Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 566/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1768/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.566
Ședința publică de la 26.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Corina Gabriela Buruiană
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și a recurenților - pârâți și, împotriva deciziei civile nr.731/A/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți -, - și cu intimata - intervenientă.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 19.03.2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la 26.03.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 731 din 28 mai 2008, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții - pârâți, și Municipiul B prin Primarul General, împotriva încheierii de ședință din data de 09 martie 2007 și a sentinței civile nr. 4073 din 27 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți -, și intima - intervenientă în interes propriu.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținu că, analizând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă, a respins apelurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire al critica vizând inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamanți.
Criticat a fost nefondată.
Astfel, dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale.". De asemenea, trebuie să se aibă în vedere și art. 41 din Constituția României și art. 1 din primul Protocol Adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.
Acțiunea în revendicare reprezintă remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. . exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură, nu există.
În acest sens, tribunalul a reținu că Legea nr. 10/2001, nu prevede o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului, ci reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Acest fapt reiese cu claritate din analiza coroborată a art. 1 și 20 din acest act normativ. Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului Civil.
Totodată, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora "bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", nu pot fi interpretate în sensul că, după apariția Legii nr. 10/2001, această "lege specială de reparație există și ca adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun, de vreme ce acest text din Legea nr. 213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeași materie. Din aceasta perspectiva, ar fi apărut ca inadmisibila o acțiune în revendicare întemeiată pe Codul Civil doar în situația în care ar fi fost deschisă o altă acțiune în justiție, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități, și anume restituirea în natură a bunului și restabilirea aceluiași drept - dreptul de proprietate. Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși, atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași ci doar posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului). Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil și posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun normă specială" și ipoteza art. 6 alin. 2 teza a II a din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit.
Raportat la cazul de față, Legea nr. 10/2001 nu acordă reclamanților posibilitatea de a obține restituirea în natură a terenului, ci numai posibilitatea de a obține alte măsuri reparatorii, așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 29 din lege. Legea nr. 10/2001 se referă la acele imobile aflate în patrimoniul uneia din unitățile prevăzute de art. 21, ori, în speță, această ipoteză nu se verifică, câtă vreme imobilul a fost vândut către pârâți, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, chiar recurgând la procedura notificării conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, entitatea juridică solicitată nu putea dispune restituirea în natură, câtă vreme imobilul nu se mai afla în sfera să de deținere, lipsind astfel premisa esențială a acestei proceduri speciale, iar aceasta împrejurare reiese din conținutul dispoziției 1211/2003 emisă de Primarul General al Municipiului B - fila 7 dosar fond.
Faptul că reclamanții au recurs la acțiunea în justiție potrivit dreptului comun, nu echivalează cu o eludare a procedurii instituite prin legea specială, din moment ce, prin intermediul acțiunii introductive de instanță, se urmărește valorificarea dreptului de proprietate imobiliară în contradictoriu cu deținătorii actuali ai bunului, în condițiile în care restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 nu și-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea, situație în care nici etapa jurisdicțională prevăzută de art. 26 din această lege nu ar putea opera în scopul pentru care a fost concepută de legiuitor.
Semnificative în acest sens sunt Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului - Păduraru contra României din data de 01 decembrie 2005, și alții împotriva României, cauze în care Curtea a stabilit că desființarea unei hotărâri judecătorești de restituire pe motivul că reclamanții trebuiau să ceară restituirea bunului pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995, reprezintă un refuz al instanței de a se pronunța asupra temeiniciei cererii, încălcându-se dreptul de acces la instanță și cauza Lungoci împotriva României, Curtea statuând că dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
Revendicarea, ca acțiune petitorie imprescriptibilă, tinde să stabilească direct existența unui drept de proprietate al reclamantului, instanța fiind datoare să analizeze cele două titluri, ale părților din litigiu cu interese contrare pentru ca unul dintre ei să fie declarat ca fiind cel mai caracterizat.
Față de toate aceste considerente, reținând că prima instanța a fost sesizata cu o acțiune în revendicare, de drept comun, în mod corect prima instanța a apreciat că aceasta este admisibilă și a procedat la cercetarea caracterului preferabil al unuia din aceste titluri și aceasta întrucât acțiunea în revendicare, reprezintă tocmai acțiunea prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terț încearcă să-și recapete dreptul de proprietate asupra bunului și să obțină posesia asupra acestuia față de terțul neproprietar.
În ceea ce privește criticile vizând greșita apreciere a situației de fapt și a nereținerii bunei credințe a apelanților - pârâți cumpărători ai imobilului în baza Legii nr. 112/1996 și cele vizând posibilitatea instanțelor de judecata de a proceda la analiza titlului statului formulate de către apelantul Municipiul
În speță, față de obiectul acțiunii introductive, având de comparat titlurile părților, ce emană de la autori diferiți, în mod judicios a procedat prima instanța la a evalua care din antecesorii părților din proces are un drept a fi considerat preferabil.
În speță, titlul reclamanților este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare nr. 2622/1937 autentificat de către Tribunalul Ilfov - Secția notariat, înscris în cartea funciara conform procesului - verbal încheiat la data de 22 august 1944, titlu care nu a fost anulat printr-o procedură judiciară.
Din acest punct de vedere s-a reținut că în fața primei instanțe pârâții nu au formulat apărări în ceea ce privește titlul reclamanților.
Sub aspectul apărărilor formulate în apel, s-au reținut că apelanții-pârâți și au sesizat instanța cu o cerere de înscriere în fals, cerere care prin încheierea de ședința de la termenul de judecată din data de 18 aprilie 2008, fost respinsă ca nefondată, prin raportare la cerințele stabilite de art. 178 Cod de procedură civilă.
Din perspectiva puterii probatorii a înscrisurilor enumerate anterior, tribunalul a reținut că acestea nu poate fi înlăturată față de dispozițiile cuprinse în art. 1294 - 1295 Cod civil, în înscrisul menționat anterior, fiind identificat ca și imobil dobândit prin vânzare de către acest autor, imobilul revendicat compus din teren și clădire situat în B,-, susținerile apelanților relative la faptul că mențiunile din convenție cu privire la preț sunt completate cu alte caractere și prezintă erori cu privire la data plații prețului deși reale, neputând conduce la o alta concluzie, în lipsa unei dovezi că acest act ar fi fost anulat la cererea oricărei persoane interesate pentru lipsa prețului sau neplata acestuia. De altfel, nici apelanții - pârâți nu au formulat cereri prin care să se solicite eventual constatarea nulității contractului pentru lipsa elementelor vânzării la care se face trimitere.
Tot astfel, procesul - verbal nr. 39085/1940 privind înscrierea în cartea funciară provizorie a imobilului pe numele autorului reclamanților, poartă la rubrica semnăturile judecătorului și secretarului, câte o semnătura indescifrabilă, și face referire la nr. top 54/974 același cu cel menționat în extrasul aflat la fila 60 dosar apel. Tribunalul a reținut că potrivit art. 166 alin. 2 din Legea nr. 115/1938, despre cercetările și constatările sale, judecătorul va încheia procese - verbale, semnate și de cei interesați, astfel că nu pot fi apreciate ca pertinente susținerile apelanților în sensul că acest proces - verbal trebuia să cuprindă și alte elemente de autentificare.
Tot astfel, faptul că în cartea funciară anexată nu este menționat proprietarul anterior, a fost analizat prin raportare la faptul din legea nr. 115/1938, a intrat în vigoare ulterior încheierii actului iar potrivit art. 184 din acest act normativ, dispozițiunile procedurii pentru întocmirea cărților funciare se vor aplica prin asemănare și în cazul când o carte funciară urmează să fie completată prin înscrierea unui imobil, care nu este încă înscris în nici o carte funciară.
Referitor la împrejurarea că reclamanții nu au depus la dosar originalele acestor înscrisuri, tribunalul a reținut că la filele 127 - 129 dosar apel au fost anexate, copiile efectuate de către Arhivele Naționale de pe exemplarele originale aflate în păstrarea acestei instituții. Pe de alta parte este de reținut că apelanții pârâți, au făcut demersuri personal, în vederea obținerii de copii de pe înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamanților și că aceștia în dezvoltarea apărărilor formulate prin cererea de cercetare a falsului fila 116 - 118 dosar apel, nu au invocat existenta unor diferențe între exemplarele obținute în acest mod de la instituția sus menționată și cele depuse de către reclamanți în aceeași fază procesuală, astfel că ceea ce se contesta este modul de întocmire al înscrisurilor originale aflate în păstrarea arhivelor naționale, aspectele vizând culoarea copiile executate de arhivele naționale, fiind evident nerelevante, câta vreme acestea privesc mijlocele tehnice folosite pentru xerocopiere iar nu conținutul copiilor, singurul element care ar putea interesa în cauză.
Pe de altă parte, autorul apelanților - pârâți, statul, își fondează aproprierea imobilului printr-un mecanism legal edictat de propriile sale autorități, într-un context politic axat pe principiul etatizării, context de care nu se poate face abstracție pentru o justă evaluare a modului de intrare a bunului în patrimoniul statului.
Este adevărat că, în virtutea art. 645 Cod civil, un mod de dobândire a proprietății îl constituie legea, însă, pentru a valora titlu de proprietate, norma legală trebuie să respecte exigențele de constituționalitate consacrate de ordinea juridică în vigoare la momentul edictării sale.
În speță, Decretul nr. 92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului în litigiu, nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului, câtă vreme, prin chiar esența prevederilor sale, acest act normativ contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art. 8 și art. 10) precum și dispozițiilor art. 480 - 481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art. 17 alin. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 și cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Faptul că anterior declanșării acestui litigiu, reclamanții nu au promovat o acțiune împotriva pârâților prin care să solicite constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare prin care aceștia au dobândit imobilul în litigiu, astfel că aceștia nu dețin o hotărâre anterioară contrara aparentei de legalitate a titlului statului, nu poate conduce decât la concluzia că atât titlurile pârâților provenind de la stat, cât și titlul statului, sunt titluri de proprietate în vigoare, ori, chiar și astfel, titlul statului intra în procesul de comparare cu titlul autorului reclamanților pe poziție de egalitate juridică, că orice alt titlu de proprietate valabil nedesființat judecătorește.
Prevederile pct. 46.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498 din 14 mai 2003, nu înlătură norma legală înscrisă în art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar acordă beneficiul protecției depline a Legii nr. 10/2001, actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu deplina respectare a condițiilor legii, până la apariția Legii nr. 213/1998, impunând dovedirea bunei - credințe a dobânditorului la momentul înstrăinării, pentru contractele de vânzare - cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Aceasta nu înseamnă că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilesc "de plano" că pentru imobilele ce fac obiectul actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior apariției Legii nr. 213/1998, statul are titlu valabil, iar examinarea titlului statului este permisă numai în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, deoarece s-ar crea regimuri discriminatorii pentru imobile aflate în aceeași situație juridică.
În aceste împrejurări, raportarea titlului statului la ordinea legala și constituționala a epocii în care a fost edictat apare ca necesara și relevanța prin prisma evaluării sale comparativ cu titlul autoarei reclamantei - pârâte, fără ca prin aceasta prima instanță să fi depășit limitele acțiunii cu care a fost investită. Astfel, câta vreme însuși actul normativ în puterea căruia a operat preluarea bunului din patrimoniul autoului reclamanților nesocotea principiile fundamentale în materia proprietății consacrate de legea supremă în vigoare și de normele internaționale aplicabile acestei materii, atunci, împrejurarea că operațiunea preluării propriu-zise s-a realizat în acord cu prevederile actului normativ în discuție, apare în mod vădit ca fiind lipsită de eficacitate juridică.
Poziția statului, ca autor al pârâților, este diametral opusă, întrucât acesta a intervenit în circuitul juridic civil, inducând un act normativ contrar ordinii legislative în vigoare, pentru a-și justifica actul de preluare a unui bun aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept, pe care nu l-a despăgubit prealabil și proporțional cu pierderea suferită.
De altfel, prin Legea nr. 247/2004, prin care s-au modificat prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a recunoscut în mod expres că sunt imobile preluate în mod abuziv și cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.
A rezultat astfel, că diferența esențială între cele două titluri este de ordin calitativ, impusă de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a autorilor părților.
În ceea ce privește susținerile apelanților pârâți și, în sensul că au fost de bună - credință la momentul dobândirii imobilului tribunalul a apreciat că buna - credință a pârâților cumpărători ai imobilului, ca atitudine subiectiva manifestată de aceștia la momentul perfectării contractelor de vânzare - cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, prin sine, în lumina art. 644 - 645 Cod civil, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.
În acest sens tribunalul a avut în vedere practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, că vânzarea de către stat unor terți de bună - credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, câta vreme Fondul "Proprietatea" nu funcționează actualmente într-o manieră susceptibilă să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza contra României și Cauza Țovaru împotriva României). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului.
De asemenea în Cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în urma căreia jurisprudența constantă a Curții Supreme de Justiție a negat posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilelor vândute unor terți de bună - credință a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilă de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor chiriași, așa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte.
Din această perspectivă, în mod corect, instanța de fond aplicând regulile proprii acțiunii în revendicare și procedând la compararea titlurilor parți lor, a constatat mai caracterizat titlul reclamanților, ca provenind de la un autor necontestat și cu dată mai veche, față de cel al pârâților provenit de la un neproprietar.
Totodată, analizând judicios apărările pârâților, reluate ca motive ale prezentului apel, a concluzionat că în speță nu poate fi reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată. Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială de reparație care reglementează raporturile dintre persoana îndreptățita și unitatea deținătoarea a imobilului preluat în mod abuziv, nu constituie o derogare de la regimul juridic al acțiunii în revendicare și nu reglementează raporturi juridice directe între persoana îndreptățite și terțul dobânditor al imobilului.
Reținând aplicabile în speță, dispozițiile art. 480 Cod civil, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții au un titlu de proprietate mai caracterizat, anterior, opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară și preluat de către stat printr-un act normativ ce contravenea dispozițiilor constituționale ale vremii nu este de natura a-l invalida.
Potrivit art. 1 din normele metodologice beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foștii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, precum și moștenitorii acestora, potrivit legii. Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974. Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.
Cum apelanții - pârâți și, au cumpărat imobilul în conformitate cu Legea nr. 112/1995, așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță, principiul error communis facit jus, impunea analiza celor două condiții conturate în practica constantă și în doctrină, respectiv eroarea cu privire la calitatea de proprietar vânzător a statului, eroare care trebuia să fie comună și unanimă și de asemenea invincibilă și buna - credință a subdobânditorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsita de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
În consecință, buna - credință presupune că cei care se prevalează de acest principiu să probeze îndeplinirea celor două cerințe sus amintite inclusiv în ceea ce privește depunerea unor diligente minime pentru a se convinge că au contractat cu un verus dominus. Față de cele reținute, tribunalul a apreciat că există rea - credință nu numai atunci când părțile cunosc că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
Aceasta întrucât în cauza de față, rezultă că, în contextul în care chiar cadrul legislativ sub imperiul căruia s-a încheiat contractul, făcea o distincție netă între preluarea cu titlu și preluarea fără titlu a imobilelor de către stat, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. 2058/1997 cu Primăria Municipiului B, se impunea stabilirea situației juridice concrete, sub acest aspect, a imobilului supus vânzării. În cauză însă din probele administrate nu numai că apelanții - pârâți nu au făcut demersuri în acest sens, dar nici nu se pot prevala de o bună - credință perfectă, lipsită de orice culpă.
Astfel, reclamanții au probat că formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului înregistrată la Primăria Sector 4 B - Comisia locala pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, sub nr. 624 din 24 iulie 1996, așa cum rezultă din adresa nr. 45114/1999, depusă la fila 71 dosar fond.
De existența cererii de restituire și a notificării astfel adresate, puteau afla și apelanții - pârâți, cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare întrucât acest act a fost încheiat abia la data de 22 octombrie 1997 ori, aceștia, deși au invocat că au acționat cu bună - credință, nu au făcut dovada că ar fi solicitat relații privind situația juridică a imobilului cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și că s-ar fi comportat ca orice cumpărători diligenți, pentru a evita încheierea unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamanților, iar susținerile acestora în sensul că au primit asigurări de la vânzător în sensul că pot cumpăra legal imobilul nu pot fi primite față de cele reținute anterior.
Din acest punct de vedere tribunalul a reținut adresa nr. 33/493 din 13 iunie 2007 emisă de Primăria Sector 4 B prin care se arată că tabelele cu imobilele revendicate în baza Legii nr. 112/1995 și nota de înaintare au fost predate sub semnătura privată directorului SC SA la data de 29 iulie 1996, acesta fiind membru al comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, faptul că autoritățile statului în speță Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, de conivență au procedat la înaintarea listelor cu imobilele revendicate, pe calea unei adrese oficiale către mandatarul vânzătorului nu poate fi de natură să înlăture obligația apelanților - pârâți să efectueze aceste diligențe, aceștia trebuind să acționeze ca orice cumpărător diligent, fiind de neconceput că o persoană care acționează cu bună - credință, nu înțelege să facă, anterior încheierii actului minime verificări cu privire la situația unui bun, pe care intenționează să îl cumpere și care are o valoare economică mare.
În condițiile în care la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către reclamanți, exista înregistrată cererea de revendicare a imobilului, cerere de care nu s-a probat că apelanții, cu minime diligente, nu ar fi putut lua cunoștință, nu s-a putut reține că la data înstrăinării apartamentului către apelanții - pârâți exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea statului de proprietar, după cum nu se poate reține nici buna - credință a cumpărătorilor, care să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora.
În consecința câtă vreme contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în timp ce imobilul fusese revendicat, omisiunea acestora de a face aceste diligențe s-a constituit într-o neglijență gravă, aflată la limita dolului.
În raport de aceste considerente, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva acestei decizii civile au formulat recurs Municipiul B prin Primarul General, și.
În esență, Municipiul B prin Primarul General a motivat că, potrivit art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, deoarece prin lege s-a stabilit că toate imobilele (în speță acesta) au fost preluate în mod abuziv, nu se mai poate constata decât ce prevede legea, iar reclamanții nu au demonstrat interesul în promovarea acestei acțiunii (filele 2 - 3 dosar C).
Recurenții și au motivat în esență că potrivit art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă, deoarece excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este nelegală și netemeinică pentru motivele care decurg din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 213/1998, că pe fondul cauzei s-a demonstrat buna lor credință (cauza Raicu contra României) erau aplicabile HG nr. 20/1996 și HG nr. 11/1997, s-au făcut minime diligențe în acest sens (al bunei - credințe) și totodată nu s-a făcut dovada identității între imobilul dobândit de autorul reclamanților și cel din care face parte apartamentul revendicat prin acțiune iar dacă ne aflăm în ipoteza comparării titlurilor, trebuie dat (titlurile emanând de la autori diferiți) eficiența titlului posesorilor imobilului, adică recurenților (filele 5 - 13 dosar C).
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă (vizează principiul înscris în art. 969 anume în sensul în care convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante) iar art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă (vizează două ipoteze, lipsa de temei legal a hotărârii, nu nemotivarea acesteia sau interpretarea sau aplicarea greșită a legi, anume aplicarea legii generale în loc de cea specială, o normă care nu este incidentă în speță, legea română în loc de cea străină și se dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt).
Susținerea Municipiului B în special că prin lege s-a statuat că imobilele au fost preluate în perioada 1944 - 1989 de stat, în mod abuziv și reclamanții nu aveau interes în promovarea acțiunii nu subzistă (motivat pe art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).
În cauză este o revendicare, iar clarificările ulterioare, prin legi succesive a situației acestor imobile (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 247/2005 și ulterior prin Legea nr. 1/2009) nu conduce la o asemenea concluzie, ci este un argument pur teoretic și nu are în vedere caracterul și principiile acțiunii în revendicare.
Este adevărat că în actualul cod civil (valabil din 1864) acțiunea în revendicare nu este clar prevăzută într-un articol, ci este definită de literatura juridică în decursul aplicării codului, pornindu-se de la art. 480 și următoarele Cod civil (referitor la proprietate).
(în funcție de practica judiciară și de cea legislativă) nu are efect asupra argumentelor principiilor proprietății și apărării ei prin acțiunea în revendicare, la nivelul principiilor, a legislației europene, dar și a legislației interne.
Ca atare, față de motivarea scrisă a recursului dar și argumentele decizie recurate date în apel se rețin că aceste motive de recurs nu pot fi primite, fiind neîntemeiate.
Referitor la recursul, amplu dezvoltat și argumentat al recurenților și se reține de asemenea că nu poate fi primit.
Nu poate fi vorba de o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare (și dispozitivul deciziei recurate nu conține o asemenea afirmație) iar motivarea explică corect caracterul acțiunii în revendicare.
Referirea recurenților la art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană, Legea nr. 10/2001, art. 44 din Constituția României, a Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 112/1995 nu conduce la o asemenea concluzie și argumentele invocate nu sunt clare, în sensul enunțului "inadmisibilitate" formulat.
Corect, această problemă a fost rezolvate de instanța de apel, argumentele din motivarea deciziei fiind convingătoare.
Pe fondul cauzei (deși este amplu motivat, filele 7 - 13 dosar C) nu se regăsește încălcarea art. 969 Cod civil (art. 304pct. 8 Cod de procedură civilă) și cu privire la a doua ipoteză a art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă (interpretarea și aplicarea greșită a legii) deși se face un raționament, totuși se admite subsidiar, până la compararea de titluri, cu aprecierea că titlul preferabil ar fi al recurenților.
Or, deși se argumentează minimele diligențe ale bunei - credințe ca atare, argumentele expuse nu pot fi primite, fiind combătute corect prin motivarea deciziei recurate, date în apel.
De altfel, sub aspectul pur al legalității, nu se pot regăsi clar și în concret, aplicarea art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă (recursul neavând aspect devolutiv). Or, instanța de apel, aplicând principiile legislației europene în concordanță cu legislația internă, interpretează corect și aplică legal legea.
Ca atare, nici aceste motive de recurs nu pot fi primite și sunt neîntemeiate.
În consecință cum motivele de recurs, care au fost analizate de C au fost găsite ca neîntemeiate recursurile fiind nefondate, urmează ca în conformitate cu art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă să fie respinse în acest sens.
Deci, conform art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, recursurile vor fi respinse ca nefondate.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General și a recurenților - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 731 din 28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 martie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - - -
Grefier,
Red.
.
2ex./06.04.2009
-4.-;
Jud.4.--
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Corina Gabriela Buruiană
