Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 553/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1280/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.553
Ședința publică de la 04.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.322 din 06.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Cauza are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatului-reclamant întâmpinare, în două exemplare, precum și o cerere din partea apărătorului intimatului-reclamant prin care solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, iar, în caz de neprezentare solicită acordarea unui termen pentru imposibilitate de prezentare.
Curtea, având în vedere că apelantul-pârât a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă la data de 19 septembrie 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 2.
Prin sentința civilă nr. 322 din 06 martie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de către reclamntul, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General; a obligat pârâtul să restituie reclamantului apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2 - ce face în prezent obiectul contractului de închiriere nr. -L din 25 iunie 1998, prelungit ulterior - urmând să se emită o dispoziție de restituire în acest sens, conform Legii nr. 10/2001.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că părinții săi au dobândit proprietatea imobilului sus-menționat, compus teren și construcție cu două etaje, plus mansardă și boxe.
După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari a formulat o notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 2152/2001, având ca obiect imobilul respectiv, anexând notificării toate înscrisurile doveditoare solicitate de unitatea deținătoare.
Deși dosarul este complet și s-a adresat ulterior cu numeroase cereri, reclamantul susține că nu i s-a răspuns, cu rea - credință, motiv pentru care se impune obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, fie în tot, fie în parte, dacă se dovedește că o parte a acestuia a fost înstrăinat către terțe persoane.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, stabilește condițiile și procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptățite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii.
Fără îndoială că toate procedurile imperative prevăzute prin legea specială de reparație trebuie parcurse de cei îndreptățiți, acestea fiind coordonatele în care legiuitorul a apreciat că se poate realiza restituirea imobilelor preluate abuziv de statul român.
Tribunalul a considerat însă că vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor acesteia fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001 poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând nici un impediment în acest sens, fiind evident că reclamantul, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, decizie privind admiterea recursului în interesul legii și, deci, obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că și au încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu"Societatea Asociați" în data de 22 mai 1926 pentru terenul în suprafață de 297,67 mp. situat în B,-, cei doi soți cumpărători fiind înscriși prin procesul - verbal nr. 16670 din 10 februarie 1041 în Cartea funciară provizorie și cu construcție la adresa- edificată pe terenul respectiv, afectată de un drept de ipotecă în favoarea Creditului Ipotecar SA pe teren de 10 ani.
De la aceștia imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv - potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 - prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, Sfatului Popular al raionului, Conform acestui act administrativ rezultă că s-a trecut în proprietatea statului, în baza sentinței civile nr. 9667/1962 a Tribunalului Raional, imobilul compus din parter, două holuri, antreu, trei camere, baie, bucătărie; etajul 1: compus din două holuri, antreu, trei camere, bucătărie; mansardă: compusă din două camere; pivniță, spălătorie, teren construit și neconstruit în suprafață de 148 mp.
Din relațiile comunicate instanței de SC SA reiese că în condițiile Legii nr. 112/1995 au fost perfectate contractele de vânzare - cumpărare nr. 53 din 24 septembrie 1996 și nr. 3236 din 16 iunie 1997 (a căror valabilitate a fost de altfel, conformată în justiție, într-un litigiu soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1709 din 08 decembrie 2005 Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă), în prezent pentru restul imobilului fiind încheiat un contract de închiriere nr. -L din 25 iunie 1998, prelungit ulterior.
Tribunalul a reținut totodată că reclamantul este moștenitorul testamentar al lui și, aceștia decedând la data de 01 noiembrie 1979, respectiv la data de 17 ianuarie 1989.
Ținând însă seama și de situația juridică a apartamentelor din imobil, prezentată mai sus, și de principiul disponibilității procesuale, având în vedere conținutul cererii de chemare în judecată prin prisma prevederilor art. 129 alin. 6 Cod de procedură civilă (cerere neprecizată de reclamant, acesta nefiind prezent, personal sau prin apărător, la nici un termen de judecată), tribunalul a admis acțiunea în parte, dispunând restituirea în natură către reclamant doar a apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2 - ce face în prezent obiectul contractului de închiriere nr. -L din 25 iunie 1998, prelungit ulterior - acesta fiind, conform probelor aflate la dosar, singurul apartament din imobil care nu a fost înstrăinat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul B prin Primarul General.
În motivele de apel se arată că reținând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 21 - 25 di Legea nr. 10/2001, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, instanța de fond a obligat pârâtul să restituie în natură imobilul situat în B,-, sector 2, ce face în prezent obiectul contractului de închiriere nr.-L din 25 iunie 1998, prelungit ulterior, urmând a se emite o dispoziție de restituire în acest sens conform Legii nr. 10/2001.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 Cod de procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii și s-a pronunțat decizia nr. 33/2008 în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 481 Cod civil).
Așadar instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Notificarea reclamantului urmând a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/201, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, se va emite o dispoziție de restituire în natură.
Apelantul mai arată că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005 este un termen de recomandare, norma legală sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel, depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt de nu a fost dovedit în cauză.
Se mai precizează de către apelant, că, mai mult în grabă, instanța de fond a dispus restituire și nu a stabilit întinderea dreptului de proprietate al reclamantului și nu a determinat precis pe baza unei expertize imobilul ce a făcut obiectul acestui drept.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
Nu pot fi primite criticile formulate de apelanta - pârâtă referitoare la subrogarea în drepturile unității deținătoare urmare soluționării pe fond a contestației formulate de reclamant. Din moment ce, potrivit dispozițiilor legii 10/2001 deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță suntem în prezența unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimatul - reclamant în 2001, în condițiile în care, la acest moment pârâta nu a soluționat notificarea și, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
Nu este întemeiată nici critica vizând stabilirea corectă a întinderii dreptului de proprietate al intimatului - reclamant cu privire la imobilul în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice, întrucât actele de proprietate depuse la dosarul cauzei fac dovada deplină a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului. Pe de altă parte, apelanta prin consilier juridic a fost prezentă la termenul la care au fost propuse probele, 30.01.2009 solicitând exclusiv emiterea unor adrese pentru a se stabili situația juridică a imobilului, neapreciind că ar fi necesar să solicite efectuarea unei expertize tehnice.
De altfel, deși a fost invocată critica referitoare la nedispunerea expertizei tehnice, nici în apel apelanta nu s-a prezentat pentru a solicita această probă, conform dispozițiilor art.1169 cod civil coroborate cu art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă.
În baza art. 296 Cod procedură civilă, curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 322 din 06 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant, ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red.
. /CS
4ex./24.11.2009
-3.--
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
