Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 564/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2172/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.564 A
Ședința publică de la 09 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea cererii de apel formulat de apelanta - reclamantă, împotriva sentinței civile nr.905 din 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta - reclamantă, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/03.03.2009, emisă de Baroul București, aflată la fila 4 în dosarul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General, Primăria Municipiului B, Consiliul General al Municipiului B, reprezentați de consilier juridic, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul apelantei - reclamante depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, consemnată la CEC-Bank, cu chitanța nr.-/1/09.11.2009 și timbru judiciar în valoare de 0,3 lei.
Curtea procedează la anularea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat, și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantei - reclamante învederează faptul că, instanța a anulat acțiunea, ca netimbrată reținând în esență, pe de o parte, că nu sunt incidente speței prevederile art. 15 lit. r din Legea taxelor de timbru, iar pe de o parte, că taxa de timbru fixată de prima instanță nu putea fi redusă în alte condiții decât în condițiile art.14 din OUG nr.51/2008.
Apărătorul apelantei - reclamante solicită admiterea apelului, astfel formulat și desființarea sentinței apelate, fără cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al intimaților - pârâți solicită respingerea apelului, deoarece apelanta - reclamantă solicită plata unei sume de la Primăria Municipiului
Apărătorul apelantei - reclamante învederează că vrea ca statul să răspundă pentru abuzul pe care l-a săvârșit prin preluarea imobilului.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 04.03.2009 reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B, Consiliul General al Municipiului B și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților să restituie fructele încasate sau neîncasate ale imobilului situat în B, sector 3,-,. 3,. 8 începând cu data deposedării abuzive și până la data pronunțării deciziei civile nr. 144 din 28 ianuarie 2009 Curții de Apel București prin care i-a fost lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie, prin admiterea acțiunii în revendicare imobilul menționat.
Prin sentința civilă nr. 905 din 26.06.2009, Tribunalul București Secția a III a Civilă a admis excepția de netimbrare și a anulat acțiunea reclamantei ca fiind netimbrată.
Anterior pronunțării acestei sentințe, prin încheierea din 17.04.2009, Tribunalul a apreciat că, în raport de obiectul acțiunii și temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv, art. 483 și urm. din Codul Civil, acțiunea reclamantei este supusă taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, constatând că nu reprezintă o cerere accesorie acțiunii, astfel cum este precizată în art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Reclamanta a formulat o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, invocând dispozițiile art. 15 litera r din Legea nr. 146/1997, cerere respinsă irevocabil prin încheierea pronunțată la data de 13.05.2009.
În ședința publică de la 29.05.2009, mai arată tribunalul, că reclamanta a formulat o cerere de reducere a taxei judiciare de timbru în raport de prevederile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene cu privire la stabilirea unor obligații stabilite în raport de art. 6 din Convenție, în Hotărârea Weissman contra României.
Cererea a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 29.05.2009, pentru considerentele menționate în aceasta, apreciindu-se în esență că reclamanta poate beneficia de o reducere a cuantumului taxei judiciare de timbru, însă această cerere trebuie formulată în condițiile prevăzute de art. 14 din OUG nr. 51/2008.
Reclamanta a fost citată în continuare cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, obligație pe care nu a îndeplinit-o și nici nu a înțeles să formuleze o cerere de acordare a ajutorului judiciar, apreciind că instituirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru este nelegitimă, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, îngrădind dreptul reclamantei de acces la instanță.
În ședința publică de la 26.06.2009, instanța din oficiu a pus în discuție, excepția netimbrării cererii, asupra căreia examinând actele și lucrările dosarului, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a formulat o cerere de obligare a pârâților chemați în judecată la restituirea fructelor civile (chiriile) încasate sau neîncasate, ale imobilului situat în B,-,. 3,. 8, sector 3, începând cu data deposedării abuzive - 10 mai 1966 - și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire a imobilului - 28.01.2009.
În raport de situația de fapt expusă mai sus, problema acestui litigiu s-a oprit la chestiunea timbrajului, reclamanta invocând în susținerea cererii de scutire la plata taxei judiciare de timbru dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, în speță Hotărârea Weissman contra României, apreciată ca obligatorie pentru toate autoritățile statului.
Fără a contesta caracterul obligatoriu al acestei hotărâri, în raport de dispozițiile art. 11, 20 și 148 alin. 2 din Constituția României, tribunalul a apreciat că reclamanta și-a exercitat abuziv drepturile procesuale, cu nerespectarea dispozițiilor naționale, de asemenea obligatorii, în condițiile în care sunt în acord cu dispozițiile internaționale și nu în conflict cu acestea.
Astfel, Hotărârea Weissman contra României, a fost pronunțată în condițiile în care circumstanțele speței au fost similare, reclamanții solicitând restituirea chiriilor aferente imobilului preluat de către stat, din momentul deposedării abuzive și până la data restituirii în mod irevocabil a imobilului.
În aceea cauză, s-a apreciat că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, invocându-se același temei de drept, dispozițiile art. 484 și următoarele Cod de procedură civilă, de către reclamanți, iar instanța europeană a statuat atât cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, cât și cu privire la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Tribunalul a apreciat că se impune a se observa că în ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea a constatat că redactarea articolelor 485, 486 și 487 din Codul civil este foarte clară, iar jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, recunoștea un drept la restituirea chiriilor încasate de către statul român, după introducerea unei acțiuni în revendicare și până la data punerii efective în posesie a imobilului Curtea considerând că creanța de restituire a fructelor civile putea fi concretizată, cel puțin în parte, în conformitate cu dispozițiile Codului civil și a jurisprudenței Înaltei Curți.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că reclamanta, invocând în această cauză Hotărârea Weissman contra României, avea posibilitatea de a cere realizarea creanței sale din momentul în care a formulat acțiunea în revendicare și până la data punerii efective în posesie, și nu de la momentul deposedării abuzive, situație în care valoarea pretențiilor ar fi fost cu siguranță mai mică, iar taxa judiciară de timbru ar fi fost redusă proporțional.
De asemenea, în raport de jurisprudența instanței europene, așa cum s-a reținut și în încheierea pronunțată la 29.05.2009, tribunalul a apreciat că reclamanta nu putea solicita scutirea sau reducerea taxei judiciare de timbru fără a lămuri în cauză situația financiară a acesteia, solvabilitatea solicitantului fiind unul din factorii de care și instanța europeană a ținut cont în determinarea faptului dacă a fost respectat dreptul de acces la justiție.
Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că se impune a se menționa că în cauza Weissman se stabilise o taxă de timbru în cu antum de 323.264 euro, considerată de Curtea Europeană ca excesivă, iar în prezenta cauză a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 8186,52 lei, echivalentul a, aproximativ, 1.949 euro.
De asemenea, la momentul pronunțării acelei hotărâri, nu existau dispoziții naționale care să asigure accesul la justiție, sub aspectul asistenței judiciare în forma scutirii reducerii de la plata taxei judiciare de timbru, spre deosebire de momentul actual, când reclamanta putea beneficia de dispozițiile OUG nr. -, adoptată în scopul transpunerii Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătățirea accesului la justiție.
În preambulul acestei ordonanțe, s-a arătat că directiva prevede standarde minime pentru ca sistemul de asistență judiciară să fie considerat ca asigurând un acces efectiv la justiție, iar preluarea acestor standarde în plan legislativ presupune crearea unor condiții cel puțin identice în plan intern, și s-a avut în vedere ca accesul la justiție să fie efectiv.
Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia în raport de circumstanțele concrete ale cauzei nu se poate institui în sarcina acesteia obligația de timbrare, care a fost prevăzută chiar de către stat, prin autoritățile sale, și care a săvârșit abuzul prin preluarea imobilului în mod nelegal; iar acțiunea are ca obiect stabilirea responsabilității statului pentru abuzul săvârșit. Aceasta întrucât, preluarea imobilului abuziv de către stat nu constituie un argument în favoarea reclamantei pentru nerespectarea dispozițiilor interne, întrucât în dreptul românesc, un abuz nu poate fi înlăturat cu un alt abuz. Chiar dacă statul român a săvârșit un abuz prin preluarea imobilului ce a aparținut autorilor reclamantei, în mod nelegal, tribunalul a apreciat că reclamanta nu-și poate realiza drepturile pe calea justiției, decât cu respectarea dispozițiilor legale interne și internaționale, așa încât scutirea sau reducerea de la plata taxei judiciare prevăzute de lege nu se putea acorda decât în condițiile formulării unei cereri cu respectarea dispozițiilor art. 14 și următoarele din OUG nr. 51/2008.
În conformitate cu art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997 modificată, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii -, instanța a puns în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
În conformitate cu art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Având în vedere că în ședința publică de la termenul din 17.04.2009 s-a pus în vedere reclamantei să achite o taxă de timbru în cuantum de 8.186,52 lei/ron și timbru judiciar în cuantum de 5 lei/ron, obligație menținută pe parcursul judecării cauzei, reclamanta fiind citată cu această mențiune, iar până la termenul din data de 26.06.2009 nu a fost îndeplinită obligația procesuală, tribunalul în temeiul dispozițiilor legale invocate și a considerentelor expuse, a anulat acțiunea, ca netimbrată.
Prin apelul formulat împotriva sentinței civile de mai sus, reclamanta a susținut că instanța de fond și-a argumentat soluția pornind de la o premisă greșită și este stabilită pe baza faptului că reclamanta a indicat o valoare provizorie, strict pentru stabilirea competenței primei instanțe.
Așa cum rezultă chiar din sentința apelată, reclamanta a precizat o valoare provizorie a obiectului cererii de chemare în judecată suma de 5 miliarde de lei vechi, numai în ce privește chestiunea determinării competenței instanței de judecată, iar această sumă nu putea fi avută în vedere deoarece pretențiile reclamantei se întindeau pe o perioadă de 500 de luni, iar valoarea de piață a chiriei pe zona în care se situează imobilul naționalizat și restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă este de aproximativ 1000 euro/lună.
Cu alte cuvinte, arată apelanta, prima instanță ar fi trebuit să aibă in vedere valoarea indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, potrivit disp. art. 112 din Codul d e procedură civilă aceasta fiind premisa pe care instanța ar fi trebuit să o aibă în vedere în analiza chestiunii timbrajului, valoare care era cu mult mai mare decât cea determinată în funcție de valoarea provizorie de 5 miliarde lei.
Astfel, taxa de timbru raportată la valoarea pretinsă prin cererea de chemare în judecată ar fi fost de trei ori mai mare decât cea reținută de instanță, respectiv, suma de 24.186,52 lei față de 8.186,52 lei.
Această taxă de timbru nu putea rămâne la nivelul celei stabilite provizoriu de instanță, în cuantumul de mai sus, deoarece, dacă din probe ar fi rezultat o valoare a pretențiilor mai mare decât cea de 5 miliarde lei, reclamanta ar fi fost nevoită să suplimenteze timbrajul, acest aspect fiind oricum speculat de părțile adverse.
Atunci când a stabilit că scutirea sau reducerea cuantumului taxei de timbru se putea face după lămurirea situației financiare a reclamantei, prima instanță trebuia să pună în vedere această chestiune apelantei reclamante.
Mai mult, apelanta arată că nici nu ar fi avut importanță situația sa financiară atâta vreme cât cuantumul taxei judiciare de timbru ar avea o valoare de peste 200 milioane lei, fiind evident că, prin hotărârea pronunțată Tribunalul i-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în aceleași condiții recunoscute și de în Cauzele Weissman, și alții, și alții, contra României. Este fără dubiu că prima instanță nu a avut în vedere scopul legitim al instituirii limitării, nu a avut în vedere nici gradul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
Circumstanțele concrete ale speței indică faptul că cel care impune limitarea, statul prin legea taxelor de timbru este și cel care a săvârșit abuzul preluării silite a bunului astfel că scopul nu este legitim și nici nu se poate vorbi despre un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
Autorul abuzului, statul, a edictat o lege prin care accesul la justiție în scopul reparării integrale și efective a abuzului nu se poate realiza decât dacă se achită o taxă judiciară de timbru într-un cuantum proporțional cu valoarea pretenției.
Prima instanță nu a ținut seama de faza procedurală în care restricția a fost impusă deoarece, fiind o problemă care se discută și se rezolvă, conform legislației române, anticipat, este fără dubiu că statul pretinde sume de bani înainte de a face ceva în schimb. Prin impunerea achitării în prealabil a unei sume de bani, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa.
A considera că nu este excesivă o limitare a accesului la justiție pentru neplata unei taxe judiciare de timbru de 1949 euro într-o țară în care venitul mediu și venitul minim pe economie sunt cu mult mai mici, nu este decât o dovadă de atitudine birocratică, neimplicată, neasumată și total indiferentă din partea celui care a făcut această apreciere.
Prima instanță a anulat acțiunea reclamantei pentru neplata taxei judiciare de timbru făcând aprecieri asupra fondului pretenției și interpretând greșit Cauza Weissman contra României în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că reclamanții aveau o speranță legitimă rezultând din însăși formularea foarte clară a dispozițiilor art. 485-487 din Codul civil chiar și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond.
Cu alte cuvinte, instanța europeană nu a decis ea în locul instanțelor române asupra fondului ci a constatat că exista o speranță legitimă a reclamanților de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor la restituirea fructelor civile indiferent dacă instanțele române aveau în vedere prevederile foarte clare și care nu lasă loc nici unei îndoieli ale art. 485-487 din Codul civil.
Instanța europeană nu și-a permis să dea un verdict asupra fondului cauzei, astfel că, în mod greșit, prima instanță, în mod cinic, a precizat că pretențiile reclamantei pot fi satisfăcute numai din momentul introducerii acțiunii în revendicare și până la punerea efectivă în posesia bunului raportându-se la hotărârea Weissman. Această hotărâre a constatat că instanțele române confirmau că statul avea obligația de a restitui veniturile produse de bunurile preluate abuziv, cel puțin de la data introducerii acțiunii în revendicare, dacă era vorba despre un posesor de bună credință însă chestiunea bunei sau relei credințe era o problemă ce ținea de fondul cauzei, urmând ca pentru rezolvarea acestei chestiuni să fie administrate probatorii.
Prima instanță a încălcat drepturile procesuale ale reclamantei întrucât a analizat cererea de chemare în judecată pe fondul său fără a-i da posibilitatea reclamantei să administreze dovezi în sensul relei credințe a statului încă din momentul preluării imobilului.
Apelanta nu dorește să beneficieze, așa cum greșit reține prima instanță, de dispozițiile OUG nr. 51/2008, ci dorește să fie tratată în mod egal și corect în relația cu statul care a preluat abuziv bunul său.
În apel nu s-a formulat întâmpinare.
Examinând cauza, prin prisma criticilor pe care apelanta le-a invocat în motivarea apelului, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 295 din Codul d e procedură civilă, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor civile încasate sau neîncasate ale imobilului din litigiu, începând cu data deposedării abuzive și până la data pronunțării deciziei civile nr. 144 din 28 ianuarie 2009 Curții de Apel București prin care i-a fost lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie arătând că, acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru, întrucât este accesorie acțiunii principale, și că, în vederea determinării instanței competente, valoarea obiectului cererii este mai mare de 500.000 lei.
Față de succesiunea actelor procesuale care au intervenit pe parcursul judecății în fond, Curtea constată că, soluția pronunțată de Tribunal este consecința unei corecte aplicări și interpretări a legislației naționale și comunitare.
Astfel, în mod corect, Tribunalul a reținut că acțiunii de față îi sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 și a procedat la stabilirea cuantumului taxei de timbru datorate de reclamantă în funcție de valoarea obiectului cererii, astfel cum însăși reclamanta l-a indicat, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 112 din Codul d e procedură civilă, valoare care, de altfel, nu a fost contestată de părțile adverse și nici modificată până la momentul în care cererea reclamantei de scutire de la plata taxei de timbru a primit o dezlegare din partea instanței.
Valoarea obiectului litigiului indicat de reclamant stabilește nu numai competența materială a instanței pe care o învestește în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, dar și obligația aceleiași instanțe de a stabili cuantumul taxei de timbru datorată de reclamant în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1-3 din Legea nr. 146/1997.
Cererea de reexaminare a cuantumului taxei de timbru, pe care instanța l-a stabilit la momentul primirii cererii, a fost soluționată irevocabil la data de 13.05.2009, atât sub aspectul cuantumului pretențiilor cât și al cuantumului taxei de timbru datorate, astfel că, așa cum corect a arătat și Tribunalul, reclamanta avea de achitat taxa de timbru în cuantumul stabilit inițial instanța de reexaminare statuând că acesta a fost stabilit corect.
Cererea de acordare a asistenței juridice formulată la data de 26.06.2009, și prin care reclamanta solicita scutirea sa de la plata taxei de timbru, a fost însă corect soluționată de Tribunal.
În examinarea acestei cereri, Tribunalul a aplicat corect dispozițiile nr.OUG 51/2008 care au fost coroborate cu cele ale art. 1169 din Codul civil, și, pe cale de consecință, a statuat că reclamanta a formulat o cerere pe care nu a susținut-o prin dovezi relative la situația sa financiară.
Astfel, ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistență acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii.
Potrivit cu dispozițiile art. 8 din acest act normativ beneficiază de ajutor public judiciar în formele prevăzute laart. 6persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 500 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în întregime de către stat.
Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporție de 50%.
Ajutorul public judiciar se poate acorda și în alte situații, proporțional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din România.
La stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum salarii, indemnizații, onorarii, rente, chirii, profit din activități comerciale sau dintr-o activitate independentă și altele asemenea, precum și sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile și obligațiile de întreținere.
La art. 10 din OUG nr. 51/2008 se stipulează că, dreptul la ajutor public judiciar se stinge prin moartea părții sau prin îmbunătățirea stării sale materiale până la un nivel care să îi permită să facă față costurilor procesului iar examinare tuturor condițiilor mai sus expuse era obligatorie pentru instanță în vederea soluționării cererii formulate în temeiul acestui act normativ.
Având în vedere și problemele de drept dezlegate de jurisprudența CEDO, respectiv în Cauza Weissman România, în mod corect, Tribunalul a procedat și la examinarea cerinței existenței scopului legitim în limitarea dreptului de acces la un tribunal precum și a existenței unui grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
În examinarea existenței unei speranțe legitime a reclamanților din Cauza Weissman, la dobândirea fructelor civile culese de stat în mod abuziv, Curtea a reținut, indubitabil, existența acesteia, tocmai prin luarea în considerare a dreptului intern, previzibil sub acest aspect - dispozițiile art. 487 din Codul civil - dar și a jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, consecventă sub aspectul chestiunii de drept supuse dezbaterilor și anume: incidența prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în astfel de litigii și a scutirii acțiunii accesorii de plata taxei de timbru atunci când aceasta este atașată unei acțiuni principale pendinte, la rândul său, scutită de plata taxei de timbru, iar nu în cazul în care acțiunea în revendicare a fost deja soluționată. Mai mult, Curtea reține în examinarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, că dreptul de creanță al reclamanților nu ar fi stins decât în parte, ceea ce Guvernul nu contestă.
La aceste aspecte a făcut referire și Tribunalul, în motivarea sentinței sale de anulare a acțiunii ca netimbrate, ceea ce determină Curtea să înlăture și critica relativă la soluționarea cauzei pe fond, cu încălcarea dreptului reclamantei de a produce dovezi sub aspectul prescrierii pretențiilor sale ori a bunei sau relei credințe a pârâților.
Tot în același context, al cercetării legitimității limitării dreptului de acces la un tribunal, prima instanță a arătat și că obligativitatea achitării anticipate a taxei de timbru rezultă din dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 iar reclamanta a avut la dispoziție mijloace legale de obținere a unei scutiri fără însă a stărui în aceste demersuri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște prin jurisprudența sa că, dreptul la un tribunal nu este un drept absolut și că poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.
Guvernul a pus la dispoziție OUG nr. 51/2008 tocmai potrivit calendarului de adoptare a actelor normative de transpunere a directivelor comunitare în vigoare, față de care România avea obligația transpuneriiDirectiveiConsiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătățirea accesului la justiție în cazul litigiilor transfrontaliere, prin stabilirea de reguli minimale comune referitoare la asistența judiciară acordată în cadrul acestor categorii de cauze,
Accesul la justiție - expresie a principiilor democratice într-un stat de drept și a supremației legii - trebuie să fie efectiv, iar costurile unei proceduri judiciare nu trebuie să constituie o în încercarea de a apela la justiție pentru realizarea sau apărarea unui drept, justificând, în anumite situații și condiții, susținerea din partea statului, din resurse financiare publice, condiții de care putea beneficia și reclamanta care însă a adoptat o conduită procesuală contrară.
Prin urmare, nu se poate reține o încălcare, de plano, a dreptului reclamantei la un tribunal ori existența unui tratament inechitabil, diferențiat de calitatea de parte a statului, sau încălcarea drepturilor procesuale ale părților, acestea având, potrivit cu dispozițiile art. 129 din Codul d e procedură civilă, obligația de a stărui în desfășurarea și finalizarea procesului.
Curtea, apreciază că apelul este nefondat și, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 296 din Codul d e procedură civilă, urmează a dispune respingerea acestuia pentru argumentele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă domiciliată în B,-,. 27,. 1,. 11, sector 6, la Av., împotriva sentinței civile nr. 905/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul cu nr- în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul B prin Primarul General, Primăria Municipiului B și Consiliul General al Municipiului B, toți cu sediul în B,-, sector 5 și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la data comunicării.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
M/
Ex. 7/21.01.2010
Tribunalul București secția a III a Civilă
- Jud.
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
