Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 564/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.564
Ședința publică de la 18.12.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Georgeta
GREFIER -
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr.727A/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 16.12.2008 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 18.12.2008 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 27.04.2007 sub nr-, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Municipiul B, prin Primarul General, să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 50 mp, situat în B,-, corp B, sector 3, teren ce excede construcției de la aceasta adresa, fără cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca autoarea sa, ch, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, corp B, sector 3, format din teren în suprafață de 180 mp și construcție compusă din 3 camere, hol mare, antreu, bucătărie și baie, în suprafață de 130 mp, în temeiul contractului de schimb imobiliar autentificat sub nr. 10.004/9.02.1949; în urma decesului mamei sale, ch, reclamantul a rămas singurul moștenitor.
Imobilul a fost preluat de Statul R în mod abuziv, fără a se menționa temeiul de drept, respectiv actul normativ în baza căruia a fost preluat. Ulterior preluării, statul a înstrăinat imobilul către numiții, si, iar terenul ce excede construcției a fost închiriat celor doua familii.
Prin sentința civila nr. 2494/15.03.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr-, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva numiților, și, aceștia fiind obligați să îi lase reclamantului in deplina proprietate si liniștită posesie construcția Corp B din-, sector 3 și terenul aferent construcției în suprafață de 130 mp.
Pe calea prezentei cereri, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de aproximativ 50 mp ce excede construcției, ca urmare a faptului ca acest imobil a fost preluat fără nici un titlu de către stat, așa cum s-a constatat și prin sentința civilă nr. 2494/15.03.2006.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 cod civil si art. 6 din Legea 213/1998.
Pârâtul Municipiul B, prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității, arătând în principal că pentru imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989 restituirea este posibilă numai în condițiile prevăzute de Legea 10/2001, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun; pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 592/21.01.2008 instanța de fond a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de către reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General; a obligat pârâtul Municipiul B prin Primarul General să lase reclamantului în deplină posesie și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 44,61 mp situat în B,-, corp B, sector 3, teren care excede construcției de la aceasta adresa, așa cum acest teren a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert, omologat de instanță; s-a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Legea 10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat în perioada de referință a legii; nu există însă nici o dispoziție legală care să interzică persoanelor îndreptățite - fost proprietar sau moștenitorul acestuia, să promoveze acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului Civil, în analizarea căreia urmează să fie avute în vedere și dispozițiile legii speciale 10/2001.
Sub acest aspect, instanța a reținut prevederile art. 2 alin 2 din Legea 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar pe cale de consecință vor păstra și corolarul dreptului de proprietate, și anume acțiunea în revendicare.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut în esență că:
Prin contractul de schimb autentificat sub nr. 10014/09.02.1949, mama reclamantului, ch, a dobândit dreptul de proprietate asupra corpului B din imobilul situat în B,-, compus din teren în suprafață de 180 mp și construcție în suprafață de 130 mp. Reclamantul este unicul moștenitor al numitei ch, decedata la data de 14.01.1951.
Din adresa nr. 8938/21.06.2004 emisă de Primăria Municipiului B - Serviciul Evidenta Proprietății rezultă ca imobilul situat la adresa poștală-, sector 3 făcut obiectul Decretului de 92/1950, fără a fi precizata poziția din anexa decretului.
Față de această situație, și de conținutul listelor-anexe la Decretul 92/1950, instanța a apreciat că imobilul ce constituia obiectul dreptului de proprietate al autoarei reclamantului a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără niciun titlu.
La poziția 6640 din Decretul menționat se regăsește imobilul situat în B,-, naționalizat pe numele G (căsătorit cu ). Din analiza fiselor nr. 2 corpului B din imobilul situat în B,-, sector 3, nr. 3 pe numele Gh. si procesului verbal de evaluare nr. 582/08.02.1949 rezulta ca la adresa poștală- sunt două imobile distincte, corpul A și Corpul
Corpul A constituie obiectul dreptului de proprietate al familiei, acesta fiind de fapt imobilul naționalizat în temeiul Decretului 92/1950, motiv pentru care, prin sentința civilă nr. 9038/11.11.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, s-a admis acțiunea în revendicare formulata de, si privind imobilul situat în B,-, corp A, sector 3.
Prin urmare, imobilul situat în B,-, corp B, sector 3 nu este menționat în anexele Decretului 92/1950. a dispusa pe numele altei persoane - G - privește un alt imobil (corpul A), neputând produce vreun efect in privința dreptului de proprietate al autoarei reclamantului, astfel că pentru imobilul revendicat pe calea prezentei acțiuni nu exista nici un titlu de trecere in proprietatea statului.
Față de aceste considerente, în analiza comparativă a drepturilor de proprietate invocate de părți, instanța a reținut că reclamantul deține un titlu de proprietate valabil (contractul de schimb autentificat sub nr. 10014/09.02.1949) cu privire la terenul ce excede construcției din B,-, corp B, sector 3 (construcție a cărei restituire s-a dispus prin sentința civil a nr. 2494/15.03.2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B - filele 1418); dimpotrivă pârâtul, Municipiul B nu are nici un titlu de proprietate cu privire la acest imobil.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 480.civ. instanța a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtul Municipiul B să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 44,61 mp ce excede construcției, așa cum acest teren a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul B, prin Primar General.
In dezvoltarea motivelor de apel, s-a susținut în esență că acțiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. În ceea ce privește imobilele preluate de către stat în perioada 1945-1989, este posibila restituirea doar în condițiile prevăzute de acest act normativ special, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun. Aceasta concluzie se desprinde din prevederile art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele din art. 1 din Legea 10/2001.
Astfel, reclamantul avea posibilitatea de a se adresa Comisiei înființate în baza Legii 10/2001, și numai după ce Comisia ar fi dat un răspuns negativ ar fi putut solicita pe calea dreptul comun pretenții.
Pe de alta parte, închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intra sub incidenta Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normative, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului - accesul la justiție în sensul art. 6 din CEDO nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile; dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție, condiția fiind aceea de a asigura căi de atac, în justiție, pe care Legea 10/2001 o îndeplinește.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la data de 22.05.2008, întemeiată pep. art. 115-118 Cp. solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat. a susținut în esență că nu putea formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât nu se încadra în ipotezele reglementate de art. 2 din Legea 10/ 2001, imobilul fiind preluat de stat doar formal în baza Decretului nr. 92/1950, în realitate nefiind menționat în anexa decretului și neexistând vreun alt act in care sa fie menționata modalitatea de preluare a imobilului de către stat și o dovada a preluării.
Prin decizia civilă nr.727/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă a fost admis apelul astfel declarat, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
În ceea ce privește acțiunile în revendicare ale imobilelor naționalizate, trebuie să se facă o diferență clară între revendicările formulate de foștii proprietari/moștenitorii acestora și chiriașii cumpărători, pe de o parte și revendicările formulate de foștii proprietari și moștenitorii acestora și stat/Municipiul B, pe de altă parte.
Din coroborarea alin 3 și 1 ale art. 6 din Legea 213/1998, rezultă că instanțele judecătorești sunt pe deplin competente să analizeze valabilitatea titlului de preluare (fie în cadrul contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilele care se solicita a fi restituite de stat, fie în cadrul acțiunii în revendicare formulate pe calea dreptului comun pentru imobilele care se solicita a fi restituite de chiriașii cumpărători), iar din interpretarea logica a dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, rezultă că acestea sunt aplicabile numai în ceea ce privește acțiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, întrucât cu privire la imobilele care se solicita a fi restituite de stat există dispoziții speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
In consecință, instanța de apel a apreciat că Legea specială de reparații nr. 10/2001 privește doar raporturile juridice dintre foștii proprietari și stat, iar nu și raporturile juridice dintre aceștia și chiriașii - cumpărători, care au rămas în continuare supuse dreptului comun, reglementat de art. 480 civ.
În privința susținerii intimatului reclamant în sensul că nu putea formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, întrucât nu se încadra în ipotezele reglementate de art. 2 din Legea 10/2001, s-a reținut că este nefondată. Din adresa nr. 8938/21.06.2004 emisă de Primăria Municipiul B prin Primar General - Serviciul Evidență proprietăți rezulta că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar faptul ca autoarea intimatului reclamant nu este menționată în anexa decretului duce doar la concluzia ca decretul a fost greșit aplicat, imobilul încadrându-se în lit. a art. 2 din Legea nr. 10/2001 sau cel puțin în prevederile lit. iaa rt. 2 din Legea nr. 10/2001 (de altfel, acest aspect urma să fie soluționat în cadrul eventualei contestații promovate împotriva eventualei decizii de respingere a notificării pe motivul invocat de intimatul reclamant, însă nu poate fi reținută că valida apărarea în sensul că nu s-a recurs la o procedură pusă la dispoziția reclamantului, care includea și dreptul de acces la instanță, întrucât partea însăși aprecia că această cale nu i-ar asigura câștig de cauză).
In realitate, intimatul reclamant a înțeles să renunțe la procedura pusă la dispoziție de legea internă, asumându-și ca atare și consecințele, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep.
Pe de alta parte, a apreciat instanța că dispozițiile Legii nr. 10/2001 (care reglementează numai raporturile dintre foștii proprietari/moștenitorii acestuia și stat) întrunesc exigentele CEDO, astfel încât nu se impune înlăturarea de la aplicare a legii interne, în baza principiului efectului direct al jurisprudenței CEDO, consacrat prin cauza Dumitru Popescu contra României.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile de restituire de către entitățile investite cu soluționarea notificărilor, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri - potrivit art. 26, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz al entității investite cu soluționarea notificării, in termen de 30 de zile de la comunicare (o procedura asemănătoare fiind prevăzută de Legea nr. 247/2005).
De asemenea, persoana interesată poate sancționa lipsa răspunsului unității deținătoare notificată de a răspunde în termen de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 din Legea 10/2001 - prin decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că tribunalul este competent sa soluționeze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii 10/2001, iar potrivit deciziei nr. XX/19.03.2007 a instanței supreme, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate (cu condiția insa a formulării unei notificări).
Pentru considerentele in fapt si in drept expuse, instanța de apel a constatat ca intimatul reclamant nu a înțeles sa uzeze de mijloacele puse la dispoziție de legea interna, asumându-și astfel si consecințele juridice, menționate.
În motivarea recursului se arată în esență că:
Tribunalul a admis, cu greșita aplicare a legii, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun (art.480, 481 Cod. civil). Legea 10/2001 nu este aplicabilă în speță.
Instanța de apel a pornit de la o premisa greșită în aplicarea legii, fără a se raporta deloc la normele care definesc și delimitează sfera ei de aplicare.
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, obiectul acestei reglementari îl constituie "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.", art. 2 explicând ce se înțelege prin "imobile preluate abuziv"
Noțiunea comuna utilizata pentru toate ipotezele textului art. 2 este aceea de "preluare". juridic al acesteia nu se confundă cu cel faptic, trebuie să existe acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Arată recurentul că, în speță, nu s-a probat existența unui titlu (valabil sau nu) al statului ori a unui act de dispoziție al organelor locale ale puterii sau administrației de stat.
In ceea ce privește încadrarea - în ipoteza susținută în motivarea deciziei recurate - reglementata de litera a) din art. 2 al Legii nr. 10/2001, cu referire la Decretul nr. 92/1950, care ar presupune o preluare de către stat "cu titlu valabil", aceasta nu se regăsește în speță, întrucât preluarea nu se rezuma la o detenție precară (deși în speță nici măcar aceasta nu a fost dovedită) sau la o simplă contestare a dreptului de proprietate al adevăratului proprietar - ceea ce în mod ilogic și ilegal manifestă în cauza Municipiul
Preluarea presupune trecerea în patrimoniul statului, deci transferul dreptului de proprietate, ceea ce nu s-a realizat, nici prin înscrierea dreptului în evidentele de publicitate imobiliară și în evidentele fiscale, și nici prin atitudinea ulterioara a statului, care nu a procedat la vânzarea terenului în litigiu - cu destinația de alee acces în imobil și de trecere pentru corpul B, către chiriașii din acest corp de clădire, deși le-a vândut fiecăruia o parte din construcție și terenul aferent.
În mod necontestat, nici autoarea ch, nici terenul revendicat și nici corpul B, împreună cu terenul de sub el, situate în B, sectorul 3, pe-, nu sunt evidențiate în listele anexa la Decretul nr. 92/1950.
Mai susține recurentul că a fost greșit interpretată relevanța legala a adresei nr. 8938/21.06.2004, emisă de Primăria Municipiului
Acest înscris este un act care conține doar susțineri ale uneia din părțile în proces - pârâtul - fără a se depune în dovedirea lor acte din care să rezulte realitatea acestor susțineri. n cuprinsul acestei adrese se face trimitere la "evidențele cadastrale întocmite pe baza de declarații în anul 1986", mult după presupusă data a "preluării" terenului in litigiu, declarațiile neținând loc de titlu de proprietate.
Se mai face trimitere, în aceeași adresă, la "evidențele" deținute de Primăria Municipiului B, fără a se arăta care sunt acele evidente și ce înscrisuri cuprind.
Instanța de apel nu s-a raportat la vreun alt înscris, în susținerea tezei preluării prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, dar nici nu a motivat de ce a înlăturat toate celelalte probe administrate în cauză, pe care instanța de fond și-a întemeiat sentința, iar recurentul reclamant apărările.
Prin această omisiune s-au încălcat cerințele imperative ale art.261 pct.5 Cod. procedura civila, care impun obligația de a expune și motivele de fapt pentru care s-au înlăturat cererile părților, ceea ce presupune și analiza probelor sau măcar arătarea motivelor pentru care anumite probe au fost cu totul înlăturate.
În lista anexă la Decretul nr. 92/1950, la poziția nr. 664 este înscris G, cu 4 apartamente situate în B,-,-.
Coroborând aceasta situație necontestată, cu împrejurarea că, deja, prin dispoziția nr. 816/30.03.2008 a Primarului General s-a restituit în proprietatea doamnei și a domnilor și corpul A din imobilul situat în B, sectorul 3,-, împreuna cu terenul aferent, rezultă - în susținerea recurentului că au mai fost preluate alte 3 apartamente, în celelalte 3 locații, corpul A fiind echivalat cu un apartament. Concluzia logică este aceea că imobilul care constituie corpul B nu a fost preluat în temeiul Decretului nr.92/1950, fie el și greșit aplicat, cum a apreciat instanța de apel.
In susținerea aceleiași situații de fapt reale au fost administrate în speță și alte probe (pe care recurentul le enumeră) care converg către aceeași concluzie.
Mai precizează recurentul că înțelege să depună, ca înscrisuri noi în recurs, respectiv: dovada înscrierii corpului B și a terenului aferent acestuia, în registrul de publicitate imobiliară, pe numele autoarei lui; procesul-verbal de înștiințare de plată pentru impozitul pe teren din 5.03.2007, în care sunt înscrise cu 180,00. teren intravilan la adresa din-, corpul B, sectorul 3, B; listele anexa la Decretul nr.92/1950; dispoziția nr. 816/30.03.2008 a Primarului General, prin care s-a restituit în proprietatea doamnei și a domnilor si corpul A din imobilul situat în B, sectorul 3,-, împreună cu terenul aferent; chitanța din 5.03.2007, de plată a impozitului pe clădiri și pe terenul intravilan de la aceeași adresă; chitanțele din 22.02.2008 și din 23.06.2008, de plata a impozitului pe clădiri și pe terenul intravilan de la aceeași adresa.
In raport cu normele art. 32 si 33 din Decretul Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funduare, respectiv cu normele art.30 si 31 din Legea nr.7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, în favoarea autoarei recurentului și, pe cale de consecință, a recurentului joaca prezumția legală a dobândirii și menținerii dreptului de proprietate, opozabil erga omnes, deci și statului
Statul nici nu a pretins și nici nu a dovedit în speță că ar fi fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară sau în cele fiscale, aspect pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere atunci când a concluzionat că terenul in discuție a fost "preluat".
Dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul statului nu se face prin adrese emise de o parte direct interesată în cauză, ci prin înscrisuri autentice, care să ateste dobândirea și înscrierea în evidențele de publicitate imobiliară, ceea ce în speță statul, reprezentat prin Municipiul B, nu a prezentat.
In măsura în care instanța de apel nu ar fi încălcat normele procedurale amintite și cele din art. 129.pr.civ, ar fi putut concluziona - în susținerea recurentului - ca în speță sunt incidente normele art.6 alin.3 din Legea nr. 213/1998, ca și cele ale art. 480 și 481 din Codul civil, deci acțiunea în revendicare prin folosirea procedurii de drept comun este pe deplin admisibila și întemeiată.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, trecerea în domeniul public sau privat al statului operează numai cu îndeplinirea cumulativa a cerințelor existentei unui titlu valabil și respectării Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluărilor de către stat.
Constituția României din anul 1948, prin art. 8, recunoștea și garanta dreptul de proprietate particulara (privata), iar Codul civil, prin art.481, permitea doar exproprierea pentru cauza de utilitate publica, cu o dreapta si prealabila despăgubire. In speță nu se poate vorbi despre nici o utilitate publica, întrucât nu s-a realizat nici o lucrare de utilitate publica pe terenul în litigiu și nici nu s-a plătit vreo despăgubire. In aceste condiții, putem concluziona că autoarea mea a fost jefuită de bunul ei, nu că i s-a preluat bunul.
Art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 s-a limitat la distincția dintre bunurile preluate de stat fără titlu valabil și cele preluate cu titlu valabil, in timp ce art.2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 se refera și la bunurile imobile preluate "fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. "
Nici unul din cele două acte normative nu se referă la bunurile imobile însușite de stat fără temei legal și fără nici un act de dispoziție al puterii sau administrației de stat, cum este și terenul în litigiu.
Totodată susține recurentul că instanța de apel a făcut o greșita aplicare a legii în speță, întrucât nu a ținut seama de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2494/15.03.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr-, prin care, în contradictoriu cu chiriașii - cumpărători, a fost admisă acțiunea prin care recurentul-reclamant a revendicat corpului B și terenul de sub acesta, avându-se în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea vreuneia din ipotezele Legii nr. 1 0/2001, ci dimpotrivă, se susține legal aplicarea dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr. 213/1998.
Este fără relevanță împrejurarea că părțile în cele două procese nu sunt aceleași, fiind vorba despre același drept de proprietate, revendicat de același reclamant, întemeindu-se pe aceeași cauza juridică (art.1200 pct.4, art.1201, art.1202 alin.1 Cod. civil).
Cu privire la lipsa oricărui fel de titlu al statului, dar și a oricărui act administrativ de preluare, s-a statuat prin hotărârea mai sus menționată, cu privire la cea mai mare parte a corpului B, deci este contrar legii și cerinței unei jurisprudențe unitare sa fie pronunțată ulterior, asupra restului proprietății care întregește corpul B, o soluție în totala contradicție cu cea preexistentă.
Se arată că instanța de apel a realizat greșita aplicare a legii și prin explicația referitoare la pretinsa renunțare a recurentului la utilizarea legii nr.10/2001, interpretata ca o lipsă de diligenta. Pretinsa lipsa de diligenta nu exista, atât timp cat s-a dovedit ca a revendicat restul corpului B in justiție si a obținut câștig de cauza.
In raport inclusiv cu dispozițiile art.46 alin.3 din Legea nr.10/2001, constatarea instanței de apel în sensul că recurentul-reclamant ca ar fi decăzut din dreptul de a solicita masuri reparatorii conform art.22 alin.5 din legea nr.1 0/2001, apare ca neavând un suport legal.
Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secțiile Unite, asupra celor doua recursuri in interesul legii (IX/20.03.2006 și XX/19.03.2007) sunt cea mai buna dovada pentru ineficienta notorie si cronica a mecanismului legii nr.10/2001,
In ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sub aspectul asigurării liberului acces la justiție si a dreptului la un proces echitabil, care presupune examinarea pe fond a cererii de chemare in judecata, in mod constant s-a statuat ca nu este obligatorie folosirea unei căi de procedură naționale in mod vădit ineficienta, cum este cea a legii nr.10/2001, care, in speța, in raport cu situația de fapt stabilită si necontestata, nici nu este incidenta.
In drept: se face referire la textele de lege menționate in cuprinsul motivelor de recurs.
Anexat cererii de recurs s-a depus un set de înscrisuri.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Analizând recursul în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de limitele impuse prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul fondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
În speță, reclamantul-recurent a susținut că imobilul-teren revendicat a fost preluat fără titlu de către stat, de la autoarea lui, teză în raport de care acesta reclamă calitatea de proprietar al bunului respectiv, și implicit protecția conferită prin lege titularului unui asemenea drept real.
În condițiile în care terenul în litigiu reprezintă o parte a imobilului situat la adresa B,- - corp B, sector 3, iar în privința restului acestui imobil (teren și construcția corp B) preluat de către stat cu aceeași ocazie s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sent. civ. nr. 2494/15.03.2006 pronunțată de Judecătoria sector 3 B, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac)) împrejurarea că nu există un titlu de trecere în proprietatea statului, demersul reclamantului din acțiunea pendinte apare ca fiind unul justificat de legitimă că va redobândi posesia întregului imobil ce a aparținut autoarei lui.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 " persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire".
A fi considerată inadmisibilă acțiunea formulată de către reclamantul-recurent într-un astfel de context, prin raportare la prevederile art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 republicată (normă conform căreia "nerespectarea termenului de 1 an pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent") ar avea semnificația nesocotirii unor drepturi deja stabilite în favoarea acestuia, în contradicție cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care consacră atât dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât și obligația autorităților statului de a se abține de la a lipsi pe cineva de proprietatea sa, decât numai pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Tot astfel, a se aprecia că demersul judiciar al reclamantului - care privește diviziuni ale aceluiași imobil - este admisibil sau nu, după cum este îndreptat împotriva autorității administrației publice locale (ca entitate deținătoare) sau împotriva unor persoane fizice cărora le-a fost transmis bunul de aceeași autoritate constituie o ingerință în dreptul acestuia de a beneficia de un proces echitabil, drept - conferit prin art. 6 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale - în considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a avea exercițiul deplin al dreptului de proprietate de care pretinde că a fost lipsit în mod abuziv.
Limitarea impusă reclamantului, prin art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 republicată, în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de acest act normativ (care presupune inițierea demersului pentru redobândirea imobilului, de care se pretinde deposedat abuziv, înăuntrul unui termen de un an de la intrarea în vigoare a legii) are natura unei ingerințe în dreptul acestuia de proprietate, prin raportare atât la susținerile din cererea introductivă cât și la împrejurarea că există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a stabilit că statul a preluat fără titlu, în aceleași condiții cu cele expuse în speță, o parte din imobilul în litigiu.
O astfel de ingerință, permisă statelor prin alin. 2 al art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie însă să fie circumscrisă unor condiții, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, respectiv: să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim și să respecte principiul proporționalității.
Sancționarea, în condițiile stabilite prin art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, a persoanelor care nu au formulat notificare în cadrul termenului reglementat prin acest act normativ se circumscrie condiției ca ingerința analizată să fie prevăzută de lege.
Scopul urmărit prin edictarea Legii 10/2001, lege specială cu caracter reparator pentru persoanele cărora le-au fost preluate imobile în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist, a fost acela de a tranșa raporturile juridice conflictuale legate de bunurile din această categorie, de a crea un cadru juridic stabil în care raporturile socio-juridico-economice care se vor stabili ulterior între participanții la circuitul civil să nu mai fie afectate de contestații referitoare la legitimitatea preluării bunurilor de către stat și/sau a deținerii lor de către actualii posesori.
Astfel fiind, și condiția ca ingerința analizată să aibă un scop legitim apare ca fiind satisfăcută.
Nu aceeași concluzie se poate reține însă din perspectiva condiției de respectare a principiului proporționalității.
O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.
Prin raportare la prevederile din conținutul art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, reclamantul nu mai este îndreptățit a obține vreo compensație pentru bunul revendicat câtă vreme nu a formulat, în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, notificare prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia.
Practic, în acest mod se produce o veritabilă expropriere în fapt a reclamantului - ținând seama că, potrivit considerentelor expuse, în măsura în care reclamantul pretinde inexistența vreunui titlu al statului acesta susține, implicit, calitatea lui de proprietar corespunzător prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 - pentru că, fiind lipsit de posibilitatea de a obține restituirea bunului imobil pe calea unei acțiuni în revendicare, el este pus în situați de a pierde dreptul de proprietate în favoarea statului.
Lipsa oricărei compensații, într-o astfel concepție a legii, nu este justificată de vreo împrejurare de excepție care să justifice proporționalitatea între ingerința impusă și imperativul respectării dreptului de proprietate pretins de către reclamant.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, dar și prevederile art. 20 din Constituția României - conform cărora"Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cuDeclarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"- Curtea apreciază că instanța de apel a reținut, printr-o greșită interpretare a legii, că este inadmisibilă acțiunea în revendicare promovată de către reclamant.
Pe cale de consecință, potrivit cu prevederile art. 312 alin. 5 raportat la art. 304 pct. 9.pr.civ. urmează a fi admis recursul și a se dispune - ținând seama că instanța de apel s-a pronunțat în cauză fără a intra în cercetarea și a aspectelor referitoare la fondul pricinii - casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr.727A/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.12.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red. GS
.red. AP
2 ex./21.01.2009
Judecători apel. Secția a IV-a Civilă
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Georgeta
