Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 574/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(971/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.574

Ședința publică de la 11.11.2009.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Elena Vlad

JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu

GREFIER - - -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelantul reclamant G, de apelanta pârâtă, de apelanta pârâtă, de apelanta pârâtă, de apelanții pârâți și, de apelanții pârâți și MARFIA, de apelanta pârâtă, precum și de apelantul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 108 din 27.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și

are ca obiect - acțiune în revendicare.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 28.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 04.11.2009, apoi la data de 11.11.2009, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial la data de 16 septembrie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, reclamantul Gac hemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului B, solicitând ca prin sentință să se dispună a-i fi restituit imobilul situat în-, sector 1, care a aparținut părinților săi, mici meseriași și a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950.

Prin încheierea din 27 mai 1999, Judecătoria Sectorului 1 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe parcursul soluționării cererii de către tribunal, reclamantul și-a completat acțiunea în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâți, și a chiriașilor care au cumpărat în mod nelegal, prevalându-se de dispozițiile Legii nr.112/1995, apartamente din imobil și anume, (decedat pe parcursul procesului și moștenit de ), -. precum și a ""

Printr-o altă cerere completatoare reclamantul a chemat în judecată ca pârâți și pe - și - (moștenitorii acesteia din urmă fiind, alături de soțul supraviețuitor -, descendenții și ).

Prin sentința civilă nr. 223 din 30 martie 2001, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și de contencios Administrativ a respins acțiunea, astfel cum a fost completată. S-a reținut în considerentele hotărârii că trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu valabil întrucât părinții reclamantului realizau venituri din închirierea apartamentelor din imobil. Pe de altă parte s-a motivat că nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâților cumpărători la cumpărarea apartamentului.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.632 din 14 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 6064 din 7 iulie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A fost casată decizia cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a reținut că printre contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat există unul încheiat în anul 1997 în care figurează ca fiind cumpărători soții și și un altul din 1975, când aceeași cumpărătoare se numea. Or, nu a figurat ca parte în proces, iar, pe de altă parte, s-a dispus ca instanța de trimitere să verifice pentru toate contractele de vânzare-cumpărare obiectul acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate pentru a se putea determina validitatea lor.

În fond după casare, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr.474 din 26 octombrie 2006 prin care a admis apelul declarat de către reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.

Instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiile art.294-295 și urm. Cod procedură civilă, în această fază procesuală nu se pot schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi astfel încât toate aspectele menționate în decizia de casare a instanței supreme nu pot fi rezolvate decât de o instanță de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâții, și -, -, și, recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală sub nr-.

În recursul său, intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art.304 pct.7 și pct.9 Cod procedură civilă.

S-a susținut sub un prim aspect că decizia este nemotivată întrucât nu se face referiri nici la motivele de apel formulate de reclamantul-apelant și nici nu este argumentată soluția de trimitere a cauzei la instanța de fond.

Invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, intimata-pârâtă a arătat că au fost încălcate prevederile art.295, 132 și 134 Cod procedură civilă, dându-se posibilitatea reclamantului să-și modifice obiectul acțiunii și să introducă în cauză alte părți.

În recursul lor, intimații-pârâți și au invocat prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă în sensul că decizia dată în apel încalcă principiul disponibilității și normele referitoare la efectul devolutiv al apelului.

În același sens și-au motivat apelul și recurenții-pârâți, -, și care au arătat că, procedând astfel, instanța de apel a acordat reclamantului mai mult decât acesta a cerut, fiind în consecință incidente prevederile art.304 pct.6 Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat sub un prim aspect că dispozițiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă nu sunt incidente în cauză. Nu se poate pune problema unui "plus petita" în condițiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să fie anulate toate contractele de vânzare-cumpărare care au obiect apartamentele din clădirea respectivă.

Sub un alt aspect, nici susținerile referitoare la pretinsa nemotivare ori argumentare defectuoasă a deciziei nu pot fi primite.

În decizia atacată Curtea de apel a făcut referire la cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție precum și la prevederile legale aplicabile, în speță art.294 și urm. Cod procedură civilă coroborate cu prevederile art.132 și urm. Cod procedură civilă. Aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate corect, Curtea de apel stabilind că numai în fața instanței de fond ar putea fi făcute eventuale cereri noi și s-ar putea completa cadrul procesual. Referirile din recursuri referitoare la efectul devolutiv al apelului sunt în principiu corecte, dar ele nu acoperă ipotezele specifice cauzei de față, astfel încât nu poate fi reținută o interpretare ori aplicare greșită a legii în sensul art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Dimpotrivă, Curtea de Apel a dat eficiență dispozițiilor art.312 alin.2 Cod procedură civilă, conformându-se indicațiilor obligatorii ale instanței ierarhic superioare de a fi elucidate toate aspectele relevante ale cauzei.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că soluția instanței de apel, de a desființa sentința și a dispune reluarea judecății în fond, de către instanța inferioară, este în întregime corectă și nesusceptibilă de a fi invalidată.

Așa fiind, recursurile declarate de către pârâții-intimați au fost respinse ca nefondate potrivit prevederilor art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă.

Cauza a fost înregistrată în fond pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 15.03.2008.

La data de 24.06.2008, reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, arătând că a investit instanța cu soluționarea mai multor capete de cerere, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului, constatarea nulității absolute a opt contracte de vânzare-cumpărare încheiate de Municipiul B prin mandatari, respectiv - încheiat cu pârâta, nr- încheiat de pârâții și, nr- încheiat de și, nr- încheiat de pârâta, nr- încheiat de pârâta -, nr.152/1975 încheiat de - și - (moștenitori ai acesteia fiind și ), nr- încheiat de pârâții și și nr.120/1975, încheiat de, actual. Prin cel de-al doilea capăt de cerere reclamantul a solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină și liniștită posesie imobilul.

Pârâții și au formulat întâmpinare, la data de 29.05.2008, invocând pe cale de excepție uzucapiunea scurtă, de 10-20 de ani.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 29.05.2008, invocând uzucapiunea scurtă cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.120/1975.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 08.05.2008, invocând pe cale de excepție uzucapiunea scurtă, de 10-20 de ani.

Pârâta - a formulat întâmpinare, la data de 08.05.2008, invocând pe cale de excepție uzucapiunea scurtă, de 10-20 de ani.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 22.10.2008, invocând pe cale de excepție uzucapiunea scurtă, de 10-20 de ani.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 05.05.2008, invocând pe această cale buna credință la momentul dobândirii imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit.

Pârâții -, și au formulat întâmpinare, la data de 27.05.2008, invocând pe această cale buna credință la momentul dobândirii imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit.

În ședința publică din data de 06.01.2009 a fost pusă în discuția părților și soluționată excepția tardivității completării acțiunii, excepție respinsă de tribunal, pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr. 108/27.01.2009, a admis în parte acțiunea. A constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în B,-, sector 1; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr-, -, -, -, -, -; a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, corp A, subsol, sector 1; a obligat pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, corp A, parter, sector 1; a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, - parter, sector 1; a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, -.1,.3, sector 1; a obligat pârâta - să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, -.1,.4, sector 1; a obligat pârâții și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, corp A, mansardă, sector 1. respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:

Prin contractul de vânzare-cumpărare (fila 3 ds.16951/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 B) și au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, compus din teren în suprafață de 468. cu clădiri în construcție pe el.

La data de 22 august 1938 s-a eliberat domnului autorizația de construire nr.2N, în vederea construirii unui corp de clădire cu parter și etaj în- (4).

a încheiat un contract de împrumut garantat de ipotecă cu Banca de Credit a, garantând împrumutul acordat cu imobilul teren și construcții situat în B-, fost 10, fost 6, dobândit prin actul de vânzare cumpărare nr. - transcris sub nr. 2204/1929.

Astfel, tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate de către autorii săi, respectiv prin vânzare cumpărare și prin construire, făcând totodată dovada modificării de număr poștal din - nr. 10, în - nr. 77, astfel cum a fost eliberată autorizația de construire.

Conform certificatului de moștenitor nr.697/1975 eliberat de notariatul de Stat Sector 8 B de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, și fiul acestuia, G, reclamantul ( 12 ds. 16951/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 B).

De pe urma defunctei a rămas ca unic moștenitor reclamantul, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. - eliberat de Notariatul de Stat sector 1 ( 13 ds. 16951/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 B).

a figurat cu rol fiscal pentru imobilul din starda - - nr. 77, înscris în baza declarației fiscale nr. 4659 din 24.11.1941, imobil format din 9 apartamente, închiriate.

Imobilul din B- proprietatea lui a fost naționalizat în baza decretului nr. 92/20.04.1950, la poziția nr. 6008, pagina 251 ( 52 ds. 3137/1999 a TB).

Analizând valabilitatea titlului statului, în condițiile art. 6 alin 1 coroborat cu alin. 3 din Legea nr.213/1998 - în raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul 92/1950 și care, în art. 11 prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor - doar pct.3 din art. 1 al Decretului 92/1952 apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art. 1 din decret, întrucât imobilele în discuție aveau calitatea de locuințe, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci in vigoare, astfel caimobilul s-a preluat fără titlu valabil.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. -, încheiat la data de 14.02.1997 Municipiul B prin mandatar SC SA a vândut pârâtei imobilul situat în B-, corp A, subsol, sector 1 ( 10 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. -, încheiat la data de 16.07.1997, Municipiul B prin mandatar a vândut pârâților și imobilul situat în B,-, corp A, parter, sector 1 (8 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr-, încheiat la data de 25.08.1997, Municipiul B prin mandatar a vândut pârâților și imobilul situat în B-, - parter, sector 1 ( 9 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. -, încheiat la data de 04.03.1998, Municipiul B prin mandatar, a vândut pârâtei imobilul situat în B-, - etaj 1, sector 1 ( 11 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr-, încheiat la data de 14.08.1998, Municipiul B prin mandatar a vândut pârâtei - imobilul situat în B,-, corp B, etaj 1,. 4, sector 1 ( 12 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 152/1975, încheiat la data de 06.06.1975, Întreprinderea pentru construire și vânzare locuințelor a vândut pârâților - și - imobilul situat în B-,. 2, parter sector 1 ( 208 dos. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr-, încheiat la data de 28.08.1997, Municipiul B prin mandatar a vândut pârâților și imobilul situat în B,-, corp A, mansardă, sector 1 ( 7 ds. 3137/1999 a TB).

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 120/1975, încheiat la data de 16.07.1997, Municipiul B prin mandatar a vândut pârâtei imobilul situat în B,-, blocul 1, etaj 1, sector 1 ( 204 ds. 3137/1999 a TB).

Din acțiunea formulată de reclamant, cu toate că acesta nu a indicat temeiul de drept al nulității absolute solicitate, rezultă că a invocat ca și cauze de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 lipsa cauzei la încheierea acestora precum și frauda la lege.

Potrivit art. 966 și 968 Cod civil, pentru validitatea cauzei aceasta trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și morală. Tribunalul a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 966 Cod civil, sub aspectul ilicității cauzei la încheierea contractelor de vânzare cumpărare. Cauza este ilicită și atunci când se referă la încălcarea dispozițiilor legale imperative. Sub acest aspect, cauza ilicită atrage corelativ și nulitate actului juridic pentru fraudarea legilor, atunci când anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contracte de închiriere ce nu se restituie foștilor proprietari, pot opta pentru cumpărarea acestora. Din economia art. 1 alin.2 coroborat cu art. 1 alin 4 din Legea nr.112/1995 rezultă că imobilele ce au intrat sub imperiul acestui act normativ au fost imobilele preluate cu titlu valabil de stat, ori după cum s-a reținut mai sus, în speță preluarea a fost "fără titlu valabil", astfel că aplicarea art. 9 din Legea nr. 112/1995 s-a făcut cu încălcarea normelor imperative referitoare la aplicabilitatea legii speciale.

Față de acestea, tribunalul a reținut că actele juridice reprezentate de contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au avut la bază o cauză ilicită, conducând la fraudarea intereselor reclamantului, aspect ce atrage nulitatea absolută a acestora.

A mai reținut tribunalul că principiul "error comunis facit ius" este înfrânt de plano cu privire la imobilele vândute prin contractele de vânzare cumpărare nr-, -, -, -, -, -, prin aceea că nu se poate invoca eroarea vânzătorului, cu privire la calitatea sa de proprietar al imobilului, atâta timp, cât prin Legea nr. 112/1995, s-a făcut distincție între imobile preluate de stat în temeiul unui titlu valabil sau fără titlu sau cu titlul nevalabil.

De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate reține nici buna credință a chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995, care au încheiat contractele de vânzare cumpărare nr-, -, -, -, -, -.

În speță, în condițiile în care bunul a fost preluat de stat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâții erau obligați să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus. Rezultatul însemna evitare prin precauțiune a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamantului.

Tribunalul a reținut că acțiunea de față a fost dedusă judecății, la data de 16.09.1998, după încheierea contractelor de vânzare cumpărare, însă la data de 28.03.1996 reclamantul a adresat o cerere Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în- ( 155-160 dosar de notificare).

De altfel, la Primăria Municipiului B au fost înregistrate din partea reclamantului solicitări de restituire în natură a imobilului, încă din anul 1991.

Prin urmare, tribunalul a constatat că persoanele fizice chiriași cumpărători, care au încheiat contractele de vânzare cumpărare după anul 1991, și mai ales după anul 1996, după ce reclamantul a făcut demersuri de redobândire a imobilului, invocând preluarea abuzivă a imobilului de către stat, aveau posibilitatea cu minime diligențe să cunoască situația juridică reală a imobilului, faptul preluării fără titlu a imobilului, chestiune ce exclude buna credință a acestora.

În ceea ce privește contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.4/1973, Tribunalul a reținut că, în condițiile inexistenței unui cadru normativ care să diferențieze la acea dată, preluarea de către stat a imobilelor în preluare cu titlu și fără titlu valabil, în condițiile inexistenței unei demers din partea proprietarului, care să poată fi luat la cunoștință de către chiriași prin exercitarea unor diligențe în acest sens, verificări prin care valabilitate titlului statului să fie una susceptibilă de interpretare, apreciază că nu a existat pentru aceștia posibilitatea evitării prin precauțiune a încheierii actelor juridice de dobândire a dreptului de proprietate, astfel că apreciază că aceștia au fost de bună credință, fiind aplicabil principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros, care salvgardează, cele două contracte, respectiv nr. 152/1975 și 120/1975 de la a fi constate nule.

Pârâții, au invocat pe cale de excepție uzucapiunea scurtă de 10-20 de ani, excepție menită să anihileze acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contra acestora.

Uzucapiunea scurtă (de la 10 la 20 de ani) presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: existența și dovedirea unei posesii utile, calcularea timpului de la 10 la 20 de ani conform art. 1896 cod civil și existența unui just titlu. Această din urmă condiție (justul titlu) presupune încheierea în urmă cu 10/20 de ani a unui act de proprietate perfect valabil (autentificat de notar), dar de la un non dominus, cineva care nu era proprietar fie la acel moment, fie s-a dovedit mai târziu că nu deținea dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul cât și pârâții.

Reclamantulcritică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind anularea contractelor de închiriere încheiate în temeiul Legii nr.3/1974 și revendicarea acestor apartamente.

În termen legal reclamantul a făcut și cerere de aderare la apelurile Municipiului B prin Primarul General, -,.

Arată apelantul-reclamant că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, pentru apartamentul nr.2, situat în-, corp B, parter, sector 1, pentru care pârâții -, - (respectiv și defunctul lor autor) au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.152/1975 și apartamentul nr.2, situat în-, corp A,.1, sector 1, pentru care pârâta (fost ) a încheiat contractul nr.120/1975, atât sub aspectul nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare, cât și în ceea ce privește revendicarea.

În mod greșit instanța de fond a reținut și analizat excepția de uzucapiune invocată de către pârâți.

În dezvoltarea acestor susțineri, apelantul arată că tribunalul bine a apreciat că statul nu a avut niciodată titlu, că în esență, Decretul nr.92/1950, încalcă atât Constituția din 1948, cât și Constituția din anul 1965.

Cum prezumția cunoașterii legii se aplică și în anul 1975, este evident că pârâții nu se pot apăra invocând necunoașterea Constituției din anul 1948, cât și Constituția din anul 1965 aflată în vigoare la data încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, așa încât pârâții aveau posibilitatea să cunoască faptul că Decretul 92/1950 a fost aplicat greșit, pentru că, pe de o parte, autorul apelantului se încadra în categoriile exceptate de lege, cât și pentru faptul că defuncta sa mamă, coproprietar, nu figura în decret.

Atâta vreme cât nelegalitatea aplicării decretului de naționalizare se raportează la cadrul legislativ de la acea dată și nu la cel contemporan, rezultă că pârâții nu sunt de bună-credință.

De asemenea, greșită este afirmația instanței fondului privitoare la pasivitatea autorului apelantului, care în epocă, a adresat un memoriu Președintelui Consiliului de Stat al în baza Decretului nr.524/1955 (depus în dosarul cauzei) în care descrie atât dobândirea terenului, edificarea construcției și scopul utilizării sale, cât și mijloacele financiare utilizate, solicitând înlăturarea măsurii abuzive. Acestui memoriu nu i s-a răspuns niciodată de autoritățile în drept, solicitarea autorului apelantului fiind nesoluționată.

Cunoașterea legii în raport de neconstituționalitatea și nelegalitatea decretului de naționalizare, alături de nerespectarea ineluctabilă la ambele contracte de vânzare-cumpărare sunt nule, iar pârâții nu au fost de bună-credință, așa încât această excepție de la efectele nulității nu salvgardează cele două acte juridice civile.

Contractele s-au încheiat cu toate că nu putea exista convingerea intimă că statul este proprietar din pricina încălcării legii, inclusiv a celei supreme (chiar și sub regimul comunist), de al cărei conținut pârâții sunt prezumați a fi avut cunoștință, înseamnă că prezumția bunei credințe a fost răsturnată, acțiunea în nulitate nemaiputând a fi paralizată grație acestei excepții de la efectele nulității.

Fără nici o motivare instanța de fond respinge cererea de revendicare a celor două apartamente mai sus menționate, limitându-se a motiva doar respingerea nulității contractelor de vânzare-cumpărare aferente acestor două apartamente.

Or, în lipsa declarării nulității celor două contracte, ne regăsim, în opinia reclamantului, în cea de-a doua ipoteză avută în vedere de doctrină, respectiv aceea când ambele părți prezintă spre comparare câte un titlu de proprietate, titluri care însă provin de la autori diferiți.

Așa fiind, de vreme ce titlurile prezentate ale părților provin de la autori diferiți, soluționarea pricinii nu se poate face decât prin compararea titlurilor autorilor.

Titlul autorilor reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare al terenului și autorizația de construcție, toate conforme dispozițiilor legale la acea dată, atât ca formă, cât și ca fond.

Toți pârâții, dobândind la diverse momente de timp, apartamentele prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Statul Român, prin reprezentanții săi, înseamnă că autorul acestora este statul, iar titlul său, Decretul 92/1950 cu anexa sa.

În plus, consecința inexistența titlului statului, conform principiului "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet", conduce la imposibilitatea transmiterii vreunui drept, așa încât și titlul pârâților este nepreferabil.

Titlul statului este nepreferabil tocmai pentru nerespectarea aplicării decretului, aplicarea sa greșită, virtuala sa nulitate fiind, de asemenea, un criteriu ce conduce la concluzia că nu este bine caracterizat.

B credință, susține apelantul, nu poate fi opusă revendicării și nici invocată drept criteriu de preferință.

Omisiunea esențială a instanței este neobservarea că cele două titluri de proprietate emană de la doi autori diferiți și ca atare titlurile autorilor trebuiau comparate.

Cu privire la excepția de uzucapiune invocată de către pârâți, apelantul - reclamant arată că:

- Instanța de fond a reținut și analizat uzucapiunea ca și când ar fi fost o excepție de ordine publică, o excepție de procedură și nu o excepție (apărare) de fond care tinzând la dobândirea unui drept potrivnic apelantului, nu se poate formula în plan procesual, decât printr-o cerere reconvențională, astfel încât tribunalul ar fi fost legal investit spre a cerceta dobândirea vreunui drept de proprietate în acest mod originar, uzucapiunea.

În lipsa reconvenționalei, exclusă expres de către pârâți, simpla apărare referitoare la uzucapiune nu putea fi cercetată de către instanță.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor pentru a uzucapa, instanța pierde din vedere că, de vreme ce, în mod necontestat, statul a fost un detentor precar, a transmis această calitate și pârâților.

Este de asemenea, de necontestat că detenția a fost bazată pe violență, căci măsura naționalizării nefiind suspusă controlului judiciar, ci numai arbitrariului puterii administrative, înlătură orice posibilitate de apărare împotriva abuzurilor.

Tot de necontestat este că memoriul adresat Președintelui Consiliului de Miniștrii conform Decretului nr.524/1955 constituie o tulburare, un viciu al posesiei neutile (detenției precare) a statului. Același caracter de tulburare îl au toate memoriile adresate în perioada 1991-1996, primăriei, guvernului, președinției și care nu sunt depuse în cauză.

, ca viciu al posesiei (și care conduce la precaritate) nu poate fi niciodată intervertită în posesie utilă și ca atare pârâților nu le sunt aplicabile dispozițiile art.1858 Cod civil, neputând astfel uzucapa.

Momentul încetării violenței a fost 1990, odată cu schimbarea regimului comunist și a legislației aferente, dată de la care, chiar dacă se va aprecia că pârâții au început o posesie utilă, aceasta a fost tulburată, așa cum apelantul a arătat mai sus, iar termenul cerut pentru uzucapiune nu este împlinit, neputând a se joncțiuna precaritatea statului cu potențiala posesie a pârâților.

Așa zisă posesie a statului a fost tulburată în 1955 și în 1991-1996, astfel încât nici condițiile uzucapiunii scurte nu sunt îndeplinite.

Apelantul Municipiul B prin Primarul General, arată prin motivele de apel că sentința este netemeinică și nelegală întrucât:

- În mod greșit s-a admis capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-, sector 1, deoarece prin Legea nr.10/2001 s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, astfel încât instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.

Pentru aceste motive se solicită admiterea excepției lipsei de interes și respingerea ca atare a acțiunii.

- Prin cel de-al II-lea motiv de apel se critică sentința și în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr-, nr-, -, nr-, nr- și nr-.

Susține apelantul că aceste contracte au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art.948 Cod civil.

Instanța trebuia să aibe în vedere dacă a fost respectată legea la momentul încheierii acestor contracte.

În opinia apelantului, contactele menționate mai sus au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art.9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii în întregime a acțiunii ca neîntemeiată.

Apelanta-pârâtăarată că:

Instanța de fond a interpretat decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un mod necoerent și vădit deficitar, abordând o optică ce nu converge jurisprudenței și doctrinei în materie, pronunțând astfel o sentință criticabilă și cenzurabilă.

Dispozițiile cuprinse în decizia civilă nr. 6064/07.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind aspectul capătului de cerere al reclamantului relativ la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 de pârâți, au făcut mențiune la operațiunea de verificare, de către instanța de rejudecare, a condițiilor în care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, obiectul acestora, data și părțile contractante, pentru a se putea determina valabilitatea acestor înscrisuri.

Instanța de casare nu a menționat nevalabilitatea acestor înscrisuri, astfel cum greșit reține tribunalul, ci s-a limitat, conform verificării legalității, doar la a sublinia obligativitatea instanței de rejudecare, de a reevalua și verifica condițiile legale de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare, în vederea aprecierii ulterioare a valabilității acestora.

Reclamantul invocă reaua-credință a pârâtei-cumpărătoare la achiziționarea locuinței, instanța de fond reținând acest aspect, doar ca mențiune în considerentele hotărârii, fără a aduce argumente plauzibile în acest sens. Totodată, instanța nu a dat eficacitate principiului validității în drept exprimat prin adagiul "error communis facit jus", a reținut în mod eronat frauda la lege și a interpretat neunitar și trunchiat decizia Curții Constituționale nr.191/2002.

Prin invocarea relei-credințe în persoana pârâtei, reclamantul era cel ținut să răstoarne prin argumente legale și eficiente, buna-credință a acesteia, ca prezumție legală relativă instituită de prevederile art.1898 Cod civil ( fides presumitur).

Mai mult decât atât, pârâta își probează buna-credință la achiziționarea locuinței, expunând atitudinea sa subiectivă, respectiv credința că a cumpărat de la adevăratul proprietar și nu de la un non dominus.

Susține apelanta că, astfel cum s-a apreciat constant în practica judiciară în materie, existența și incidența principiului bunei-credințe constituie o cauză suficientă pentru salvarea actului juridic de la sancțiunea nulității, precum și pentru considerarea dobândirii în mod legal a dreptului de proprietate.

Nu se poate vorbi de nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, întrucât nu s-a folosit nici o manevră dolosivă la încheierea actului, în scopul eludării unor dispoziții legale imperative. Au fost respectate dispozițiile art.9 și art.14 din Legea nr.112/1995.

Ne aflăm în prezența unei erori comune a dobânditorului cu privire la calitatea de proprietar al statului, eroare ce îndreptățește o largă prezumție de bună-credință a acestora.

Principiul ocrotirii bunei-credințe și al aparenței în drept își găsește pe deplin aplicarea, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. Ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credință a fost determinat de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

De altfel, principiul validării actelor de înstrăinare încheiate de proprietarul aparent al unui imobil este de multă vreme consacrat în jurisprudența și în doctrina din România, iar cel ce se întemeiază pe dispozițiile legii nu poate fi decât de bună-credință.

Pârâta-cumpărătoare însă, a dat dovadă de bună-credință efectuând toate demersurile necesare în vederea cumpărării apartamentului de la, neavând cunoștință de faptul că imobilul este revendicat în temeiul unei legi, cu atât mai mult cu cât a primit toate avizele favorabile achiziționării locuinței. Prețul plătit de pârâtă a fost stabilit, de asemenea, în conformitate cu prevederile legale speciale în materie.

Existența și aplicarea în materia nulității actelor juridice a unor principii precum: desființarea dreptului transmițătorului sau desființarea dreptului subdobânditorului nu înlătură, atunci când este cazul, incidența anumitor excepții de la acestea.

Or, una dintre aceste excepții prin aplicarea căreia dreptul subdobânditorului este menținut, este tocmai ocrotirea bunei-credințe, consacrată de practica judiciară.

Aparența în drept și eroarea comună constituie principii ce înlătură regula "quod nullum est nullum producit effectum".

Totodată, nu trebuie să se încalce un principiu fundamental de interpretare - "actus interrpretandus est potium ut valeat ut pereat", potrivit căruia un act juridic trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice și nu în acela al lipsirii lui de orice efect.

Legea nu permite un tratament juridic discriminatoriu pentru cetățenii care, de fapt, se află într-o situație identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte de cumpărare își păstrează valabilitatea dacă au fost încheiate cu bună-credință, protecția proprietății private făcându-se în deplină concordanță cu prevederile art.14 alin.1 teza a II-a și art.44 din Constituția României. De asemenea, art.16 din Constituție stipulează că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări".

Instanța de fond încearcă să acrediteze ideea conform căreia ambele părți au fost de rea-credință la încheierea actului și că eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu s-a erijat în a fi o eroare comună și invincibilă. Ori, este de notorietate, astfel cum a reliefat constant practica judiciară, faptul că această eroare a fost apreciată ca fiind comună, unanimă și invincibilă, subdobânditorul având credința, reprezentarea informațională, lipsită de orice culpă, că adevăratul proprietar este vânzătorul de la care a achiziționat imobilul.

Astfel, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost prezente următoarele elemente: situația de fapt cu cele două laturi, în temeiul căreia vânzătorul a fost considerat titularul adevărat al dreptului de proprietate, reprezentarea dobânditorului conform căreia vânzătorul este proprietarul real și actul de credință al dobânditorului că vânzătorul este proprietarul bunului vândut.

Așadar, calitatea și aprecierea actului de bună-credință a pârâtei s-a construit pe lipsa formelor de vinovăție (intenție și culpă). Pentru a discuta despre reaua-credință, instanța de fond trebuia să indice argumentele în acest sens, privind intenția dobânditorului, intenție ce ar fi trebuit fundamentată, în acest caz, pe folosirea mijloacelor dolosive, pe fraudă și violență. Ori, neexistând aceste manopere dolosive și nefăcându-se proba exercitării lor cu ocazia încheierii actului, este pe deplin cenzurabil aspectul așa-zisei relei-credințe a pârâtei-cumpărătoare, aspect reținut de instanța de fond în considerentele hotărârii atacate.

Mai arată apelanta că instanța de fond a omis să analizeze aspectul relativ la nevalabilitatea titlului statului în raport de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei. Astfel, se reține că imobilul revendicat de reclamant în temeiul dreptului comun, a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr.92/1950, însă se omite raportarea contestării titlului statului la momentul introducerii acțiunii în revendicare. Modalitatea de preluare a imobilului de către stat a fost contestată de reclamant prin completarea și modificarea cererii de chemare în judecată, numai în cadrul acțiunii de față, promovată după perfectarea vânzării în temeiul Legii nr.112/1995.

În aceste condiții, în care titlul de proprietar al statului nu era contestat, nu se poate susține cu temei că titlul de proprietate al pârâtei provine de la un non dominus. Dimpotrivă, a existat convingerea pârâtei că dobândește bunul de la adevăratul proprietar.

Susține apelanta că reclamantul a ales în mod greșit calea prevăzută de art.480 Cod civil, atâta timp cât a formulat cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și ale Legii nr.10/2001, obținând în temeiul acestei din urmă legi dispoziția nr.4637/26.09.2005 a Primarului General al Municipiului B, prin care s-a restituit în natură imobilul notificat, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995.

În cazul în care reclamantul ar fi fost nemulțumit de modalitatea de soluționare a notificării depuse, în conformitate cu dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 ar fi putut formula contestație împotriva acestei decizii.

În finalul motivelor de apel se arată că potrivit art.45 alin.2 ind.1 din Legea nr.1/2009, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia, că această dispoziție legală se raliază dispozițiilor art.21 alin.2 și 3 din Constituție, art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Cum reclamantul nu a făcut dovada relei - credințe a cumpărătoarei pârâte - apelante, dobânditoarea are un titlu consolidat și recunoscut de lege.

Apelanții și,la rândul lor arată că sentința este netemeinică și nelegală întrucât:

- În mod nelegal s-a admis, la rejudecarea în fond după casare a cauzei, completarea acțiunii cu capătul de cerere privind revendicarea încălcându-se astfel dispozițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă.

Astfel, prin decizia nr.6064/07.07.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă a dispus casarea cu trimitere a dosarului la instanța de apel pentru ca aceasta să verifice pentru toate contractele de vânzare-cumpărare: "obiectul acestora; părțile contractante; data; condițiile în care au fost încheiate, pentru a determina valabilitatea lor."

Instanța de apel, rejudecând, a admis apelul și a dispus la rândul său trimiterea cauzei la prima instanță întrucât toate aspectele"menționate în decizia de casare a instanței supreme nu pot fi rezolvate decât de o instanță de fond".

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării recursului împotriva deciziei instanței de apel după casare, l-a respins cu motivarea că dispozițiile art.294 și următoarele Cod procedură civilă coroborate cu art.132 și următoarele Cod procedură civilă au fost aplicate corect de Curtea de APEL BUCUREȘTI, în sensul că "numai în fața instanței de fond ar putea fi făcute eventuale cereri noi și s-ar putea completa cadrul procesual".

Sintagma "cereri noi"nu poate fi desprinsă de ceea ce s-a dispus prin

decizia anterioară, nr.6064/07.07.2005, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă, în sensul de a se verifica pentru toate contractele de vânzare-cumpărare "obiectul acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate pentru a se determina valabilitatea lor."

Așadar, formularea unui capăt de cerere nou, privind revendicarea în contradictoriu cu foștii chiriași cumpărători ai apartamentelor pe care le dețin în acest imobil, subsidiar celui privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu se putea face în fond după casare.

- Este nelegală susținerea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr.92/1950, autorii reclamantului având mai multe apartamente închiriate, aspect de care instanța nu a ținut cont.

Chiar dacă ulterior cumpărării de către apelanții și a apartamentului în acest imobil a fost emisă Legea nr.10/2001 care consideră ca fiind abuzive preluările de către stat a imobilelor din care face parte și cel de față, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.184/1997, potrivit Legii nr.112/1995, valabilitatea preluării de către stat nu era pusă la îndoială.

De altfel, acesta este și punctul de vedere al Curții Constituționale (Decizia nr.73/19.07.1995), care a statuat că numai în cazul inexistenței unui act normativ de preluare în proprietate de către stat a imobilelor, acestea sunt considerate ca fiind trecute în mod abuziv în proprietatea statului, iar dacă nu există nici cel puțin un act administrativ de preluare, atunci trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu.

Așadar, potrivit legislației din anul 1997 și a situației juridice și de fapt a imobilului în cauză la data la care apelanții au cumpărat apartamentul, acesta era considerat ca fiind trecut cu titlu în proprietatea statului.

- Este nelegală și netemeinică motivarea instanței potrivit căreia contractul prin care apelanții au cumpărat apartamentul în acest imobil este lovit de nulitate pentru cauză ilicită și fraudă la lege. Instanța pleacă de la premisa incorectă potrivit căreia simpla mențiune în Legea nr.112/1995 a vânzării imobilelor preluate de stat cu titlu, ar duce la reținerea cauzei ilicite și a fraudei la lege dacă ulterior se descoperă că se solicitase retrocedarea imobilului, fără a se analiza condițiile concrete în care cumpărătorii au cumpărat cu bună-credință apartamente situate într-un astfel de imobil.

La data la care apelanții au cumpărat apartamentul cu contractul de vânzare-cumpărare nr.184/14.02.1997, acesta nu era ocupat de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia și nu era liber.

Aceasta înseamnă că el nu putea fi restituit în natură, deci putea fi vândut apelanților.

Apelanții au verificat situația juridică a apartamentului la care nu le-a făcut cunoscută existența vreunui impediment la cumpărarea apartamentului, potrivit legislației de la data cumpărării chiriașii neavând vreo obligație de a face investigații și verificări la alte instituții, organe sau instanțe judecătorești, decât cele firești, la, așa cum au procedat și apelanții.

Mai mult, la data cumpărării apartamentului era în vigoare Hotărârea nr.1/02.02.1995 a Curții Supreme de Justiție, Secțiile Unite în conformitate cu are instanțele judecătorești nu aveau atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate, încât pretenția ca apelanții să se fi ridicat cu înțelegerea la acea dată peste ceea ce a statuat cea mai importantă instanță judecătorească a statului este neavenită.

La acea dată reclamantul nu le-a notificat să nu cumpere, nu și-a făcut prezența pentru a le face cunoscute eventualele sale demersuri pentru a obține restituirea în natură a imobilului.

Deci, au fost de bună-credință la cumpărarea apartamentului, buna lor credință fiind neîndoielnică, neavând nici cel mai infim indiciu că nu pot benefica de dreptul de a-l cumpăra.

Așadar, calitatea de proprietar a statului asupra imobilului nu era pusă la îndoială la data cumpărării, statul fiind unverus dominus,iar această eroare era comună și invincibilă, dovadă fiind faptul că nu numai apelanții, ci toți ceilalți chiriași au cumpărat cu bună-credință și la date diferite apartamentele deținute cu chirie.

" prin precauțiune" pe care o invocă instanța de fond după casare, este o adăugare la lege, pentru că după o asemenea teorie, ar fi trebuit ca toți chiriașii din asemenea imobile să "evite prin precauțiune" să beneficieze de drepturile prevăzute de art.9 din Legea nr.112/1995, fiind inadmisibil ca un judecător să interzică un drept pe care legiuitorul îl acordă cetățenilor supuși jurisdicției sale.

Legile care au fost emise ulterior cumpărării de către apelanți a apartamentului, respectiv, Legea nr.10/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv cele recente, au recunoscut și consolidat dreptul acestora obținut ca efect al cumpărării în baza Legii nr.112/1995 a apartamentului.

Consideră, de aceea, că potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, chiar dacă titlul statului este desființat rămâne în vigoare titlul lor.

- Cu privire la excepția uzucapiunii scurte de 10-20 de ani, instanța nu motivează, ci expune mai mult considerente teoretice privind această uzucapiune.

Instanța nu analizează în concret, dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile uzucapiunii de scurtă durată, ci enumeră condițiile privind posesia utilă, durata 10 - 20 de ani și justul titlu, ce trebuie să emane de la unnon dominus.

Apelantele - șiarată că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât:

Instanța nu a avut în vedere prevederile Deciziei nr.33 din 09 iunie 2008 obligatorie potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945-22.12.1989, cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, potrivit cărora concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului"specialia generalibus derogant"chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Legea nr.10/2001 ca lege specială reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobilele preluate cu titlu, cât și pentru imobilele preluate fără titlu în cazul în care acestea au făcut obiectul unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu bună credință, ori în speță nu s-a putut dovedi vreo încălcare a prevederilor art.948 Cod Civil cu privire la condițiile de validitate ale contractului de vânzare - cumpărare.

Toate cele patru condiții prevăzute de textul de lege mai sus menționat au fost îndeplinite în momentul semnării contractului, respectiv: capacitatea de a contracta; consimțământul valabil exprimat; obiectul determinat; cauza licită.

Au fost, de asemenea, respectate prevederile Legii nr.112/1995 în sensul că: la data cumpărării imobilului titlul statului era un titlu valabil, necontestat de nimeni; apelanta deținea un contract de închiriere valabil; nu deținea o altă proprietate; nu a fost notificată de nimeni, nu i s-a adus la cunoștință că există o cerere în revendicare; statul avea aparența proprietarului de drept întrucât între apelantă și acesta au existat raporturi contractuale anterioare, iar oficiul juridic și-a dat avizul în vederea perfectării contractului de vânzare - cumpărare.

De asemenea, Legea nr.112/1995 prevedea faptul că se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora doar imobilele în care aceștia locuiesc, pentru celelalte acordându-se măsuri reparatorii.

Ulterior Legea nr.10/2001 a venit ca lege specială să stabilească condițiile de retrocedare a imobilelor preluate de stat, cât și situațiile în care se va dispune acordarea de despăgubiri pentru imobilele a căror restituire în natură este imposibilă.

Reclamantul nu a justificat interes față de dispozițiile legii speciale, astfel încât cererea lui în baza art.480 Cod Civil intră sub incidența prevederilor deciziei nr.33/09 iunie 2008 respectiv nu poate fi admisă întrucât aduce atingere unui alt drept de proprietate, dreptul de proprietate al apelantei.

De asemenea, au fost încălcate și prevederile Legii nr.1/2009 pentru completarea și modificarea Legii nr.10/2001, potrivit căreia nu se restituie în natură imobilul ce a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995, în astfel de cazuri persoana îndreptățită are dreptul numai la despăgubiri prin echivalent pentru valoarea de piață a imobilelor. Atât Legea nr.112/1995, cât și Legea nr.10/2001, cât și completările acesteia prin Legea nr.1/2009 stabilesc cu exactitate condițiile în care un imobil poate fi retrocedat. Toate cele trei texte de lege fac referire directă la faptul că imobilele care au fost vândute cu respectare Legii nr.112/1995 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent.

Hotărârea atacată prin prezentul apel invocă doar culpa semnatarilor contractului de vânzare cumpărare, fără a avea în vedere și lipsa diligențelor reclamantului în sensul că acesta nu i-a notificat chiriașului faptul că imobilul ar fi fost preluat fără titlu, faptul că înțelege să formuleze o cerere în revendicare, avertizându-l în acest sens că ar putea contracta un imobil afectat de drepturi litigioase.

Apelanții și, critică sentința pentru că:

- A fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.132 și 134 Cod procedură civilă prin aceea că a permis reclamantului, în fond după casarea cu trimitere, respingându-se excepția de tardivitate invocată prin întâmpinare, să își completeze acțiunea cu un nou pârât și un nou contract de vânzare - cumpărare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prin decizia nr.6064/7.07.2005 că "instanța ce va rejudeca apelul să determine obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, părțile contractante, condițiile în care acestea au fost încheiate, respectiv data și temeiul".

Interpretând dispozițiile art.132 Cod procedură civilă în raport de dispozițiile art.315 Cod procedură civilă, este evident că numai cu acordul pârâților, care nu s-ar fi opus, s-ar fi putut completa acțiunea cu un nou pârât și un nou obiect.

Astfel instanța de fond trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.135 Cod procedură civilă și să dispună judecarea cererii în mod separat.

- Instanța de judecată a pronunțat o hotărâre nefondată, dată cu încălcarea nr.HG498/2003 privind normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,care a precizat că "acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr.112/1995 cu deplina respectare a condițiilor legii, până la apariția Legii nr.213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul protecției legii, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte".

- Conform Legii nr.112/1995 apelanții ocupă camera mansardată cu contract de închiriere valabil, iar eventualul proprietar, de a cărui existență și pretenții nu le-au cunoscut, beneficia, conform legii, de despăgubiri.

Nu a existat o cerința expresă a legii, pe care apelanții să o fi încălcat pentru ca instanța de judecată să constate frauda la lege sau lipsa de cauză la încheierea actului juridic.

- De asemenea, instanța de fond nu a observat ca reclamantul Gau rmat, în paralel cu acțiunea de față și procedura instituită prin Legea nr.10/2001, obținând o dispoziție prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din- sector 1, fiind considerat pus în posesie prin procesul - verbal aferent.

Deși acțiunea reclamantului a fost formulată anterior apariției Legii nr.10/2001, atât timp cât acesta a urmat procedura legii speciale, este evident că instanța era obligată să facă aplicarea regulii non bis in idem, sau electa una, precum și a principiului securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Brumărescu c/a Romania) din 1997.

În conformitate cu prevederile art.15 alin.2 din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, legea civilă nu are putere retroactivă. Dar, Legea nr.10/2001 a prevăzut în mod expres în art.51 ind.(1) că "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile șiîncazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei."

Astfel, alegând soluționarea cererii pe calea legii speciale, reclamantul a înțeles să se supună dispozițiilor imperative ale acestei legi prin care i s-a restituit imobilul cu excepția apartamentelor înstrăinate.

- Reclamantul nu a făcut dovada notificării sau înștiințării chiriașilor după anul 1990 în sensul de a se abține de la orice act sau fapt juridic care i-ar afecta dreptul de proprietate asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât Legea nr.112/1995 dădea dreptul chiriașului să opteze pentru cumpărarea apartamentelor în care locuia.

Nici o dispoziție a Legii nr.112/1995 nu a prevăzut expres și imperativ suspendarea procedurii vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor foștilor proprietari. Chiar dacă din punct de vedere logic s-ar putea aprecia că procedura de vânzare ar fi trebuit să fie subsecventă celei privind soluționarea cererilor de restituire, în lipsa unor dispoziții în acest sens, care poate fi considerată omisiune, nu se poate reține incidența motivului de nulitate absolută privind frauda la lege.

Curtea Supremă de Justiție a stabilit prin decizia nr.781/27.06.2003 că "notificarea chiriașului trebuie făcuta prin executorul judecătoresc, în scris și prealabil actului de vânzare, iar pentru eficacitate, trebuie să fie respectate cerințele legale corespunzătoare emiterii și comunicării actelor de procedură, conform art.88 și următoarele Cod procedură civilă".

Dobândirea în proprietate de către chiriaș a imobilului prin vânzare-cumpărare, cu respectarea conditiilor prevăzute de Legea nr.112/1995 dă expresie principiului general de drept, potrivit căruia dobândirea cu bună credința, cu titlu oneros, a unui bun valorează proprietate - a se vedea Decizia nr.1351/24.12.2008 a Curții Constituționale.

- Instanța de fond a încălcat principiul repunerii părților în situația anterioară, ca principal efect al constatării nulității unui act juridic, respectiv să fi dat eficiență dispozițiilor OUG nr.40/1999 privind protecția chiriașilor, reclamantul subrogându-se în drepturile statului.

În final, se arată că instanța nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată solicitate, conform art.274 Cod procedură civilă, în raport cu admiterea parțială a acțiunii de chemare în judecată.

Motivele formulate de apelanta sunt identice cu motivele formulate de apelanta.

Astfel, aceasta arată că:

- Instanța de fond a interpretat decizia de casare pronunțata de Înalta Curte de Casație într-un mod necoerent și vădit deficitar, abordând o optică ce nu converge jurisprudenței și doctrinei în materie, pronunțând astfel o sentință criticabilă și cenzurabilă.

- Dispozițiile cuprinse în decizia civilă nr.6064/7.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind aspectul capătului de cerere al reclamantului relativ la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 de pârați, au făcut mențiune la operațiunea de verificare, de către instanța de rejudecare, a condițiilor în care au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare, obiectul acestora, data și părțile contractante, pentru a se putea determina valabilitatea acestor înscrisuri.

Instanța de casare nu a menționat nevalabilitatea acestor înscrisuri, astfel cum greșit reține tribunalul, ci s-a limitat, conform verificării legalității, doar la a sublinia obligarea instanței de rejudecare de a reevalua și verifica condițiile legale de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare, în vederea aprecierii ulterioare a valabilității acestora.

Apelanta susține că a cumpărat în mod legal, prin îndeplinirea prevederilor stipulate de Legea nr.112/1995, locuința situată în imobilul din B,-, - parter, sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr- încheiat cu SC SA

Anterior vânzării, pârâta proprietară a beneficiat de statutul de chiriaș în temeiul Legii nr.112/1995, condiție sine qua non a încheierii ulterioare a contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamantul invocă reaua-credință a pârâtei - cumpărătoare la achiziționarea locuinței, instanța de fond reținând acest aspect, doar ca mențiune în considerentele hotărârii, fără a aduce argumente plauzibile în acest sens. Totodată, instanța nu a dat eficacitate principiului validității în drept exprimat prin adagiul"error communis facil jus", a reținut în mod eronat frauda la lege și a interpretat neunitar și trunchiat decizia Curții Constituționale nr.191/2002.

Prin invocarea relei-credințe în persoana pârâtei, reclamantul era cel ținut să răstoarne prin argumente legale și eficiente, buna-credință a acesteia, ca prezumție legală relativă instituită de prevederile art.1898 Cod civil( fides presumitur).

Nu se poate vorbi de nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru frauda la lege, întrucât nu s-a folosit nici o manevră dolosivă la încheierea actului, în scopul eludării unor dispoziții legale imperative. Au fost respectate dispozițiile art.9 și art.14 din Legea nr.112/1995.

Ne aflam în prezența unei erori comune a dobânditorului cu privire la calitatea de proprietar al statului eroare ce îndreptățește o largă prezumție de bună-credință a acestora.

Principiul ocrotirii bunei-credințe și al aparenței în drept își găsesc pe deplin aplicarea, întrucât aceasta eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. Ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credință a fost determinat de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

Reclamantul trebuie să facă dovada relei-credințe a pârâtei - cumpărătoare, anume ca aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare știind că lucrul vândut este proprietatea reclamantului, și doar într-o asemenea situație vânzarea lucrului altuia ar reprezenta o operațiune speculativă și, având o cauză ilicită, ar fi nulă potrivit art.948 Cod civil.

Pârâta - cumpărătoare însă, a dat dovada de bună-credință efectuând toate demersurile necesare în vederea cumpărării apartamentului de la SC SA, neavând cunoștință despre faptul că imobilul este revendicat în temeiul unei legi, cu atât mai mult cât a primit toate avizele favorabile achiziționării locuinței. Prețul plătit de pârâtă a fost stabilit, de asemenea, în conformitate cu prevederile legale speciale în materie.

Existența și aplicarea în materia nulității actelor juridice a unor principii precum: desființarea dreptului transmițătorului sau desființarea dreptului subdobânditorului nu înlătura, atunci când este cazul, incidența anumitor excepții de la acestea.

Or, una dintre aceste excepții prin aplicarea căreia dreptul subdobânditorului este menținut, este tocmai ocrotirea bunei-credințe, consacrată de practica judiciară.

Aparența în drept și eroarea comună constituie principii ce înlătură regula"quod nullum est nullum producit effectum".

Legea nu permite un tratament juridic discriminatoriu pentru cetățenii care de fapt, se află într-o situație identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte de cumpărare își păstrează valabilitatea, dacă au fost încheiate cu buna-credință, protecția proprietății private făcându-se în deplină concordanță cu prevederile art.41 alin.1 teza a doua și art.44 din Constituția României. De asemenea, art.16 din Constituție stipulează că"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări".

În favoarea recunoașterii juridice a aparenței de drept operează și argumentele expuse de Curtea Constituțională în Decizia nr.191/2002.

Prin această decizie se menționează aspectul existenței bunei-credințe ca principiu, chiar dacă acesta ar exista numai în persoana cumpărătorului și nu a ambelor părți.

Curtea Constituțională a apreciat, de asemenea, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al imobilului este preferat cel din urmă.

Prin ultimul motiv de apel se arată că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.45 alin.1 ind.1 din Legea nr.1/2009, care sunt conforme cu dispozițiile art.21 alin.2 și 3 din Constituție, art.44 alin.1 și 3 din Constituție, art.6 alin.1 din CEDO și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Susține apelanta că prin prisma acestor aspecte trebuie să se dea eficiență principiului consacrat inclusiv de jurisprudența CEDO în sensul că nu poate repara o ilegalitate printr-o altă ilegalitate.

Atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada relei - credințe, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, constituie un titlu recunoscut de lege, și în consecință, acțiunea în constatarea nulității contractelor este neîntemeiată.

La termenul din data de 28.10.2009 s-a pus în discuția părților excepția tardivității apelului declarat de apelantul - reclamant și excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, excepții asupra cărora instanța urmează a se pronunța cu prioritate.

Excepția tardivității apelului formulat de reclamant este întemeiată.

Sentința civilă nr.108/27.01.2009 i-a fost comunicată reclamantului G la data de 06.04.2009 (fila 132 dosar fond).

Apelul declarat de către apelantul - reclamant a fost primit la data de 23.04.2009 (fila 2 apel), deși ultima zi în care putea fi depus era 22.04.2009, conform art.284 Cod procedură civilă.

În consecință, apelul formulat de această parte urmează a fi respins ca nefondat.

Excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel este însă neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.293 alin.1 și 2 Cod de procedură civilă "Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare.

Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin.1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că cererea de aderare la apel poate să cuprindă motive care nu vizează capetele de cerere atacate cu apel în apelul principal, ci și alte aspecte care au primit din partea instanței de fond o soluție nefavorabilă intimatului, dar care nu au fost atacate cu apel pe motiv că per ansamblu soluția a convenit acestei părți.

Nu poate fi primită susținerea apelanților-pârâți, în sensul că apelul aderent putea privi numai capetele de cerere ce au fost atacate cu apel, respectiv constatarea nulității numai în ceea ce privește contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și revendicarea apartamentelor aferente - întrucât numai cumpărătorii acestora au formulat apel, deoarece în acest caz nu și-ar mai găsi justificare cererea de aderare la apel, aderentul fiind de acord cu soluția dată acestor capete de cerere și dorind menținerea soluției din acest punct de vedere și nu schimbarea ei, așa cum prevăd dispozițiile art.293 alin.1 Cod de procedură civilă.

Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea reține:

În esență, apelanții critică sentința cu privire la:

- greșita soluționare a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului;

- aplicarea greșită a dispozițiilor art.315 alin.1, art.132 și 134 din Codul d e procedură civilă;

- aprecierea greșită a relei-credințe a pârâților la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare;

- incidența principiului "error communis facit jus";

- greșita soluționare a excepției uzucapiunii;

- inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art.480 Cod civil, în condițiile în care reclamantul a urmat și calea prevăzută de Legea nr.10/2001;

- instanța de fond a încălcat principiul repunerii părților în situația anterioară.

Această structurare a motivelor de apel face posibilă examinarea de către instanță a tuturor apelurilor, în mod unitar.

Așa fiind și având în vedere întregul material probator administrat în cauză, Curtea constată că apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

- Imobilul situat în-, sector 1 trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, decret considerat abuziv în totalitate chiar de dispozițiile Legii nr.247/2005, fără a se mai face diferența între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare.

Astfel, se recunoaște explicit de către legiuitor că acest decret, sub imperiul căruia imobilul a fost preluat de stat, se afla în vădită contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art.8 care recunoștea și garanta prin lege proprietatea particulară, precum și cu art.17 pct.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptate de Adunarea Generală, la 10.12.1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului incriminat.

Faptul că prin Legea nr.247/2005 s-a stabilit caracterul abuziv al acestui decret nu impunea respingerea ca lipsit de interes a acestui capăt de cerere, tocmai pentru că pârâții - apelanți susțin, la rândul lor, că imobilul a fost preluat cu titlu. Art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 prevede, în mod expres, obligativitatea instanței de a verifica valabilitatea titlului statului în raport de următoarele criterii: conformitatea cu Constituția și cu tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.

Cum, imobilul a trecut în proprietatea statului numai pe numele unuia dintre proprietari și cum decretul de naționalizare menționat era contrar tratatelor internaționale la care România era parte la acea dată, Constituției din 1948, cât și dispozițiilor art.480 și 481 Cod civil, se constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel cum este definit prin art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998.

- Prin decizia civilă nr.6064/07.07.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a casat decizia nr.632/14.12.2001 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că "printre contractele de vânzare - cumpărare a căror anulare s-a solicitat există unul încheiat în anul 1997, în care figurează ca fiind cumpărători soții și și un altul din anul 1975, când aceeași cumpărătoare se numea. Or, nu a figurat ca parte în proces, iar pe de altă parte, s-a dispus ca instanța de trimitere să verifice pentru toate contractele de vânzare - cumpărare obiectul acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate pentru a se determina valabilitatea lor".

Totodată, în considerentele deciziei nr- a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală se reține că nu se poate pune problema unui "plus petita" în condițiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să fie anulate toate contractele de vânzare - cumpărare care au ca obiect apartamentele din clădirea respectivă.

Așa fiind și având în vedere că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 16.09.1998 s-a solicitat revendicarea în întregime a imobilului și deci și a apartamentului cumpărat de apelanții - pârâți și, rezultă că în mod corect instanța de fond a soluționat și cererea de revendicare a acestui imobilul.

De asemenea, față de dispozițiile deciziei de casare, obligatorie pentru instanța de fond, în mod corect s-a analizat și valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de apelanții - pârâți și, cu privire la mansarda corp A din imobil, dispozițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă fiind respectate.

Totodată, se constată că instanța nu a interpretat eronat dispozițiile deciziei de casare, așa cum susțin apelantele și, ci a analizat în mod concret care sunt cauzele de nulitate ale fiecărui contract.

- Referitor la incidența principiului "error communis facit jus" (principiul"validității aparenței în drept"), cu eventuale consecințe pozitive în soluționarea acțiunii în revendicare pentru posesorul imobilului, acesta nu-și găsește aplicabilitate în speța de față, cu privire la contractele încheiate în temeiul Legii nr.112/1995.

Validitatea aparenței în drept nu este consacrată, la nivel de principiu, de nici un text de lege, existând doar anumite dispoziții care fac aplicația principiului respectiv. Cu toate acestea, practica și doctrina judiciară majoritară i-au recunoscut efectul de anihilare a regulii în materie de nulitate"quod nullum este, nullum producit effectum"("ceea ce este nul, nu produce niciun efect"), ceea constituie premisa discutării producerii unor consecințe juridice asemănătoare și în materie de revendicare, în sensul că cel aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a celui de la care a dobândit bunul respectiv să câștige în fața adevăratului proprietar, în cadrul acțiunii în revendicare.

Condițiile aplicării acestui principiu în cauza de față nu sunt însă îndeplinite.

Astfel după cum s-a arătat, pe lângă buna-credință a dobânditorului bunului, este necesar ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună, obștească și mai presus de orice culpă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, cu alte cuvinte, nici o altă persoană în locul său și în circumstanțele date ale speței, să nu fi putut cunoaște că cel de la care a dobândit imobilul nu este proprietarul bunului sau, cel puțin, că dreptul său

de proprietate este disputat.

Nu este cazul apelanților - pârâți, care au perfectat contractele de vânzare - cumpărare după ce reclamantul a înregistrat cererea de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 și ulterior mai multor cereri de restituire a imobilului, înregistrate la diferite instituții ale statului (Prefectură, Primărie de Sector, Primăria Municipiului B), cereri efectuate în perioada 1991 - 1998.

Apelanții susțin că au respectat dispozițiile art.9 și 14 din Legea nr.112/1995 și că au făcut demersurile necesare la SC SA, la Primăria Municipiului B și chiar la Judecătoria Sectorului 1 B (apelanții ) care le-au comunicat însă că nu sunt impedimente la vânzare.

Or, pentru a se putea discuta despre aplicabilitatea principiului invocat de apelanți, aceștia trebuiau să efectueze acele verificări prin care să se asigure, în mod neîndoielnic, despre calitatea de proprietar a transmițătorului imobilului, sens în care nu au acționat și nici nu au verificat în ce măsură există vreo dispută juridică în privința bunului, care, în litigiul de față, a fost generată de cererile formulate de moștenitorul fostului proprietar pentru recuperarea în natură a imobilului respectiv.

De altfel, din adresa de la fila 128 din dosar rezultă că SC SA a verificat numai dacă există pe rolul instanțelor litigiu sau notificare de a nu vinde și nu dacă fostul proprietar și-a manifestat dorința de a i se restitui imobilul.

Potrivit art.46.3 din Normele metodologice de Aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.498/18.04.2003 (în prezent abrogate) "Acele înstrăinări efectuare în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, și cu deplina respectare a condițiilor legii, până la apariția Legii nr.213/1998 (24.11.1998) au beneficiul deplin al protecției Legii nr.10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte".

Însă, în speță, aceste dispoziții nu sunt incidente întrucât contractele de vânzare - cumpărare: nr.-/14.02.1997, nr-/16.07.1997, nr- din 25.08.1997, nr-/04.03.1998, nr.- din 14.08.1998 și nr-/28.08.1997 au fost încheiate după data de 20 ianuarie 1997, când a fost publicată în Monitorul Oficial Hotărârea Guvernului nr.11 care a modificat Hotărârea nr.20/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995.

Potrivit noilor dispoziții (art.1 alin.2) "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr.92/1950, Decretul nr.111/1951".

Or, așa cum am arătat la motivul de apel privind valabilitatea titlului statului, imobilul a fost preluat cu nerespectarea chiar a dispozițiilor Decretului nr.92/1950, naționalizarea efectuându-se numai pe numele unuia dintre coproprietari, astfel încât imobilul nu putea face obiectul Legii nr.112/1995 și deci nu se putea vinde.

Încălcarea art.1898 și art.1899 alin.2 nu se poate reține, pe de o parte, pentru că intenția fostului proprietar de a redobândi imobilul în natură putea fi cunoscută de către cumpărători (la dosar se află următoarele înscrisuri: cererea formulată de reclamantul Primăriei Sectorului 1 - Comisia locală pentru aplicarea Legii nr.112/1995, înregistrată sub nr.210/28.03.1996 - fila 158, prin care solicită restituirea în natură a imobilului situat în str.- nr.77, răspunsurile formulate de SC "" SA și Regia Autonomă de Investiții și Administrație Locativă Imobiliară SA la pretențiile reclamantului - filele 162, 163, petițiile formulate la Președinția României, Primul Ministru și Primăria Municipiului B, după anul 1991 - filele 165 - 174 dosar fond, adresa Primăriei Municipiului B - Serviciul spațiu de locuit nr.-/25.05.1999 - fila 153 dosar fond), nefiind necesară încunoștințarea lor prin executorul judecătoresc și, pe de altă parte, pentru că aceste texte se referă generic la buna - credință în materie de uzucapiune, în cazul principiului validității aparenței în drept, cel care-l invocă trebuind să dovedească întrunirea cumulativă a celor două cerințe deja analizate, eroarea comună și invincibilă, precum și buna-credință.

- Neîntemeiate sunt și motivele de apel cu privire la excepția de uzucapiune.

Posesia statului a fost bazată pe violență, măsura naționalizării nefiind supusă controlului judiciar, ci numai arbitrariului puterii administrative, astfel încât aceasta nu poate fi intervertită în posesie utilă în temeiul art.1858 Cod civil.

Nici condițiile uzucapiunii de scurtă durată nu sunt îndeplinite, întrucât prin cererile formulate după anul 1990, posesia statului a fost tulburată.

- În ceea ce privește susținerile apelanților privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art.480 Cod civil, Curtea reține că potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001:

"Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

Rezultă, așadar, că în situația acțiunilor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi, cum este în speța de față, petentul - reclamant are alegerea în a continua sau nu procesul început.

Reclamantul a ales să continue acest proces.

Faptul că a formulat și notificare în temeiul Legii nr.10/2001, soluționată de altfel prin dispoziția nr.4637/26.09.2005 (fila 63 dosar nr.30512/2006 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă), nu conduce la concluzia că reclamantul nu mai putea să continue soluționarea cererii de revendicare introduse la data de 16.09.1998, atât pentru considerentul expus mai sus, cât și pentru faptul că prin această dispoziție s-a restituit în natură reclamantului numai terenul și construcția, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995 și Legii nr.4/1973.

Prin acțiunea de față s-a solicitat constatarea nulității absolute a acestor contracte și revendicarea imobilelor aferente, astfel încât și din acest punct de vedere acțiunea este admisibilă, Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001 neputându-se pronunța pe aceste aspecte.

- Nici principiul repunerii părților în situația anterioară nu a fost încălcat, pârâții - apelanți neformulând o cerere în sensul de a se da eficiență OUG nr.40/1999.

- În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, motiv de apel formulat de apelanții și, Curtea reține că și acesta este neîntemeiat, acțiunea reclamanților fiind admisă și în contradictoriu cu acești pârâți în ceea ce privește imobilul situat în B,-, sector 1, corp A, mansardă, sector 1.

Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, apelurile formulate de pârâți urmează a fi respinse ca nefondate.

Și cererea de aderare la apel este neîntemeiată întrucât, așa cum a reținut, în mod corect, instanța de fond, s-a făcut dovada că la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare nr.152/1975 și nr.120/1975, s-au întrunit cumulativ criteriile erorii comune și invincibile, precum și buna - credință pentru a reține incidența principiului "error communis facit jus".

Practic, în perioada comunistă nici o persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra bunurilor de care acesta dispunea, neputându-se prevedea perspectiva unei schimbări a regimului politic care să poată permite celor în drept să acționeze pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv, ceea ce a făcut ca cel care a cumpărat în asemenea condiții să se încreadă întemeiat pe aparența de proprietar a statului înstrăinător.

în condițiile arătate, într-o perioadă în care nu era de conceput vreun demers al fostului proprietar în contra titlului de preluare a statului (memoriul formulat de fostul proprietar fiind adresat cu mult înainte de data cumpărării apartamentelor, respectiv în anul 1968 - fila 156 dosar fond), nu se poate susține reaua-credință a acestor cumpărători la încheierea actelor de vânzare - cumpărare atacate și nici faptul că încheierea acestor contracte s-ar fi făcut de cumpărători în dauna drepturilor adevăratului proprietar și că astfel ar fi avut o cauză ilicită.

Ca urmare, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate se dă câștig de cauză cumpărătorului de bună-credință.

Nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual (cu referire la cele doua apartamente cumpărate în temeiul Legii nr.4/1973) pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.

În mod evident, prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat, pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și totodată, un mod de a proteja interesele chiriașilor locatari, deveniți cumpărători ai imobilelor aflate în această situație.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele acestui articol ca și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna - credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Pentru a exista însă protecția conferită de normele convenționale menționate în favoarea reclamantului, este însă necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia) să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speță, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci nu avea un bun în accepțiunea normelor convenționale, însă nu poate pretinde nici existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitate lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat în materia analizată.

A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de un bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza Raicu România) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună - credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, cu riscul, în caz contrar, de încălcare a criteriului proporționalității și împovărării dobânditorilor cu răspunderea statului, ceea ce nu este admisibil.

Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată legitimă a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate.

Pentru aceste motive și apelul aderent urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca tardiv, apelul declarat de apelantul-reclamant G, domiciliat în B,-, - 35,.3,.64, sector 3, și cu domiciliul ales la Cabinet Avocat, din B,--83, - 17,.B,.4,.72, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 108/27.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu apelanții-pârâți, domiciliată în B,-,. corp A, subsol, sector 1, domiciliată în B,-,. corp B,.1,.3, sector 1, domiciliată în B,-,. corp B,.4, sector 1, domiciliată în B,-,. corp A,.1,.2, sector 1, domiciliat în B,-,. corp B,.1,.2, sector 1, domiciliat în B,-,. corp A, parter, sector 1, domiciliată în B,-,. corp A, parter, sector 1, domiciliată în B,-,. corp B, parter, sector 1, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și cu intimații-pârâți, domiciliat în B,-,. corp B,.2, sector 1, domiciliat în B,-,. corp B,.2, sector 1, domiciliată în B,-, sector 1, cu sediul în B,-, sector 3.

Respinge excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel.

Respinge, ca nefondate, apelurile pârâților, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelantul-reclamant G, și cu intimații-pârâți, și cu și cererea apelantului-reclamant G de aderare la apel.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.11.2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

- - --- - - -

Red.

Tehnodact./

17 ex./28.01.2010

- Secția a IV-a Civ. -

Președinte:Elena Vlad
Judecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 574/2009. Curtea de Apel Bucuresti