reclamanta a artat c imobilul a fost dobândit de autorul su,în anul 1914,în baza contractului de vânzare-cumprare autentificat sub nr. 3533/01.03.1914 la Tribunalul Ilfov - Secția notariat, iar în baza Decretului - Lege nr. 92/1950 a fost preluat de stat, preluare abuziv care a fost contestat imediat ce legislația român a permis, proprietarul deposedat și apoi moștenitorii acestuia formulând fr rezultat,cereri de retrocedare în natur a imobilului.
Susținând nevalabilitatea titlului statului la momentul prelurii, reclamanta a artat, pe de o parte, c Decretul nr. 92/1950 nu putea opera împotriva autorului su deoarece acesta se încadra în categoria persoanelor la care face referire art. 2 din actul normativ, și pe de alt parte c msura naționalizrii este neconcordant cu prevederile art. 8, art. 10, art. 11 din Constituția din 1948.
În aceste condiții, într-o comparare de titluri, preferabil este cel al reclamantei întrucât provine de la proprietarul de drept, are o vechime mai mare și a fost consolidat prin efectuarea tuturor formalitților cerute de lege la momentul dobândirii, în timp ce autoarea pârâților a cumprat în baza unei legi inaplicabile - Legea nr. 112/1995 - contractând cu un neproprietar ce deținea imobilul în baza unui titlu nevalabil.
A menționat reclamanta c vânzarea s-a realizat cu eludarea Dispoziției nr. 117/10.11.1996 a Primarului General, dar și a prevederilor G nr. 20/1996 și G nr. 11/1997, ce interziceau mandatarului Primriei Municipiului B s vând imobilul pân la reglementarea definitiv a situației sale juridice, deoarece cererea pe care autorul su a adresat-o Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 specifica în mod clar calitatea de proprietar a petentului și solicitarea oficial de recuperare a bunului. Înainte de introducerea imobilului în circuitul civil, ar fi trebuit îndeplinit un întreg proces de verificare a modalitții de preluare, a regimului juridic aplicabil, a eventualelor cereri ori litigii existente cu privire la acesta,verificare care nu s-a fcut de vânztorul care avea obligația s aduc la cunoștința chiriașilor imposibilitatea acordrii avizului de perfectare a vânzrii. Reclamanta a susținut c, oricum, nici teoria proprietarului aparent, în cazul în care ar fi justificat, și nici buna-credinț la încheierea contractului de vânzare-cumprare nu ar putea conferi preferabilitate actului de înstrinare.
Prin întâmpinarea depus,pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile netimbrrii; lipsei calitții sale procesuale pasive, susținând c este lipsit de orice justificare chemarea în judecat a Statului, în condițiile în care reclamanta a avut posibilitatea formulrii unei cereri în temeiul Legii nr. 10/2001 și inadmisibilitții acțiunii în revendicare de drept comun în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, artând pe de o parte c nu s-a dovedit modalitatea de preluare a imobilului de ctre stat, referirile reclamantei la Decretul nr. 92/1950 nefiind susținute de probe și pe de alt parte, în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat fr titlu valabil, acesta poate fi revendicat pe calea dreptului comun numai dac nu face obiectul unei legi speciale de reparație.
Pârâtul Municipiul B prin Primarul General a depus întâmpinare, invocând excepțiile inadmisibilitții și lipsei de interes a captului de cerere privind constatarea nevalabilitții titlului statului, motivat de faptul c prin art. 1 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 modificat s-a statuat caracterul abuziv al tuturor prelurilor de imobile efectuate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel c instanța de judecat nu mai poate constata o alt situație decât cea prevzut de lege.
Totodat, s-a invocat excepția inadmisibilitții cererii de revendicare întemeiat pe disp. art. 480.civ, în raport de disp. Legii nr. 10/2001 artându-se c reclamanta avea la îndemân procedura special de reparație prevzut de actul normativ și numai în situația unui rspuns negativ pentru cererea sa ar fi putut formula o acțiune în pretenții pe calea dreptului comun.
A artat pârâtul și c reglementarea special garanteaz reclamantei accesul liber la justiție, în fața unei instanțe de judecat superioare în grad, respectiv Tribunalul Bucure ști.
Pârâții și R au depus întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calitții lor procesuale pasive, artând c între ei și reclamanta nu exist și nu a existat vreodat un raport juridic, dobândind. 2 din imobilul situate în- prin cumprare de la stat, și fiind de bun credinț;excepția lipsei calitții procesuale active, susținând c din înscrisurile depuse la dosar nu rezult c este unic moștenitor al defunctului, iar din copia lizibil a contractului de vânzare-cumprare încheiat în anul 1914 rezult c acesta a fost proprietarul imobilului da la nr. 22 pe Str. -, și nu al celui de la nr. 28; excepția lipsei de interes a primului capt de cerere în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, nefiind necesar ca instanța de judecat s constate peste ceea ce legea prevede expres, și excepția inadmisibilitții acțiunii,artând c și în ipoteza în care reclamanta ar face dovada calitții sale procesuale active, aceasta nu a dovedit c a formulat cerere de retrocedare a imobilului la de Aplicare a Legii nr. 112/1995 și c i s-ar fi respins cererea, ori c nu ar fi primit vreun rspuns.
Pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiat, susținând c atât vânztorul cât și cumprtoarea au fost de bun credinț, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumprare nr. 3858 din 22.04.1998, întrucât la acel moment nu exist nicio cerere de revendicare cu privire la imobilul din-, sector 2, iar reclamanta nu le-a adus niciodat la cunoștinț faptul c ar pretinde vreun drept cu privire la acesta. În consecinț, reclamanta are dreptul numai la msuri reparatorii prin echivalent.
Prin sentința civil nr. 8680/03.11.2005 au fost admise excepțiile inadmisibilitții acțiunii în revendicare pentru partea din imobil aflat în posesia statului, lipsa calitții procesuale pasive a pârâtei C A și lipsa calitții procesuale pasive a pârâtului Municipiul B prin Primar General în cererea de revendicare a. 1 din imobil.
Totodat, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile prematuritții, netimbrrii și inadmisibilitții acțiunii în revendicare pentru. 1, fiind disjuns soluționarea cererii de revendicare a. 1 situat la parterul imobilului din B,Str. - - nr. 158, sector 2.
În ședința public din 20.04.2007 au fost respinse ca nefondate excepțiile nulitții cererii de chemare în judecat pentru netimbrare, litispendenței în raport de cauza ce face obiectul dosarului nr. 14871/2005, lipsei interesului cu privire la cererea de constatare a nevalabilitții titlului statului și inadmisibilitții captului de cerere privind revendicarea.
A fost admis excepția lipsei calitții procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și s-a unit cu fondul excepția lipsei calitții procesuale active, excepție pe care pârâții nu au mai înțeles s o susțin.
Prin sentința civil nr. 2898/28.03.2008 Judectoria Sectorului 2 Bar espins ca fiind neîntemeiat, cererea de revendicare, așa cum a fost modificat, formulat de reclamanta și continuat de moștenitoarea acesteia, în contradictoriu cu pârâții R și și Municipiul B reprezentat prin Primarul General; a respins acțiunea faț de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calitții procesuale pasive.
Pentru a pronunța aceast sentinț instanța de fond a reținut c întregul imobil situat în B- (fost-) sector 2, fost dobândit de în baza contractului de vânzare cumprare autentificat sub nr. 3533/01.03.1914, și a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4433.
Apartamentul nr. 2, situat la parterul imobilului, a fost închiriat familiei înc din anul 1966, iar prin contractul de vânzare-cumprare nr. 3858/22.04.1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost înstrinat doamnei C, la momentul perfectrii vânzrii imobilul din- nefiind în litigiu(fila 127 din dosar).
Reclamanta este moștenitoarea fostului proprietar, calitate ce rezult din actele de stare civil și certificatele de moștenitor depuse la dosar; pentru imobilul în litigiu nu s-a formulat cerere de restituire în natur în baza Legii nr. 112/1995. Singura solicitare formulat în baza Legii nr. 112/1995 a privit acordarea de despgubiri, în cererea înregistrat la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 sub nr. 1577 din 22.07.1996 fiind menționat și contul în care urma s fie virat suma acordat cu acest titlu.
În cuprinsul cererii se menționeaz faptul c, având în vedere prevederile restrictive ale Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantei își rezerv "dreptul de a se considera nedreptțit în reconstituirea dreptului de proprietate prin nerestituirea în natur a imobilului și terenului menționat", mențiune ce poate fi apreciat drept o critic adus actului normativ de prevederile cruia, în calitate de moștenitor al fostului proprietar, doamna a înțeles s se prevaleze, dar care nu are nici o consecinț sub aspectul situației juridice a imobilului, deoarece nu a solicitat niciodat Statului restituirea în natur a acestuia.
În ceea ce-i privește pe pârâți, aceștia sunt moștenitorii cumprtoarei C, a crei bun credinț la momentul încheierii contractului de vânzare nr. 3858/22.04.1998 nu este contestat, nefiind contestat nici valabilitatea actului juridic prin care apartamentul în litigiu a intrat în proprietatea acesteia.
Fundamentul cererii de revendicare formulate împotriva moștenitorilor dobânditoarei de bun credinț îl constituie susținerea reclamantei privind nevalabilitatea titlului statului motivat, pe de o parte, prin caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, act normativ ce contravenea Constituției de la 1948 și, pe de alt parte, prin caracterul abuziv al aplicrii sale, deoarece fcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.
Cât privește modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, s-a constatat c niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar nu dovedește faptul c fcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, ceea ce, în raport de chiar susținerile reclamantei, înseamn c preluarea imobilului s-a realizat în spiritul și litera legii.
Pe de alt parte, cât vreme prin chiar esența prevederilor sale contravenea normelor Constituției de la 1948 în materia ocrotirii proprietții particulare (art. 8 și art. 10), precum și dispozițiilor art. 480-481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art. 17 alin. 1 și 2 din Declarația Universal a Drepturilor Omului din anul 1948 și cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertților Fundamentale, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului.
În consecinț, s-a reținut c imobilul din-, sector 2 fost preluat de stat cu titlu, titlu care îns, analizat prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, nu este și valabil, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 2 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.
Cum antecesorul reclamantei nu și-a pierdut calitatea de proprietar avut la momentul prelurii abuzive a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, dreptul de proprietate fiind transmis, prin succesiuni succesive, în patrimoniul reclamantei, în condițiile în care atât aceasta cât și pârâții prezint titluri de proprietate asupra apartamentului în litigiu, pentru a aprecia care dintre prți este îndreptțit, conform titlului deținut, s pstreze în patrimoniu dreptul de proprietate și s aib toate prerogativele acestuia, instanța a procedat la compararea celor dou titluri exhibate, din punctul de vedere al eficienței juridice și al preferabilitții în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Chiar dac reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile acestui act normativ, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare s aib la baz criteriile presupuse de dreptul comun, instanța a apreciat c nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementeaz modalitatea concret de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuziv de ctre stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.Aceasta întrucât la momentul edictrii Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibil ori eficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativ.
Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicat, se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare cumprare încheiate cu bun credinț, recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiv impunându-se pentru asigurarea securitții circuitului civil și a stabilitții raporturilor juridice. Ca atare, criteriul de analiz a acțiunii în revendicare nu îl reprezint compararea, potrivit regulilor clasice, a titlurilor înfțișate de persoanele cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectiv a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, și în considerarea cruia titlul subdobânditorului este preferabil celui al adevratului proprietar, astfel c se impune verificarea condițiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumprare nr. 3858 din 22.04.1998 faț de dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Pornind, pe de o parte, de la faptul c legea nu distinge iar, pe de alt parte, de la însși rațiunea textului de lege - ocrotirea bunei - credințe - și de la faptul c salvarea actului intereseaz în primul rând pe achizitor, instanța a apreciat c este suficient ca buna credinț s existe în persoana acestuia din urm, cci el este singurul interesat s paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anulare, înstrintorul fiind oricum ținut, potrivit legii, fie s restituie în natur imobilul în litigiu, fie s acorde msuri reparatorii în echivalent.
Cât privește noțiunea de bun - credinț, prin analogie sunt aplicabile dispozițiile art. 1898.civ. care definește buna-credinț ca fiind credința posesorului c cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind suficient ca buna-credinț s fi existat la momentul încheierii actului.
Statutul de verus dominus al statului înstrintor presupune c titlul su asupra imobilului supus înstrinrii își are consacrarea într-un text de lege în vigoare la momentul prelurii de la fostul proprietar iar, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale GH nr. 20/1996, buna credinț a subdobânditorilor imobilelor presupunea efectuarea de minime diligente pentru a constata c statul vânztor are sau nu un titlu asupra imobilului.
În acest context, instanța a constatat c cererea de cumprare s-a înregistrat la în data de 04.07.1996, iar contractul a fost încheiat doi ani mai târziu, la data de 22.04.1998, în condițiile în care pentru imobil se solicitase acordarea de despgubiri, nu a existat o hotrâre judectoreasc prin care s se fi constatat nelegalitatea prelurii de ctre stat a imobilului și nu exista pe rolul instanțelor judectorești o acțiune în revendicare, ipoteza fiind aceea a prezumției absolute a existentei titlului valabil al statului, imobilul fiind naționalizat în baza Decretului 92/1950.
Aceasta întrucât prin titlu, în accepțiunea art. 1 alin. 2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 20/1996, atât înainte cât și dup modificarea prin HG 11/1997, se înțelege trecerea unor imobile cu destinația de locuinț în proprietatea statului, în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectiv, fiind enumerate și exemplificate prevederile Decretului nr. 92/1950, Decretul 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte acte normative, inclusiv hotrâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului, indiferent c o astfel de lege poate fi calificat ca abuziv din punct de vedere al unei societți democratice.
Nici la momentul depunerii cererii de despgubiri și nici ulterior, pân la momentul promovrii acțiunii, nu a fost contestat titlul de proprietate al statului și, mai mult, în condițiile în care domicilia la nr. 12 pe str. -, nu s-a susținut c ar fi adus la cunoștința chiriașilor intenția de a solicita restituirea în natur a imobilului, astfel c la momentul încheierii contractul de vânzare cumprare nr. 3858/22 aprilie 1998 nu exista nici un impediment la înstrinare, împrejurare faț de care instanța a apreciat c prezumția de bun-credinț, întemeiat pe eroarea comun și invincibil, nu a fost înlturat.
Nici pârâta-cumprtoare, nici societatea vânztoare, nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecat și, neexistând nici un fel de hotrâre judectoreasc ori, cel puțin, acțiune în justiție, prin care s se stabileasc nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, în mod corect s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, procedur ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare cumprare, a crui valabilitate, de altfel, nu este contestat.
În aceste condiții, buna-credinț este evident și are efect în sensul celor dispuse de art. 45 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificat și art. 18 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel c cererea reclamantei apare ca neîntemeiat, titlul pârâților fiind conservat și, astfel, preferabil.
Având în vedere faptul c susținerile referitoare la nevalabilitatea titlului statului nu au caracterul unui capt de cerere autonom, nici în raport de temeiul de drept invocat de reclamant și nici în raport de motivarea în fapt a cererii, instanța a apreciat c nu se impune pronunțarea separat în dispozitiv asupra acestei solicitri.
Împotriva acestei hotrâri a declarat apel reclamanta, la data de 15.04.2008,care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucure ști - Secția a Va Civil sub nr-.
In motivarea apelului s-a artat, referitor la primele doua aspecte reținute de instanța de fond si anume lipsa litigiilor și lipsa unei cereri de restituire în natur formulat și înregistrat în fata Comisiei de Aplicare a Legii 112/1995, c cererea formulat ctre Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 și înregistrat sub nr. 1577 din 22.07.1996 specific în mod clar calitatea de proprietar a petentului, intenția acestuia de a-și recupera în natur bunul și toate elementele necesare în funcție de care, înainte de a se emite vreun act de dispoziție pentru imobil, urma s se verifice încadrarea corect a acestuia în circuitul civil, raportat la dispozițiile Legii 112/1995 și a normelor sale metodologice de aplicare. În cadrul cererii înregistrata sub nr. 1577, a subliniat faptul c solicit acordarea de despgubiri pentru imobilul și terenul situat în-, având în vedere prevederile restrictive ale Legii nr. 112/ 1995, dar și-a rezervat dreptul de a se considera nedreptțit a în reconstituirea dreptului de proprietate prin nerestituirea în natur a imobilului și terenului menționat. Având în vedere aceast mențiune expres fcut în cerere rezult fr putinț de tgad c intenția autoarei reclamantei era aceea de a cere restituirea în natur a imobilului.
Relevanța juridic a acestei atitudini manifestat de proprietarul deposedat și materializat prin afirmarea dreptului su asupra imobilului în litigiu pe calea unei cereri oficiale are impact asupra caracterului de legalitate pe care îi îmbrc titlul constituit de pârâții din cauz, dar nu impieteaz cu nimic asupra caracterului de admisibilitate a unei cereri în revendicare imobiliar întemeiata pe dispozițiile dreptului comun.
Mai mult, erau incidente cele dou acte normative: Dispoziția Primarului General nr. 117/1996 și HG20/1996, preluata de dispozițiile HG11/1997, ambele în vigoare la data încheierii contractului, si ambele susțineau necesitatea reglementarii definitive a situației juridice a bunurilor ce urmau a fi vândute, înainte de a se dispune asupra lor.
În lumina acestor reglementari, precum și a celor prevzute de Legea 112/1995, înainte de a se proceda la vânzare ar fi trebuit îndeplinit un întreg proces de verificare a situației bunului, din care s-ar fi aflat c asupra imobilului în cauz, exist cereri de restituire promovate de fostul proprietar.
S-a mai artat c atât teoria proprietarului aparent (în cazul în care aceasta ar fi justificat), cât și fundamentarea prezumției de bun-credinț la încheierea actului de vânzare-cumprare, prima reprezentând în fapt principiul de pornire în argumentarea acestei prezumții, nu pot fi apreciate ca elemente de natur a conduce la acordarea unei preferabilitți a actului de înstrinare efectuat în speț.
Referitor la beneficiul proprietarului aparent în creionarea unei preferabilitții a titlului intimaților, s-a susținut imposibilitatea reținerii unei astfel de teorii având in vedere ca aceasta prezumție a fost rsturnat în anul 1996 prin afirmarea de ctre proprietar a dreptului real și a solicitrii de a-i fi retrocedat bunul în patrimoniu. Raportat la aceast dat, este evident c la momentul încheierii contractului de vânzare-cumprare - 22.04.1998 - nu mai subzista aceast prezumție, legalitatea titlului statului în baza cruia acesta a aprobat încheierea actului fiind zdruncinat.
De asemenea, s-a artat c instanța a procedat la compararea celor dou titluri de proprietate exhibate din punct de vedere al eficientei juridice și al preferabilitții, în raport de prevederile Legii 10/2001 și a stabilit drept criteriu de analiz a celor dou titluri, atitudinea subiectiv a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane, verificând condițiile în care s-a perfectat contractul de vânzare cumprare încheiat de ctre autoarea intimaților cu mandatarul statului, sub auspiciile Legii 112/1995. Raportat la natura juridic a acțiunii, la temeiul de drept indicat și specificat în cerere și mai ales la raționamentul juridic ce guverneaz soluționarea cererii, incidența dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi reținut.
Așa cum este consacrat în teoria și practica judiciar în materie, principiul comparrii a dou titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, implic și impune analiza împrejurrilor în care s-a realizat faptul juridic al transferului dreptului de proprietate calificat de parte drept titlu. În esenț, principiul comparrii a dou titluri de proprietate care eman de la autori diferiți presupune: analiza condițiilor în care s-a constituit dreptul real în patrimoniul autorilor ce opun preluarea și formarea titlului de proprietate și dac faptul juridic prin care s-a realizat transferul dreptului real a respectat normele legale în vigoare la momentului operrii transferului.
În privința titlului opus de ctre intimați, din analiza circumstanțelor juridice în care s-a încheiat, reiese în mod dar faptul c transferul dreptului de proprietate s-a fcut de la un detentor precar, iar nu de la adevratul proprietar nu putea opera în mod valabil asupra acestui obiect. Nefiind proprietarul bunului, statul nu putea înstrina ceea ce nu-i aparținea, conform principiului " nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet".
Chiar admițând buna-credinț ca fiind un criteriu relevant în aprecierea preferabilitții unui titlu, aceasta are relevanț mai ales în privința raporturilor dintre intimați și vânztor, având efecte numai în privința întinderii obligației acestuia din urma, la restituirea cheltuielilor fcute cu lucrul și în niciun caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.
În mod greșit instanța a considerat statul înstrintor, un verus dominus, deși art. 1 și 2 din Legea nr. 10/ 2001 republicat, statueaz în mod clar asupra calificrii ca abuzive a msurii prin care statul a preluat imobilele fr a avea un titlu valabil.
Tot instanța de fond a considerat c buna-credinț a subdobânditorilor imobilului a fost demonstrat prin efectuarea de minime diligențe în urma crora intimații au apreciat c statul vânztor are sau nu titlu asupra imobilului, omițând faptul c la data de 04.07.1996 intimații au înregistrat la cererea de cumprare a imobilului, cerere pe verso-ul creia se specifica în mod expres c imobilul a fost preluat de ctre stat în baza Decretului nr. 92/1950, precum și identitatea proprietarului de la care a fost luat.
Este fr relevanț faptul c la data de 22.04.1998 exista o cerere prin care se solicitau despgubiri și nu imobilul în natur, întrucât cererile ce se depuneau la Comisia Locala pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 aveau forma unor formulare standard, în care erau prevzute restituirea imobilelor prin acordarea de despgubiri, indiferent dac cei îndreptțiți solicitau restituirea imobilului în natur sau prin echivalent.
De asemenea este fr relevanț faptul c nu exist o hotrâre judectoreasc prin care s se constate nelegalitatea prelurii de ctre stat a imobilului, din moment ce însuși art. 1 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/ 1998 statueaz asupra faptului ca imobilele preluate de ctre stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate fr titlu, într-un mod abuziv.
Intimații-pârâți și R au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
S-a artat c prima instanț a respins în mod întemeiat cererea reclamantei, reținând c au fost cumprtori de bun-credinț și c au cumprat imobilul în condiții legale.
În mod corect prima instanț a apreciat c dispozițiile Legii nr. 10/2001 în raport de dispozițiile dreptului comun au aplicare imediat, fiind vorba de o lege special și derogatorie de la dreptul comun. Instanța a ținut seama de principiul conform cruia legea special are întâietate în fața legii generale - "specialia generalibus derogant ".
Prima instanț a analizat și disp. art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, care arat c msurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrinat cu respectare dispozițiilor legale.
S-a învederat c imobilul în litigiu situat în B,-,. 2, sector 2 fost înstrinat de ctre SC SA cu respectarea dispozițiilor legale, iar autoarea intimaților-pârâți Caf ost cumprtoare de bun credinț.
Din economia Legii nr. 10/2001 rezult c buna-credinț const în credința dobânditorilor c au contractat cu un veritabil proprietar, cu respectarea, la încheierea actului de înstrinare, a prevederilor legale care permiteau înstrinarea imobilelor.
S-a susținut c autoarea intimaților-pârâți a dobândit apartamentul din B,-,. 2, sector 2, în baza unui contract de vânzare-cumprare înregistrat cu nr. 3858 din 22.04.1998, prețul imobilului fiind achitat integral în anul 2005, în condițiile în care pentru imobil nu exista nicio cerere de restituire în natur, nicio hotrâre judectoreasc sau mcar o acțiune în instanț prin care s se stabileasc nevalabi1itatea trecerii imobilului în proprietatea statului.
Prin decizia civil nr. 39/14.01.2009 pronunțat de Tribunalul Bucure ști secția a V-a civil a fost respins, ca nefundat, apelul astfel formulat. A fost obligat apelanta la plata ctre intimații și Ras umei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esenț c:
Având în vedere c, în speț, atât apelanta-reclamant cât și intimații-pârâți invoc un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, în mod corect prima instanț a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justific în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Cu ocazia comparrii titlurilor de proprietate ale prților, prima instanț a avut în vedere, în mod judicios, criteriile de preferinț instituite de Legea nr. 10/200 1, acordând preferabilitate titlului de proprietate al intimaților-pârâți.
Nu pot fi primite susținerile apelanților-reclamanți,în sensul c instanța trebuia s aplice criteriile de comparare a titlurilor stabilite de doctrin și jurisprudenț în cazul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, esențial fiind în acest context s se stabileasc dac transferul dreptului de proprietate a avut loc de la adevratul proprietar sau de la un detentor precar.
Criteriile de preferinț la care face referire apelanta-reclamant sunt creația practicii judiciare și a doctrinei, în lipsa unor prevederi exprese, îns nu mai pot fi considerate valabile, dup intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cadrul unei acțiuni în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, formulat de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995.
Așa cum în mod judicios a reținut prima instanț, soluționarea unei acțiuni în revendicare formulate dup intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu neobservarea dispozițiilor acestui act normativ ar însemna eludarea principiului de drept conform cruia legea special derog de la legea general și ignorarea voinței legiuitorului, prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleași categorii de imobile.
Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 46 alin 2 din Legea nr. 10/2001 a reglementat un criteriu expres de preferinț și un adevrat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași, în condițiile Legii nr. 112/1995 și cu bun - credinț. Astfel, potrivit art. 46 alin 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fr titlu, încheiate cu buna credinț rmân valabile și deci dobânditorul rmâne proprietarul imobilului.
Dispozițiile art. 46 din Legea 10/2001 reprezint un caz particular de aplicare a principiului validitții aparenței în drept (error communis facil jus), care presupune întrunirea concomitent a bunei-credințe a cumprtorului și a condiției ca acesta s se fi aflat într-o eroare comun și invincibil.
Pentru a produce efecte juridice, este necesar ca buna-credinț s fie în afara oricrei îndoieli culpabile.
Cât privește cerința ca cumprtorul s se fi aflat într-o eroare comun și invincibil, aceasta presupune faptul c titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creeaz tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv si ca situația respectiv este reala, astfel încât orice persoana cu o prezenta si diligenta normala ar fi perfectat contractul fr sa aib îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumprare.
Tribunalul a constatat c aceste condiții sunt îndeplinite în cauza de faț.
Astfel, autoarea intimaților-pârâți a fost de bun-credinț, în favoarea acesteia operând prezumția consacrat de disp.art. 1899 alin 2.civ, prezumție care nu a fost rsturnat de ctre apelanții-reclamanți.
Pe de alt parte, autoarea intimaților-pârâți a avut convingerea legitim c Statul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere c la data încheierii contractului de vânzare-cumprare în baza Legii nr. 112/1995 valabilitatea titlului statului nu fusese contestat de moștenitorii fostului proprietar, neexistând vreo acțiune în revendicare formulat de aceștia pe rolul instanțelor judectorești și nici cerere de restituire în natur formulat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cererea formulat de autoarea apelantei-reclamante - înregistrat sub nr. 1577/22.07.1996 la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lâng Consiliul Local al Sectorului 2 - nu poate fi interpretat ca o cerere de restituire în natur, contrar celor afirmate de apelanta-reclamant, întrucât titulara cererii a menționat în mod expres c solicit acordarea de despgubiri pentru imobil. Precizarea fcut în cuprinsul cererii, în sensul c autoarea apelantei-reclamante își rezerv dreptul de a se considera nedreptțit în reconstituirea dreptului de proprietate prin nerestituirea în natur a imobilului, nu poate avea nicio semnificație juridic atât timp cât declarația autoarei reclamantei nu a fost urmat de un demers judiciar, respectiv formularea unei acțiuni în revendicare a imobilului.
de aceste considerații, a reținut instanța de apel c, potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, msurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin aceast norm juridic, deși este recunoscut existența dreptului de proprietate, se închide persoanei îndreptțite la beneficiul msurilor reparatorii în natur.
Prin aceast dispoziție legal, având în vedere necesitatea asigurrii stabilitții circuitului juridic civil, se statueaz obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferinț în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridic ce a fost creat în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuziv a imobilului, constituie un criteriu de preferinț în beneficiul apelanților-pârâți, dobânditori ai imobilului de la cea care a cumprat imobilul în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat apelanții-reclamanți.
Totodat, s-a reținut c în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituit în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul c:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate dup intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judectorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea special și legea general se rezolv în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dac acesta nu este prevzut expres în legea special.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea special (Legea nr. 10/2001) și Convenția European a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Aceast prioritate poate fi dat în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiat pe dreptul comun, în msura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitții raporturilor juridice."
Așadar, și prin aceast decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedur civil - s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul c legea special nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordrii de despgubiri reclamanților și nu posibilitatea restituirii în natur.
În consecinț, ținând seama de criteriile de preferinț deduse din interpretarea dispozițiilor art. 46 alin 2 și art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 a constatat instanța c titlul intimaților-pârâți R și este mai bine caracterizat, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulat de apelanta-reclamant apare ca fiind neîntemeiat.
În baza art.274 pr.civ, s-a stabilit obligația apelantei, care este în culp procesual, la plata ctre intimații și Ras umei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecat, constând în onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs apelanta-reclamant.
În motivarea recursului se susține în esenț c:
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au interpretat greșit actul juridic dedus judecții, în sensul c s-au pronunțat strict din punctul de vedere al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, deși au fost sesizate cu judecarea unei cereri întemeiat pe dreptul comun (art. 480.civ.). De asemenea, cele dou instanțe au pronunțat hotrârile cu aplicarea greșit a legii, în speț a dispozițiilor Legii nr. 10/ 2001.
Instanțele au apreciat în mod greșit criteriul de preferinț a unui titlu, procedând la compararea acestora, îns nu în temeiul dreptului comun așa cum se impunea în speț, având în vedere întemeierea acțiunii pe art. 480.civ. ci în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
O comparare de titluri putea avea loc doar în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiat pe dreptul comun, și numai în acest caz puteam vorbi de o preferabilitate a titlului de proprietate
În aprecierea preferabilitții ambele instanțe și-au întemeiat motivarea pe dispozițiile art. 45 alin. 1 și 2 coroborate cu art. 18 lit. c din Legea nr. 10/ 2001, îns aceste dispoziții legale nu instituie - în susținerea recurentei - o astfel de preferabilitate a titlului intimaților și în al doilea rând. Pe de alt parte, ținându-se cont de faptul c acțiunea este întemeiat pe dreptul comun, conform doctrinei și practicii în materie, în acest caz se compar drepturile autorilor de la care provin titlurile, câștig de cauz având cel care a dobândit de la autorul al crui drept este preferabil și care a transcris mai întâi (art. 712.civ.). Aceasta reprezint aplicația principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
În ceea ce privește buna-credinț, ca atitudine subiectiv manifestat la momentul perfectrii contractului de vânzare-cumprare a autoarei intimaților, deși aceasta poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevant în materia revendicrii, neputând valora prin sine, în lumina art. 644-645. civ. un titlu de proprietate de natur s anihileze forța juridic a titlului subsemnatei.
Nu se poate vorbi în niciun caz de un drept de preferinț al intimaților din moment ce instanțele românești, și chiar Curtea European a Drepturilor Omului, au constatat nelegalitatea naționalizrii, iar aceast constatare are ca efect recunoașterea indirect și cu efect retroactiv al dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor vândute chiriașilor (a se vedea cauza Albu contra România). Prin urmare nu se poate vorbi de o consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr. 112/ 1995.
De asemenea, motivarea celor dou instanțe referitor la întrunirea în speț a condițiilor de aplicarea a principiului validitții aparenței în drept (error communis facit jus) este greșit, cele doua instanțe omițând faptul c, înainte de a se proceda la vânzare, ar fi trebuit îndeplinit un întreg proces de verificare a situației bunului, din care s-ar fi aflat, c asupra imobilului în cauz exist cereri de restituire promovate de fostul proprietar.
În acest sens, trebuia îndeplinit un întreg proces de verificare a modalitții de preluare, a regimului juridic aplicabil, a eventualelor cereri și litigii promovate de ctre foștii proprietari în legtur cu aceste bunuri, pentru a se putea lua în final o decizie privind vânzarea acestor imobile în condiții legale.
Pân la stabilirea definitiv a situației bunului și a încadrrii sale în circuitul civil, ca urmare a avizului comisiei, în urma îndeplinirii tuturor diligențelor impuse de lege, o cerere de cumprare nici nu putea fi luat în discuție, cu atât mai mult nu se puteau face acte de dispoziție.
Susține recurenta c aceste cerințe legale nu au fost respectate, iar actele de dispoziție efectuate încalc în mod flagrant dispoziții de ordine public incidente la momentul încheierii lor.
Exista o cerere înaintat de ctre adevratul proprietar comisiei, care avea obligația în aceste condiții s aduc la cunoștinț chiriașilor imposibilitatea acordrii avizului de încheiere a unui act de vânzare-cumprare.
Mai mult decât atât, cererea de cumprare nr. 38946/4.07.1996, formulat de autoarea intimaților, numita C, a fost formulat de aceasta cu înclcarea evident a dispozițiilor imperative prevzute de art. 14 din legea 112/1995, respectiv cu înclcarea termenului de 6 luni, acordat de norma legal amintit proprietarilor deposedați.
Mai susține recurenta c atât teoria proprietarului aparent (în cazul în care aceasta ar fi justificat), cât și fundamentarea prezumției de bun-credinț la încheierea actului de vânzare-cumprare nu pot fi apreciate ca elemente de natur a conduce la acordarea unei preferabilitți a actului de înstrinare efectuat în speț.
Referitor la beneficiul proprietarului aparent în creionarea unei preferabilitții a titlului intimaților, consider recurenta c nu este posibil reținerea unei astfel de teorii, având în vedere c aceast prezumție a fost rsturnat în anul 1996 prin afirmarea de ctre proprietar a dreptului real și a solicitrii de a-i fi retrocedat bunul în patrimoniu.
Raportat la aceast dat, este evident c la momentul încheierii contractului de vânzare cumprare - 22.04.1998 - nu mai subzist aceast prezumție, nelegalitatea titlului statului în baza cruia acesta a aprobat încheierea actului era zdruncinat.
De asemenea, ambele instanțe au procedat la compararea celor dou titluri de proprietate exhibate din punct de vedere al eficienței juridice și al preferabilitții în raport de prevederile Legii 10/2001 și au stabilit drept criteriu de analiz a celor dou titluri atitudinea subiectiv a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane.
Raportat la natura juridic a prezentei acțiuni, la temeiul de drept indicat și specificat în cerere și mai ales la raționamentul juridic ce guverneaz soluționarea cererii, incidența dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi menținut.
Precizeaz recurenta c, faț de conținutul art. 480-481.civ. și al art. 2 din Decretul nr. 2/1995, coroborate cu normele cuprinse de Legea nr. 10/2001 care nu prevd nici expres și nici implicit o abrogare a dispozițiilor art. 480 Cod.civ. ce reglementeaz dreptul unor eventuali proprietari neposesori de a-și valorifica pe aceast cale dreptul în contradictoriu cu posesorii neproprietari, excepția inadmisibilitții unei asemenea acțiuni nu este susținut de niciun text de lege în materie.
În privința aprecierii bunei - credințe a intimaților, ambele instanțe au apreciat greșit împrejurrile cauzei, întrucât, din analiza circumstanțelor juridice în care s-a încheiat, reiese în mod clar faptul c transferul dreptului de proprietate s-a fcut de la un detentor precar, iar nu de la adevratul proprietar și c vânzarea în temeiul legii speciale nu putea opera în mod valabil asupra acestui obiect.
Nefiind proprietarul bunului, statul nu putea înstrina ceea ce nu-i aparținea, conform principiului "nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet".
Calitatea de detentor precar a statului este confirmat de art. 9, alin. 8 din Legea 112/1995, care prevede c: "apartamentele dobândite în condițiile alin. 1 nu pot fi înstrinate timp de 10 ani de la data cumprrii".
Dreptul de proprietate al intimaților s-ar fi putut consolida retroactiv, adic de la data cumprrii, dac timp de 10 ani posesia nu le-ar fi fost tulburat.
Intimații s-au prevalat de dispozițiile Legii 112/1995, care permiteau vânzarea unor imobile naționalizate, numai dup ce situația juridic a acestora era definitiv rezolvat, eludând pe aceast cale Dispoziția Primarului General nr. 117/10.11.1996 și OG20/1996, preluata de HG11/1997, ambele în vigoare la data încheierii contractului, prin care se interzicea mandatarilor si de a înstrina imobilul pân la reglementarea definitiv a situației juridice a acestuia.
Cererea formulat ctre Comisia de Aplicare a Legii 112/1995 specifica în mod clar calitatea de proprietar al petentului, solicitarea oficial de a-și recupera în natur bunul și toate elementele necesare în funcție de care, înainte de a se emite vreun act de dispoziție pentru imobil, urma s se verifice încadrarea corect a acestuia în circuitul civil, în raport de dispozițiile Legii 112/1995 și a normelor sale metodologice de aplicare.
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au fcut o verificare a condițiilor de perfectare a contractului de vânzare - cumprare încheiat de ctre autoarea intimaților punând în discuție buna-credinț a acesteia, deși temeiul de drept al acțiunii îl reprezint art. 480.civ. iar nu dispozițiile Legii 10/2001 invocate în mod greșit de instanța de fond atunci când aceasta a procedat la compararea titlurilor, fcând o extra petita.
În Legea nr. 10/2001 nu exist o dispoziție expres care s interzic exercitarea acțiunii în revendicare de drept comun, mai mult, art. 46 alin. 1 din aceast lege recunoaște implicit exercitarea acestei acțiuni, iar faptul c în art. 22-30 se prevede o procedur expres de restituire nu duce la inadmisibilitatea exercitrii acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. O interpretare contrar a acestor dispoziții reprezint o limitare a accesului la justiție și implicit o înclcare a art. 21 din Constituția României și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Chiar admițând "buna-credința" ca fiind un criteriu relevant în aprecierea preferabilitții unui titlu, aceasta are relevanț mai ales în privința raporturilor dintre intimați și vânztor, având efecte numai în privința întinderii obligației acestuia din urm, la restituirea cheltuielilor fcute cu lucrul și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale. Ba mai mult, instanța a considerat statul înstrintor un verus dominus, deși art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 republicat, statueaz în mod clar asupra calificrii ca abuzive a msurii în care statul a preluat imobilele fr a avea un titlu valabil.
Tot cele dou instanțe au apreciat c buna-credinț a subdobânditorilor imobilului a fost demonstrat prin efectuarea de minime diligențe în urma crora intimații au apreciat c statul vânztor are sau nu titlu asupra imobilului, omițând faptul c la data de 04.07.1996 intimații au înregistrat la cererea de cumprare a imobilului, cerere pe verso-ul creia se specific în mod expres c imobilul a fost preluat de ctre stat în baza Decretului nr. 92 din 1950 precum și identitatea proprietarului de la care a fost luat.
Este fr relevanț, în susținerea recurentei, faptul c la data de 22.04.1998, dat la care se încheiase contractul de vânzare-cumprare al intimaților, exista o cerere prin care se solicitau despgubiri și nu imobilul în natur, întrucât cererile ce se depuneau la Comisia Locala pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 aveau forma unor formulare standard în care erau prevzute restituirea imobilelor prin acordarea de despgubiri, indiferent dac cei îndreptțiți solicitau restituirea imobilului în natur sau prin echivalent.
De asemenea este fr relevanț și faptul c nu exista o hotrâre judectoreasc prin care s se constate nelegalitatea prelurii de ctre stat a imobilul din moment ce însuși art. 1 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/ 1998 statueaz asupra faptului ca imobilele preluate de ctre stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate fr titlu, într-un mod abuziv. Deci în acest caz nu se poate vorbi de o prezumție absolut a existenței titlului valabil al statului, întrucât un titlu de proprietate este valabil decât dac eman de la adevratul proprietar.
Este criticat de ctre recurent totodat și constatarea de ctre instanțele de fond și apel a faptului c autoarea recurentei, nu a adus la cunoștinț chiriașilor intenția de a solicita restituirea în natur a imobilului, din moment ce nu exist nici un text de lege care s prevad aceast obligație.
Având în vedere toate aceste aspecte, consider recurenta c nu se poate vorbi de buna credinț din partea pârâților la momentul încheierii contractului de vânzare cumprare și mai ales, aceasta nu se poate interpreta în sensul unei prezumții absolute de proprietate așa cum au interpretat greșit cele dou instanțe.
În ceea ce privește acordarea de despgubiri, menționeaz recurenta c cererea autoarei sale nu a fost soluționat nici pân în prezent. Prin intermediul acțiunii pendinte se urmrește valorificarea dreptului de proprietate imobiliar în contradictoriu cu dețintorii actuali ai locuințelor, în condițiile în care restituirea în natur a acestora pe calea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 nu și-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea cât vreme apartamentul în litigiu nu se mai afl în sfera de deținere a instituțiilor solicitate, situați în care nici etapa jurisdicțional prevzut de art. 26 din aceast lege nu ar putea opera în scopul pentru care a fost conceput de legiuitor.
Astfel, arat recurenta c, cel puțin la acest moment, nu se afl în situația în care ar cumula msurile reparatorii. De altfel, chiar și în cazul în care ar obține despgubirile solicitate, realizându-se deci ipoteza îmbogțirii fr just cauz, situația ar fi remediabil prin restituirea de ctre reclamanți - voluntar ori pe cale judiciar - a sumelor încasate.
Adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în msura în care persoana care se consider proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmrește recunoașterea dreptului su de proprietate și redobândirea efectiv a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul legii 112/ 1995.
În ceea ce privește Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, consider recurenta c aceasta nu stabilește de plano respingerea ca inadmisibil a unei acțiuni în revendicare întemeiat pe art. 480.civ. pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989.
De asemenea, cele dou instanțe au apreciat în mod eronat c odat cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intr sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptțite pot obține restituirea în natur a bunului (sau pot obține msuri reparatorii prin echivalent) numai în condițiile acestei legi. Aceast apreciere este greșit având în vedere faptul c instanța suprem, în decizia mai sus menționat, a statuat în sensul c "dup data intrrii în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizeaz acest act normativ, întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibil, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativ, prealabil și obligatorie prevzut de legea special, cât și în situația în care aceast procedur nu este finalizat la data sesizrii instanței".
Or, faț de aceste precizri, instanța de fond și cea de apel trebuia s constate faptul c procedura administrativ - în ceea ce o privește pe recurent -nu a fost finalizat pân la data sesizrii instanței, motiv pentru care singura posibilitate a rmas o acțiune în revendicare întemeiat pe dreptul comun.
Consider recurenta c, prin respingerea cererii de revendicare pentru motivele artate de cele dou instanțe, i se limiteaz accesul la justiție în ceea ce privește valorificarea intenției de obținere în natur a bunului.
Chiar instanța suprem a stabilit prin decizia mai sus menționat c "nu se poate aprecia c existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune s se poat prevala la rândul su de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie s i se asigure accesul la justiție".
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urm sunt contrare Convenției, trebuie s se fac fr a se aduce atingere drepturilor aparate de Convenție aparținând altor persoane.
Arat recurent c în jurisprudența constant a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Ruxanda Ionescu contra României, cauza Matache contra României, cauza Viasu contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Katz contra României, cauza Denes contra României) Curtea a constatat c procedura instituit prin Legea nr. 247/2005 nu asigur o despgubire efectiv deoarece Fondul Proprietatea nu funcționeaz la parametrii normali. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în calcul prejudiciul suferit datorit lipsei îndelungate a compensației (mutatis mutandis, Porteanu contra României).
De asemenea, Curtea European a Drepturilor Omului a mai constatat faptul c, deși mecanismul de legiferare a fost corect și soluția la nivel teoretic (formal) a Secțiilor Unite ar fi întemeiat, în fapt realitțile administrative și lipsa de randament a Fondului Proprietatea conduc la înclcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional (a contraria, cauza Pentia și Pentia contra României unde reclamanții nu au un "bun" în sensul Convenției).
O prim concluzie a Curții Europene a Drepturilor Omului este aceea c nu ar trebui respinse acțiunile în revendicare introduse dup intrarea în vigoare a legii 10/2001 în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea special nu este unul care s funcționeze efectiv, adic s conduc la restituirea în natur sau la plata unei despgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt.
Curtea a stabilit deja c Fondul "Proprietatea" nu funcționeaz în prezent de o manier susceptibil s conduc la o despgubire efectiv (a se vedea, printre altele Ruxanda Ionescu României și Matache și alții României). În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare, nr. 247/2005, nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungit a despgubirii persoanelor care, au fost private de bunurile lor (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu României).
Raportat la aceast decizie, consider recurenta c instanța de fond și cea de apel au pronunțat o soluție complet eronat și neîntemeiat, respingând acțiunea în revendicare fr a cerceta și celelalte aspecte ale cauzei cu privire la îndeplinirea procedurii administrative și a respectrii acesteia, precum și cercetarea existentei unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Procedând în sens contrar, cele dou instanțe au înclcat - în susținerea recurentei - atât dispozițiile procedurale precum și drepturile recurentei prevzute de Constituție și de Convenția European a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate și liberul acces la justiție.
Totodat face referire recurenta la soluțiile pronunțate de Curtea European a Drepturilor Omului în cauze similare (a se vedea Tudor României; Matache și alții României), în care s-a decis faptul c și în cazul existenței unei decizii administrative sau în cazul în care nu s-a rspuns solicitrilor prților, prin care s-a propus o despgubire pentru imobilul naționalizat, prților nu se ofer nicio garanție cu privire la durata procedurii, rezultatul acesteia sau proporționalitatea scopului urmrit (satisfacția echitabil).
În aceleași cauze menționate mai sus Curtea a concluzionat c msura respingerii ca inadmisibile a acțiunii de ctre instanțe pe motiv c exist o procedur special prevzut de Legea nr. 10/2001, reprezint o înclcare a dreptului recurentei de acces la justiție într-o msur în care, nici astzi, dup mai mulți ani de la angajarea procedurii administrative nu s-a obținut vreo despgubire și nici nu exist garanția c vor obține aceste despgubiri sau dac acestea vor fi echitabile.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9.proc.civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimații și R au formulat întâmpinare, prin aceasta susținând în esenț c autoarea lor a cumprat imobilul în litigiu cu respectarea condițiilor legale. Instanțele de fond și apel au ținut seama de argumentele aduse de ctre intimați, în mod corect au constatat buna credinț a cumprtoarei, respingând cererea în revendicare formulat de ctre reclamant.
Mai arat intimații c în mod corect au reținut instanțele incidența în speț a prevederilor Legii 10/2001, care este o lege special și, astfel, derogatorie de la dreptul comun. acestui act normativ este susținut de ctre intimați și din perspectiva prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998.
În ce privește notificarea la care recurenta face referire, solict intimații a se observa c aceasta nu se refer la restituirea în natur a imobilului, ci la acordarea de despgubiri pentru apartamentul în litigiu.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrrile dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea constat caracterul nefondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt urmtoarele:
Un prim aspect care se impune a fi lmurit este acela legat de limitele controlului judiciar ce poate fi realizat în contextul recursului pendinte, o asemenea clarificare fiind apreciat necesar faț de împrejurarea c recurenta, prin criticile expuse, face referire în mod constant la greșeli pretins a fi fcute atât de instanța de fond cât și de cea de apel.
Potrivit art. 299 alin. 1.pr.civ. "hotrârile date fr drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevzute de lege, hotrârile altor organe cu activitate jurisdicțional sunt supuse recursului", iar conform art. 304.pr.civ. "modificarea sau casarea unei hotrâri se poate cere în urmtoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate".
În condițiile în care recursul promovat de ctre recurent este îndreptat împotriva deciziei pronunțate în calea de atac a apelului, raportat la exigențele normelor enunțate, instanța de recurs nu poate proceda la o analiz de legalitate direct asupra hotrârii primei instanțe, controlul judiciar urmând a se realiza numai în privința legalitții hotrârii date în apel.
Ca atare, instanța de recurs nu va proceda la analiza acelor critici care se refer la conținutul hotrârii primei instanțe, și care nu au fost supuse analizei instanței de apel, ca instanț ce putea realiza controlul judiciar (atât din perspectiva legalitții cât și din aceea a temeiniciei sentinței date în prim instanț) potrivit cu exigențele art. 282 alin. 1.pr.civ.
Deși susține c instanța de apel a analizat greșit actul juridic dedus judecții (tinzând la o încadrare a acestei critici în motivul reglementat prin art. 304 pct. 8 din pr.civ.), recurenta argumenteaz aceast susținere prin aceea c: litigiul a fost analizat strict din punctul de vedere al Legii 10/200, deși acțiunea în revendicare era întemeiat pe dispozițiile de drept comun; c s-a fcut o greșit aplicare a prevederilor Legii 10/2001.
Prin raportare la argumentele astfel dezvoltate, Curtea constat c practic nu se aduce vreo critic modului deinterpretare a unui act juridic dedus judecții,ci se imput instanței numai greșeli legate de aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale, ceea ce se circumscrie motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9.pr.civ. iar nu celui din conținutul pct. 8 al aceluiași articol.
Instanța de apel a expus - raportat criticile ce erau formulate prin motivele de apel și la exigențele art. 295 alin. 1.pr.civ. - argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat c își gsesc aplicare în speț prevederile Legii speciale (legea 10/2001), și c soluția primei instanțe este corect din aceast perspectiv.
În recurs, recurenta nu expune argumente critice faț de raționamentul expus de instanța de apel, ci se limiteaz la expunerea unor simple afirmații în sensul c instanța de apel ar fi greșit, dup care "invedereaz" un punct de vedere propriu - potrivit cruia acest act normativ nu și-ar gsi aplicare în speț, pentru c nu a fost invocat ca temei de drept al acțiunii în revendicare pe care a promovat-o - pe care îl consider corect.
Curtea constat c în absența unor argumente concrete dezvoltate de recurent, care s permit o analiz legat de modul de interpretare și aplicare a legii la situația litigioas dedus judecții, nu exist fundamentul unei analize de legalitate în sensul prevederilor art. 304 partea introductiv din pr.civ.
Aprecierea și a bunei credințe ca și criteriu de preferinț pentru titlul exhibat de pârâții-intimați (alturi de cele clasice, consacrate de doctrin și jurisprudenț), prin prisma reglementrii din art. 46 din Legea 10/2001, a fost de asemenea argumentat de instanța de apel, iar susținerea recurentei în sensul c "aceste dispoziții legale nu constituie o astfel de preferabilitate a titlului intimaților" este limitat tot la un simplu enunț, lipsit de argumente contrare ce ar permite o analiz a legalitții acestei concluzii a instanței. Deși face trimitere la prevederile art. 712.civ. în continuarea menționatului enunț, Curtea constat c aceast norm (care reglementeaz sancțiunea decderii din beneficiul de inventar pentru eredele ce a ascuns cu științ bunuri ale succesiunii), au relevanț în litigiul dedus judecții, nefiind disputate probleme care s priveasc limitele culegerii vreunei succesiuni corelativ beneficiului de inventar ce ar fi îndreptțit (sau nu) s îl invoce un moștenitor.
Eficiența bunei credințe în analiza acțiunii în revendicare pendinte a fost recunoscut cu valoare de criteriu de preferinț - astfel cum s-a reținut anterior - în privința contractului de vânzare-cumprare ce constituie titlu în sensul prevederilor art. 644 - 645.civ. cât și ca element de natur a consolida titlul pârâților subdobânditori cu titlu oneros (de la stat), iar nu ca având ea însși valoare de titlu de proprietate. Recunoscându-i-se valoarea de criteriu de preferinț în operațiunea juridic de comparare a titlului de proprietate al subdobânditorilor cu cel al fostului proprietar, consecința fireasc era aceea a evingerii titlului (recurentei-reclamante) constat nepreferabil.
Potrivit art. 5 din civ. "este oprit judectorului a se pronunța, în hotrârile ce le d, pe cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse".
Prin raportare la exigențele normei menționate, dar și la principiul relativitții efectelor hotrârilor judectorești (potrivit cruia hotrârile judectorești produc efecte numai faț de prțile între care s-a derulat litigiul soluționat prin acestea), existența unor hotrâri prin care instanțele naționale au constatat nelegalitatea naționalizrii unor imobile nu pot produce vreun efect în ce privește dreptul reclamantei-recurente asupra imobilului revendicat în litigiul pendinte.
Curtea European a Drepturilor Omului nu ar fi putut constata, în ce o privește, nelegalitatea msurii naționalizrii - astfel cum pretinde recurenta - pentru c aceast instanț european, așa cum a artat în numeroase hotrâri pe care le-a pronunțat, nu analizeaz situații anterioare ratificrii Convenției Europene pentru Aprarea Drepturilor Omului și a Libertților Fundamentale de ctre Statul român, ratificare ce a avut loc în anul 1994.
În aprecierea relativ la întrunirea condițiilor aplicrii principiului validitții aparenței de drept, instanța de apel (confirmând soluția primei instanțe) a avut în vedere atât verificrile ce au fost efectiv realizate de autoritatea administrativ care s-a ocupat de vânzarea apartamentului cât și existența unei cereri prin care autoarea recurentei solicita acordarea de msuri reparatorii sub forma despgubirilor.
În raport de aceste elemente de fapt (ce nu pot fi reevaluate în faza recursului) apare ca fiind just concluzia potrivit creia, în situația în care legislația în vigoare la acel moment gira ca titlu valabil al statului preluarea în baza Decretului 92/1950, iar valabilitatea unui asemenea titlul al statului nu era contestat de foștii proprietari în fața autoritților competente ori chiar în fața chiriașilor imobilului preluat în acest mod, nu exista vreun temei ca autoarea intimaților (fost chiriaș) s aib vreun dubiu asupra încadrrii locuinței pe care o ocupa în categoria celor care puteau fi cumprate în condițiile Legii 112/1995.
Mențiunea ce se regsește în cererea prin care autoarea recurentei a solicitat în mod expres despgubiri, mențiune prin care aceasta arta "îmi rezerv dreptul de a m considera nedreptțit în reconstituirea dreptului de proprietate prin nerestituire în natur a imobilului", a fost evaluat corect de instanța de apel, o asemenea aserțiune neconstituind o contestație asupra valabilitții titlului în baza cruia statul deținea la acel moment imobilul cu atât mai mult cu cât se solicitau msurile reparatorii (despgubiri) permise de Legea 112/1995.
Ca atare, Curtea reține c în mod corect s-a constat c autoarea intimaților s-a aflat în situația unei erori comune și invincibile, cumprând cu bun credinț locuința pe care o deținea în calitate de chiriaș.
Momentul depunerii (de ctre autoarea pârâților) a cererii de cumprare a apartamentului nu este relevant în aprecierea poziției subiective pe care aceasta a avut-o la un moment ulterior, respectiv acela al încheierii contractului de vânzare cumprare. Respectiva cerere nu putea produce - din perspectiva prevederilor art. 14 raportat la art. 9 alin. 1 din Legea 112/1995 - efectele specifice, respectiv nu putea genera obligația unitții ce administra imobilul de a declanșa procedura de vânzare a locuinței închiriate, îns formularea ei înainte de termenul stabilit prin normele menționate nu relev împrejurarea c solicitantul ar fi avut cunoștinț despre existența vreunei contestații asupra titlului statului, spre a conduce la înlturarea aplicrii principiului validitții aparenței de drept.
Având în vedere considerentele expuse în analiza relativ la conținutul cererii de despgubiri depuse de autoarea recurentei la data de 22.07.1996, Curtea constat c este eronat și susținerea recurentei în sensul c prezumția de bun credinț reținut în ce o privește pe autoarea pârâților ar fi fost "rsturnat în anul 1996, prin afirmarea de ctre proprietar a dreptului real și a solicitrii de a-i fi retrocedat bunul în patrimoniu".
Se impune a se observa c, în ce privește conținutul acestei cereri de acordare a despgubirilor, nu poate fi reținut alegația potrivit creia autoarei recurentei i s-ar fi impus un formular dup care s o conceap în condițiile în care prin conținutul Legii 112/1995 și al Normelor Metodologice ce s-au edictat pentru aplicarea acestei Legi nu s-au stabilit formulare de cerere sau elemente de conținut exclusive pentru cererile ce puteau fi formulate pe baza acestui act normativ. Dealtfel, conținutul pe care îl are în concret cererea formulat de numita (cu nr. 1577/1996) dovedește faptul c petenta a avut posibilitatea includerii elementelor pe care le-a considerat utile obținerii msurilor reparatorii solicitate, fcând chiar observații - prin mențiunea anterior analizat - cu privire la eficiența efectului reparator al actului normativ.
Recurenta dezvolt critici prin care combate o soluție de inadmisibilitate ("un fine de neprimire") a acțiunilor fundamentate pe prevederile art. 480-481.civ.
În speț, nu numai c nu s-a dat cererii reclamantei o soluție de inadmisibilitate, instanțele procedând la analiza comparativ a titlurilor exhibate de prți asupra imobilului revendicat, dar asemenea critici vin în contradicție cu cele ce au fcut obiect analizei din precedent, prin care recurenta însși susținea c într-o contextul comparației de titluri ce s-a fcut nu trebuia s se dea eficienț și legii speciale (Legea 10/2001).
Prin Decizia 33/2008 pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii nu s-a statuat în sensul inadmisibilitții acțiunilor în revendicare de drept comun - astfel cum fr temei susține recurenta - ci s-a stabilit c, în prezența Legii speciale (nr. 10/2001), devine aplicabil principiulspecialia generalibus derogant, astfel c prțile nu au posibilitatea de a alege calea unei acțiuni în revendicare de drept comun în analiza creia s nu se fac aplicare legii speciale menționate.
Interdicția de înstrinare instituit, pentru o perioad de 10 ani, prin art. 9 alin. 8 din Legea 112/1995 nu poate fi interpretat în sensul susținut de ctre recurent, și anume c prin respectiva interdicție s-ar confirma calitatea de detentor precar a statului, pentru c o asemenea interpretare este contar scopului acestui act normativ, scop care se regsește definit în titlul acestuia - "pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului" - dar și prevederilor art. 1 din aceeași lege, prin care se stabilește în mod neechivoc faptul c intr în sfera de aplicare a legii imobilele preluate cu titlu, dup data de 6 martie 1945, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.
Ca atare, nici din aceast perspectiv nu poate fi reținut susținerea potrivit creia statul deținea imobilul în litigiu fr titlu și, astfel, autoarea pârâților ar fi trebuit s aib dubii asupra calitții de proprietar a acestuia.
Stabilirea, prin art. 2 din Legea 10/2001, a caracterului abuziv al prelurilor de imobile realizate de ctre stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu produce, prin ea însși, efectul invalidrii titlului statului în privința oricrei preluri fcute în aceste condiții (cu consecința repunerii foștilor proprietari în situația anterioar) astfel cum pretinde recurenta, ci este necesar pentru a se produce astfel de efecte s fie sesizate autoritțile competente a analiza îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de legea special.
În acest sens sunt prevederile exprese din art. 1 alin. 1 al Legii 10/2001, conform crora "imobilele preluate în mod abuziv de ctre stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natur sau echivalent, când restituirea în natur nu mai este posibil, în condițiile prezentei legi".
Cu respectarea acestor exigențe legale, dar și a principiului general de dreptspecialia generalibus derogant, a fost analizat cererea în revendicare, formulat de ctre recurenta-reclamant ulterior momentului intrrii în vigoare a legii 10/2001, pentru un imobil ce intr în sfera de aplicare a acestei legi speciale.
Împrejurarea c cererea de despgubiri formulat de autoarea recurentei în condițiile Legii 112/1995 a fost sau nu soluționat pân în prezent nu are relevanț în operațiunea juridic (provocat de cererea în revendicare) a comparrii titlurilor exhibate de ctre recurent și intimații-pârâți persoane fizice. Dreptul de a obține despgubiri în condițiile menționatei legi speciale nu este de natur a înltura incidența, faț de recurent, a prevederilor unei alte legi speciale - Legea 10/2001 - cele dou acte normative cu caracter special nefiind într-un raport de subordonare sau de complementaritate.
Soluția de respingere, ca neîntemeiat, a acțiunii în revendicare pendinte nu este echivalent cu lipsirea recurentei de dreptul la acces în justiție pentru c exercitarea unui asemenea drept presupune posibilitatea ca demersul judiciar s fie supus analizei unei instanțe judectorești, sub aspectul temeiniciei și legalitții lui, analiz care s-a realizat în privința acțiunii de faț.
Altfel spus, accesul la justiție nu este echivalent cu admiterea oricrei cereri adresate instanțelor judectorești, acestea din urm având - potrivit exigențelor art. 129 alin. 4 raportat la art. 115.pr.civ, art. 1169.civ. și art. 123 alin. 1 din Constituția României - obligația de a stabili, în baza susținerilor tuturor prților implicate în proces și a probatoriului administrat, situația de fapt și legislația aplicabil acesteia, în raport de acestea statuând asupra împrejurrii dac sunt este nu întemeiat acțiunea cu care au fost sesizate.
În condițiile în care, în speț, recurenta a promovat acțiunea în revendicare pendinte ca un prim demers, de sine stttor, îndreptat împotriva foștilor chiriași cumprtori (dețintori ai unui titlu valabil) - iar nu ca unul precedat de existența unei hotrâri judectorești prin care s se fi constatat nevalabilitatea titlului statului sau ca unul provocat de pasivitatea unei entitți pe care ar fi notificat-o în condițiile Legii 10/2001 de a soluționa o solicitare de acordare a msurilor reparatorii corespunztor prevederilor acestui act normativ - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care se face referire prin motivele de recurs nu este relevant în analiza legalitții deciziei recurate, în respectivele hotrâri ale instanței europene fiind analizate situații (diferite) ale unor persoane crora dreptul de a obține, din partea statului, restituirea imobilelor preluate abuziv le fusese stabilit printr-o hotrâre judectoreasc anterioar (devenind astfel titulare ale unui "bun" aflat în sfera de protecție a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția European pentru Aprarea Drepturilor Omului și a Libertților Fundamentale) sau li se stabilise în prealabil, în contextul Legii 10/2001, dreptul la msuri reparatorii prin echivalent ce nu puteau fi primite din cauza ineficienței/lipsei de randament a Fondului Proprietatea.
În acest context, s-a reținut netemeinicia acțiunii în revendicare a reclamantei-recurente pentru considerentul c titlul de proprietate pe care l-a invocat nu este - ținând seama de dispozițiile de drept substanțial din conținutul Legii 10/2001 și de aspectele asupra crora s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ - preferabil celui pe care îl dețin pârâții-intimați, iar nu în considerarea conduitei adoptate de autoarea reclamantei în raport de procedura special reglementat prin Legea 10/2001(constând în aceea c nu a formulat notificarea reglementat de acest act normativ).
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constat caracterul nefondat al criticilor aduse de ctre recurent deciziei atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1.pr.civ. respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de ctre recurenta reclamant împotriva deciziei civile nr. 39/14.01.2009, pronunțat de Tribunalul Bucure ști - Secția a V-a Civil, în contradictoriu cu intimații pârâți, R, Municipiul B prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabil.
Pronunțat în ședinț public, azi, 17.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECTOR JUDECTOR
- - - - -
- -
GREFIER
Red.GS
.red.
2 ex./
Jud Apel Secția a V-a Civil
,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Antonela Cătălina Brătuianu, Ileana
