Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 588/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (580/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.588
Ședința publică de la 16 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelanții reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.51 din 13.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, G și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 05 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare a amânat succesiv pronunțarea la data de 12 noiembrie 2009 și 16 noiembrie 2009 când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 17.09.2007, sub nr-, reclamanții și - i-au chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primarul General, G și solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.9 situat în-,.11, precum și existența dreptului sau de proprietate asupra acestui apartament, obligarea pârâților G și să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul descris mai sus precum și cota indiviză de teren aferent, în suprafață de 13,76 mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit proprietatea asupra acestui apartament conform titlului de proprietate nr.6267/1O.07.1985 emis în baza Legii nr.4/1973 iar în anul 1986 reclamantul a plecat din țară și s-a stabilit în Statele Unite, soția sa și cei doi copii rămânând în țară. Astfel, reclamantul a precizat că potrivit deciziei nr.497/14.03.1989 situația juridică a apartamentului a fost reglementată conform Decretului nr.223/1974, mai exact bunul fiind preluat abuziv de statul român iar la 8 zile de la data emiterii deciziei, la data de 22.03.1989 s-a încheiat procesul-verbal de predare-preluare a apartamentului de către stat.
- arată reclamantul că apartamentul în litigiu a fost scos din patrimoniul sau în temeiul unui act abuziv și, pe cale de consecință, titlul statului asupra acestui imobil nu este valabil. Prin urmare, reclamanții apreciază că nu au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului ci doar stăpânirea în fapt a acestuia.
Reclamanții au susținut că statul nu putea înstrăina ceva al cărui proprietar nu a fost niciodată, iar pe de altă parte pârâții nu au dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, că Legea nr.10/2001 nu a instituit nici o cauză legală de preferabilitate a titlului chiriașului cumpărător, dispozițiile art.50 (46) din lege vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, incidența acestui articol din lege în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat, limitându-se exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic și nefăcând referire la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp.art.480 și 481 Cod civil, art.I din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr.30/1994.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Prin întâmpinare pârâții și G au invocat excepția inadmisibilității față de dispozițiile Legilor 112/1995, nr.213/1998, nr.10/2001, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3208/10.03.2008 a Judecătoriei Sectorului 1 B, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, cauza a fost înregistrată la data de 17.04.2008, sub nr-.
Prin încheierea de ședință din data de 27.05.2008, a fost respinsă ca neîntemeiata excepția inadmisibilității pentru considerentele expuse pe larg în încheiere.
La același termen de judecată a fost invocată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Prin sentința civilă nr. 51/13.01.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de cei doi reclamanți, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Acțiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se consideră proprietar se îndreaptă împotriva persoanei deținătoare a bunului, pentru ca prin intermediul instanței judecătorești acesta din urmă să fie obligat sa lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul respectiv. Ca atare, calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare aparține persoanei care se pretinde proprietar.
Reclamantul a arătat că, în anul 1985 devenit proprietar al apartamentului revendicat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 6276/10.07.1985, imobil ce i-a fost preluat de către statul R în temeiul Decretului 223/1974 și Deciziei nr. 497/14.03.1989, ca urmare a plecării sale în Statele Unite ale Americii.
Așa cum rezultă din titlul de proprietate nr. 6276/10.07.1985 ( fila 13 din dosarul judecătoriei), imobilul situat în B,-,. 9,. A,. 2,. 11, sector 1, aparținut reclamanților.
Întrucât la acest moment aceștia se pretind proprietari ai imobilul, Tribunalul a reținut că au calitate procesuală activă în cauza de față.
Pe care de consecință, a respins excepția invocată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că rin p. contractul de vânzare-cumpărare nr-, pârâții au dobândit proprietatea acestui imobil, în temeiul Legii 112/1995.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanții nu au formulat notificare în temeiul disp. Legii 10/2001, pentru restituirea imobilului în natură sau în echivalent și nu au formulat nici acțiune împotriva pârâților pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Întrucât cererea de revendicare este solicitată ca o consecință a nevalabilității titlului statului, deși au fost formulate două capete de cerere distincte, instanța a reținut că acestea nu pot fi verificate separat. Ca atare, tribunalul a analizat aceste cereri împreună.
S-a reținut că posibilitatea formulării revendicării după apariția Legii 10/2001 a fost pe larg dezbătută atât în practica judiciară cât și în doctrină.
O opinie, la care instanța s-a raliat, este că după apariția Legii 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, acțiunea în revendicare intentată împotriva terțului dobânditor nu poate fi soluționata potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate, întrucât la art. 45 se vorbește de acțiunea în nulitatea absolută a actului de înstrăinare (a se vedea nr. 2/2008 -"Este admisibilă acțiunea in revendicare a imobilelor preluate fără titlu supuse restituirii în condițiile Legii 10/2001?"- articol de, și ).
În această opinie, admisibilitatea acțiunii este condiționată în concret de excepțiile pe care le poate ridica terțul dobânditor, excepții fundate pe buna-credință la data dobândirii (art. 45 alin. 2 teza a doua) sau, după caz, pe prescripția acțiunii în nulitatea absolută a titlului de achiziție (art. 45 alin. 5). Ca atare, ne aflam în prezența unei acțiuni in revendicare speciale, iar nu a uneia de drept comun in care sa se dea câștig de cauza doar prin compararea de titluri ori sa poată fi introdusă oricând, așadar imprescriptibile". În cazul în care acțiunea în revendicare (sau în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare) este formulată în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, terțul dobânditor se poate apăra cu succes doar prin invocarea excepției trase din art. 45 alin. 2 teza a doua, respectiv ca imobilul a fost preluat cu bună-credință".
Având în vedere că, în cauză, acțiunea în revendicare este formulată după apariția Legii 10/2001, chiar dacă reclamanții au arătat ca temei de drept al cererii lor disp. art. 480 si 481.civ. tribunalul a ținut seama de criteriile prevăzute de Legea 10/2001, si anume art. 45 alin. 2. Întrucât acțiunea în revendicare formulata după apariția Legii 10/2001 împotriva terțului dobânditor este o acțiune în revendicare specială supusă criteriilor arătate în acesta lege și nu criteriilor acțiunii în revendicare de drept comun, restituirea în natura a imobilului este condiționată de anularea actului de înstrăinare, în sens contrar titlul terțului dobânditor consolidându-seex lege,fiind preferat de legiuitor celui al persoanei îndreptățite."Soluția decurge atât din litera catsidin spiritul Legii 10/2001(art.2alin.2rap. La art.45alin.5),deoarece altfel, sancțiunea prescripției dreptului la acțiunea in constatarea nulității absolute a titlului terțului dobânditor ar fi practic inutila câtă vreme acțiunea în revendicare s-ar baza doar pe simpla comparare de titluri"( a se vedea nr.2/2008 - "Este admisibilă acțiunea in revendicare a imobilelor preluate fără titlu supuse restituirii in condițiile Legii 10/2001?"- articol de, și.16O).
Reclamanții au formulat cerere de revendicare abia la data de 17.09.2007 și nu au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 18 luni, astfel că titlul de proprietate al terților dobânditori s-a consolidat prin trecerea timpului. De asemenea, reclamanții nu au formulat nici notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.
Un alt argument în susținerea acestei soluții este desprins și din dispozițiile cuprinse în art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001, care prevăd că nerespectarea termenul de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a cere în justiției măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Drept urmare, prin efectul decăderii, aceștia pierd chiar însăși dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de sancțiune.
În ceea ce privește temeiul invocat de către reclamanți, și anume, art. 1din Protocolul 1 al Convenției, acesta nu poate fi interpretat ca o sarcină a statelor de a restitui bunuri preluate anterior ratificării Convenției de către acestea. Bunul imobil disputat în cauza de față a fost preluat de către stat în anul 1989, adică anterior ratificării de către România a acestei Convenții.
Pentru a beneficia de protecția instituită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO este necesară îndeplinirea unor condiții cu privire la bun, una dintre acestea fiind aceea ca bunul sa fie actual. În cazul intereselor economice si a speranței legitime" este necesara condiția ca acestea sa aibă o valoare economica certa, cerințe ce nu sunt îndeplinite in cauza de față în privința solicitării reclamanților.
Din contră, ca urmare a neatacării in justiție a valabilității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților persoane fizice, prin consolidarea titlului lor prin efectul Legii 10/2001, aceștia dețin un "bun" în sensul Convenției, care daca ar fi încălcat prin admiterea acțiunii in revendicare ar constitui o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Față de cele toate arătate mai sus, constatând că cererea reclamanților este neîntemeiată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.
Împotriva sentinței civile mai sus menționate, au declarat apel reclamanții și -, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei.
Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția III-a Civilă, sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții-reclamanți arată că instanța de fond a respins în mod greșit și fără să-și motiveze în vreun fel soluția, primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Se arată că potrivit actelor de la dosar, imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 497/14.03.1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 B, dat în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Potrivit art. 2 lit. h al Legii 10/2001, acest imobil se înscrie în categoria acelora preluate de stat, fără titlu valabil, astfel cum este definit acesta în art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia: "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a ratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
. în 1996 cu statul un contract de vânzare-cumpărare al apartamentului proprietatea apelanților-reclamanți, pârâții nu au făcut altceva decât să dobândească bunul de la o persoana care nu avea niciun drept si nici legitimitatea de a se comporta ca un proprietar.
Fiind un non dominus, statul nu putea transmite ceea ce nu avea, sau mai mult decât avea. De altfel, prin însăși art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001, statul a recunoscut că persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
În cel de-al doilea motiv de apel, apelanții-reclamanți arată că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de constatare a existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului revendicat, arătând că această cerere este distinctă de cea privind nevalabilitatea titlului statului, având natura unei acțiuni provocatorii, întrucât prin aceasta se urmărește ca instanța să cerceteze cine are în patrimoniu dreptul de proprietate: reclamanții, sau pârâții.
Dreptul intern nu cunoaște coexistența si exercițiul concomitent a două drepturi de proprietate exclusivă, aparținând unor titulari diferiți, asupra aceluiași bun.
Dreptul intern cunoaște numai forme de proprietate comună (coproprietatea, indiviziunea, devălmășia perpetuă și forțată).
Chiar dacă apelanții-reclamanți își justifică dreptul de proprietate cu titluri diferite, în esență dreptul de proprietate este singular, aparținând în realitate unuia din cei care exhibă titluri.
r, dacă se constată că statul nu avea un titlu valabil, el nu putea dobândi dreptul de proprietate în mod valabil, și, pe cale de consecință, actele încheiate cu terții nu puteau transmite dreptul de proprietate, chiar dacă erau încheiate În temeiul legii. Astfel, terțul dobânditor intră în posesia unui titlu (înscris ce conținea referiri la transferul proprietății, fără însă ca acest transfer să opereze din punct de vedere juridic).
Numai că, fiind contrar Constituției în vigoare din momentul edictării sale (art. 36, art. 12) și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Decretul nr. 223/1974 nu este un act prin care statul comunist să fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de care noi am fost deposedați.
De altfel, strict referitor la Decretul nr. 223/1974, în jurisprudența internă, cât și în jurisprudența CEDO, s-a constatat că acest act normativ nu a constituit un titlu valabil al statului și nu a operat transferul dreptului de proprietate de la cel deposedat la statul comunist.
Se mai arată că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în revendicare, întrucât calitatea de proprietari a reclamanților asupra bunului pretins nu s-a pierdut niciodată: faptul că au fost deposedați abuziv, arbitrar, de bunul lor nu însemnă că și-au pierdut dreptul de proprietate asupra lui. Transferul de proprietate nu se putea produce în mod valabil atât timp cât preluarea era abuzivă(iar abuzul nu poate duce la câștigarea unui drept)și, mai mult, prin "legile reparatorii", statul a recunoscut abuzul (a se vedea în acest sens art. 2 alin. I lit. h și art. art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001). - mult, apreciind asupra admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară și "comparând titlurile părților", în mod logic rezultă faptul că apelanții-reclamanți au fost verificați în ceea ce privește calitatea de proprietari (altfel s-ar fi respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă).
În calitate de proprietari, apelanții-reclamanți își pot apăra dreptul de proprietate prin acțiunea în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, cerând oricând restituirea bunului de la persoana în stăpânirea căreia se găsește; acțiunea în revendicare se poate exercita chiar și împotriva terțului dobânditor de la stat, prin act cu titlu oneros, cu atât mai mult cu cât statul a acționat ca un non dominus, transferând terțului ceea ce nu dobândise în mod legitim.
Nu poate opera buna-credință a terțului achizitor decât în situația în care ar opune uzucapiunea scurtă; așa cum se cunoaște în situația uzucapiunii de scurtă durată, justul titlu (act cu titlu oneros provenind exact de la o altă persoană decât adevăratul proprietar) se completează cu buna-credință perfectarea acestui act. În absența opunerii unei asemenea uzucapiuni, simpla invocare a bunei-credințe nu poate constitui element de preferabilitate a titlului terțului dobânditor, chiar și dacă se invocă prevederile art. 46 din Legea 10/2001 (întrucât textul fiind de strictă interpretare și aplicare, nu poate fi I extins altor situații decât acțiunilor în nulitate; deci nu se aplică și acțiunilor în revendicare).
Dreptul de proprietate privată este garantat de Constituția României, de asemenea, acest drept este apărat atât de norme juridice interne - art. 480 si 481 cod civil - cât și de norme juridice internaționale (cu prioritate în aplicare, conform Constituției României) - Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, ratificată de România prin Legea 30/1994.
Legea 10/2001 nu interzice exercițiul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun (nicio normă a acestui act normativ nu conține asemenea interdicție), iar acele prevederi potrivit cărora normele contrarii sunt considerate abrogate nu pot fi interpretate în sensul că ele" interzic" exercițiul acțiunilor anterior menționate (una este abrogarea și alta este interzicerea; prin urmare, nu pot fi considerate abrogate prevederile ari. 480 și 481, întrucât Constituția garantează proprietatea, inclusiv mijloacele de protecție juridică ale acesteia iar orice interpretare în alt sens ar însemna că "legea reparatorie" nu constituie decât un alt act normativ de "naționalizare", "confiscare ", etc. atâta timp cât restituirea în natură este condiționată).
Natura juridică a acțiunilor întemeiate pe prevederile Legii 10/2001 este aceea a unor acțiuni personale reparatorii, derogatorie de la acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998-999 Cod civil, nicidecum de la prevederile art. 480. 481 Cod civil, aceasta rezultă din faptul că Legea 10/2001 se referă la "preluări abuzive", care nu se puteau materializa altfel decât prin fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. - mult, această lege stabilește " măsuri reparatorii", instituție specifică răspunderii civile delictuale, nicidecum apărării dreptului de proprietate. Reparația se poate realiza fie pe calea "restituirii în natură", fie "prin echivalent".,Reparația" în modalitatea "restituirii în natură" nu echivalează cu o restituire specifică revendicării, întrucât ea intervine ca urmare faptei ilicite, abuzive, iar nu ca urmare a unei stăpâniri datorate pasivității sau neatenției adevăratului proprietar.
Acțiunea în revendicare se exercită de "adevăratul proprietar", iar nu de "fostul proprietar". Calitatea de adevărat proprietar (pe care reclamanții o opun intimaților în prezenta acțiune) presupune o existență continuă, neîntreruptă, permanentă a dreptului de proprietate.
Apelanții-reclamanți solicită a se avea în vedere aplicarea prioritară a normelor internaționale și aspectul că dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, invocând art. 20 din Constituție, apreciind că n condițiile în care statul român nu a urmărit o expropriere pentru o cauză de utilitate publică cu prealabilă și dreaptă despăgubire, nici în 1974, când edicta Decretul nr. 223, și nici în 1995 când adopta Legea nr. 112, el a acționat arbitrar, încălcând norme pe care le-a instituit atât prin Constituție, dar mai ales norme internaționale, ratificate în dreptul intern și prioritare în aplicare.
Se mai arată că adoptarea Legii nr.247/2005 nu a schimbat modul de abordare a problematicii în discuție, dimpotrivă a constituit o nouă ingerință a statului român în drepturile și interesele legitime ale proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate de statul comunist. Inventarea unui așa-zis fond "Proprietatea" nu a constituit decât un nou mod de dispreț al statului R la adresa proprietarilor și că de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a arătat poziția asupra acestui "fond" în nenumărate hotărâri date împotriva statului român.
De asemenea, statul român nu a fost interesat să respecte prevederi interne și internaționale atunci când a adoptat Legea nr. 247/2005.
Concluzionând, se poate spune că statul român a deposedat în mod arbitrar pe proprii lui cetățeni de averea lor, ca urmare a edictării unor acte normative contrare atât legislație naționale, cât și legislației internaționale în materia proprietății.
Statul român a recunoscut abuzurile comise prin acte normative împotriva propriilor cetățeni în perioada regimului comunist. - mult, statul român a recunoscut că persoanele deposedate arbitrar de bunurile lor și-au păstrat chiar și după deposedare dreptul de proprietate asupra bunurilor lor.
Statul român s-a angajat să respecte și să apere dreptul de proprietate privată încă din perioada de început a regimului comunist. Statul român a dispus în mod arbitrar cu privire la imobilele naționalizate prin "legi speciale reparatorii", fără să țină seama de drepturile și interesele legitime ale celor deposedați arbitrar de ele.
În atare conjunctură, statul nu putea deveni și nici nu poate fi considerat proprietar al bunurilor naționalizate și nici nu putea transmite un drept pe care nu îl dobândise nici legal și nici legitim. Aceasta este situația în speța de față.
cumpărători - soții - nu puteau dobândi în cauză un drept de proprietate (o prezumție de proprietate) pentru că statul, nefiind proprietarul bunului, nu putea transmite un drept pe care nu îl avea.
Pârâții, deși pot susține că au cumpărat legal și cu bună-credință, nu pot opune nici un drept de proprietate, pentru că nu l-au dobândit de la adevăratul proprietar, astfel că ei nu au un asemenea drept, ci așa cum s-a arătat în literatura și practica judiciară, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, pentru că el durează atâta vreme cât există dreptul (neconsumabil) asupra căruia se exercită și există independent de exercitarea lui (dacă legea nu-l obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun).
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Brumărescu contra României, și alții contra României, Păduraru contra României, Porțeanu contra României, Ungureanu contra României a constatat sarcina excesivă pe care au suportat-o adevărații proprietari, fiind ului dintre aspectele care a convins Curtea să decidă restituirea imobilelor naționalizate adevăraților proprietari.
La data de 28.05.2009, intimații și G au depus întâmpinare.
În motivare, a arătat că instanța nu a fost investită să soluționeze o cerere care să privească aprecierea bunei credințe a chiriașului cumpărător - nu există capăt de cerere sub acest aspect, după cum nu există nici un capăt de cerere prin care reclamanții să invoce vreun motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a chiriașului cumpărător.
Arata intimații pârâți că reclamanții nu mai au un titlu de proprietate câtă vreme au dispus de bun și au primit banii pe el (fapt necontestat de altfel nici măcar de reclamanți și susținut de actele și lucrările dosarului, astfel încât nu mai au calitate procesuală activă) iar în aceste condiții, reclamanții nu pot opune cu succes prin acțiunea de față un titlu de proprietate, neavând prin urmare calitate procesuală activă în cauză.
Se susține că reclamanții nu mai au un "bun" protejat de Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului și Protocoalele adiționale, în schimb, dreptul de proprietate al intimaților dobândit cu bună credință cu respectarea legilor în vigoare este ocrotit și garantat de lege.
Titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr.112/1995 este protejat prin art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens invocând cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă nr. 365/1997, 2002-VIII; cauza Raicu contra România, hot. din 19 octombrie 2006).
Pentru a fi ocrotit de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul de proprietate este condiționat de existența unui bun actual și a unei speranțe legitime de redobândire.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție garantează numai respectarea unui drept de proprietate existent, și anume, a unul "bun actual". Astfel, un drept de proprietate care nu mai este susceptibil de exercițiu efectiv de o lungă perioadă de timp nu poate fi considerat un "bun actual". De asemenea, articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează restituirea unui bun care a ieșit din patrimoniul reclamantului și nici dreptul de a dobândi bunuri. În acest sens, invocăm decizia de inadmisibilitate a CEDO în cazulîmpotriva Românieidin 11 iunie 2002, publicată in Of, nr. 1133 din 1 decembrie 2004,cauza Malhous împotriva cehe, cererea nr. 33071/96,13decembrie 2000,. 2000-XII,cauzaGafencu împotriva Românieidin 20 mai 1997,Hotărârea din3decembrie 2002, Cauza Lindner și Hammermayer România-Cererea nr. 35671/97, publicata în "Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele împotriva României (1998-2002).
" legitimă" - presupune ca dreptul să fie ocrotit de lege. În aceste condiții, pierderea dreptului de proprietate de către reclamanți nu încalcă art. 44 din Constituția României și nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană. dreptului de proprietate este o măsură justificată, fiind pe deplin legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea lui în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege, poate atrage, cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa. În concluzie, măsurile sancționatorii prevăzute de Legea 10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional, precum și cu practica in materie a CEDO.
Reclamanții nu au un bun actual și nici o speranță legitimă, câtă vreme legea specială nu a fost respectată de aceștia; chiar dacă ar fi respectat normele legii speciale în materie (termene, procedură) - Legea 10/2001 - reclamanții tot nu ar fi putut redobândi în natură bunul aflat astăzi în litigiu-pentru aceasta, reclamanții trebuiau să dovedească în fața instanței un caz de fraudă la lege imputabil nouă, astfel încât aceasta să desființeze actul nostru de vânzare-cumpărare. Trebuia să se demonstreze că intimații nu au fost de bună credință la dobândirea imobilului lor ce susțin că ar fi fost preluat abuziv de stat.
Acțiunea este promovată de unul din foștii proprietari care a cerut statului să i se răscumpere cota de proprietate (cea menționată în titlul său de proprietate primind în schimb o despăgubire justă și echitabilă stabilită ca urmare a unei expertize tehnice efectuate de o comisie de evaluatori și care nu a fost niciodată nici atunci și nici în acest proces contestată), împotriva actualilor proprietari care au cumpărat, în condițiile legii, de la cel pe care l-a crezut proprietar. S-a arătat că acțiunea promovata de reclamanți este inadmisibila atât prin raportare la prevederile legii nr. 10/2001modificata și completata prin Legea 1/2009 cât și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Pârâții invocă în acest sens, prevederile art.7, alineatul 11, art.45, alineatul (21) și art.46, alineatul 4, arătând că, conform modificărilor aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009, este prohibită restituirea în natură a imobilelor care au fost înstrăinate legal în baza Legii nr.112/1995, precum și a terenurilor aferente acestor imobile. Astfel, în aceste situații, persoanele îndreptățite au la îndemână doar despăgubirea prin echivalent, că Legea nr. 1/2009 conferă contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 caracter autentic, considerându-le în același timp titluri de proprietate opozabile de la momentul încheierii lor, astfel că, contractele în cauză dobândesc toate caracteristicile actelor autentice, și reglementează expres inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, în conformitate cu prevederile pct.13, persoanele îndreptățite având obligația de a urma procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 prevederile acestei legi fiind prioritare. În acest mod legiuitorul a consacrat legislativ construcțiile doctrinare și jurisprudențiale conform cărora acțiunile în revendicare pe drept comun sunt inadmisibile după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 dacă persoanele îndreptățite ar fi avut la îndemână procedura reglementată de aceasta.
În aceste condiții, intimații arată că legea este cea care îi protejează și că reclamanții nu pot avea câștig de cauză împotriva unor chiriași cumpărători de bună credință.
Se mai invoca faptul că reclamanții au formulat o acțiune în justiție fără însă a parcurge procedura prealabilă obligatorie, în condițiile legii. Prin urmare și sub acest aspect, intimații consideră că acțiunea reclamanților este inadmisibilă.
Deși reclamanții invocă art. 6 din Legea 213/1998 ca temei de drept în susținerea cererii de chemare în judecată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
Având în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008, se susține că, toate acțiunile în revendicare a imobilelor preluate abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, în situația în care s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice vor fi respinse ca inadmisibile, conform principiuluispecialia generalibus derogant, or, reclamanții au promovat o acțiune în revendicare ce are ca obiect un bun imobil care le-a aparținut și pe care susțin că le-a fost preluat în mod abuziv de statul comunist.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți în raport de primul capăt de cerere din cererea de chemare în judecată, aceștia arată că nu au nici un fel de amestec în emiterea acelui act, nefiind nici parte implicată în actul decizional și nici parte semnatară a deciziei de preluare. Acest aspect invocat de către apelanții reclamanți privește strict o problemă pe care aceștia o au cu statul
- arata pârâții că au calitatea de cumpărători de bună credință ai imobilului și că, potrivit art. 1898 din Codul civil, buna credință prezumându-se, sarcina probei revine reclamanților care trebuie să dovedească faptul că intimații-pârâți cunoșteau faptul că statul nu era proprietar și că exista un terț care pretindea că avea un drept de proprietate asupra imobilului în discuție.
Arata intimații-pârâți că au cumpărat apartamentul ce-l ocupă în calitate de chiriași, în baza Legii 112/1995 și că au avut la acel moment convingerea că aveau dreptul de a perfecta contractul de vânzare - cumpărare, întemeindu-se pe următoarele prevederi legale: art.2, art.9, art. 24 din Legea nr.112/1996 și Hotărârea nr. 20/1996, prin care se defineau imobilele naționalizate "cu titlu" ca fiind acelea intrate în patrimoniul Statului în aplicarea unei dispoziții legale. Susținând totodată că au făcut toate demersurile posibile și necesare pentru a lămuri înainte de a cumpăra care este situația imobilului în care locuiau, și că, până la data primirii citațiilor de la acest proces, niciodată nu au primit vreo înființare/avertizare/notificare de la reclamanți referitoare la acest imobil iar la dosarul cauzei nu au fost depuse acte care să ateste faptul că reclamanții au făcut vreodată vreun demers în fața autorităților, care să vizeze imobilul în litigiu.
B credință a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil din categoria celui de mai sus paralizează principiulresoluto iure dantis resolvitur jus accipientis,având efect retroactiv și validând actul și producând efectele pentru care a fost încheiat, în pofida criticilor ce pot fi aduse titlului celui de la care a dobândit, în speță statul român.
O consacrare legislativă a acestui principiu a fost dată prin intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, care impune prevalenta actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat, dacă au fost încheiate cu bună credință.
Se mai arată că nu pot fi reținute susținerile reclamanților în sensul neaplicării prevederilor Legii nr. 10/2001, câtă vreme acestea sunt dispoziții normative de drept substanțial și că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens cauza Pincova și Pinc contra Republica Cehă nr. 365/1997, 2002 - VIII; cauza Raicu contra România, hot. din 19 octombrie 2006).
Pentru a fi ocrotit de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul de proprietate este condiționat de existența unui bun actual și a unei speranțe legitime de redobândire.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție garantează numai respectarea unui drept de proprietate existent, și anume, a unui "bun actual". Astfel, un drept de proprietate care nu mai este susceptibil de exercițiu efectiv de o lungă perioadă de timp, nu poate fi considerat un "bun actual".
" legitimă" - presupune ca dreptul să fie ocrotit de lege. În aceste condiții, pierderea dreptului de proprietate de către reclamanți nu încalcă art. 44 din Constituția României și nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană. dreptului de proprietate este o măsură justificată, fiind pe deplin legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea lui în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege, poate atrage, cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa. În concluzie, măsurile sancționatorii prevăzute de Legea 10/2001 constând în pierderea dreptului de proprietate de către, i persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire ori de atacare a unor acte lovite de nulitate, sunt în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional, precum și cu practica în materie a CEDO. Este de altfel și situația reținută de instanța de fond.
Reclamanții apelanți nu au un bun actual și nici o speranță legitimă, câtă vreme legea specială nu a fost respectată de aceștia. Și chiar dacă ar fi respectat normele legii speciale în materie (termene, procedură) - Legea 10/2001 - reclamanții tot nu ar fi putut redobândi în natură bunul aflat astăzi în litigiu. Pentru aceasta, reclamanții trebuia să dovedească în fața instanței un caz de fraudă la lege imputabil nouă, astfel încât aceasta să desființeze actul nostru de vânzare-cumpărare. Trebuia să se demonstreze că nu am fost de bună credință la dobândirea imobilului lor ce susțin că ar fi fost preluat abuziv de stat. Iar legea în vigoare la momentul judecării prezentului apel reglementează expres inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun.
În apel a fost administrata proba cu înscrisuri fiind anexata la dosar notificarea formulata de reclamantul nr. 3494/2001 și relații emise de Primăria mun. referitoare la stadiul de soluționare a acesteia.
Analizând actele și lucrările dosarului, în limitele criticilor formulate, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și cea vizând nemotivarea acesteia soluții.
Critica este nefondată.
Așa cum rezultă din considerentele sentinței civile apelate, tribunalul a apreciat că întrucât acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, este solicitata că consecința nevalabilității titlului statului asupra bunului revendicat, pretenția reclamanților se impune a fi analizata din perspectiva acțiunii cu care prima instanța a fost legal investita, constatarea valabilității titlului statului fiind așadar apreciată ca reprezentând o chestiune prejudicială ce se impune a fi analizată ca atare.
Intr-adevăr, așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecata, in scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în B, B- - -, nr. 113, bloc 11,. 9 - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiata în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 din Codul civil.
Această acțiune impunea așadar instanței de fond o analiza complexă raportului juridic litigios dedus judecații, prin mecanismul comparării titlurilor de proprietate aflate in conflict judiciar-mecanism specific acțiunii in revendicare de drept comun - care includea și modalitatea în care statul preluat imobilul revendicat din patrimoniul reclamanților, astfel că nu s-ar putea aprecia ca nefondată aprecierea instanței de fond ca cererea reclamanților vizând constatarea nevalabilității titlului statului reprezenta doar un petit instrumental care slujește și este în strânsă legătură cu revendicarea imobilului.
Pe de altă parte, în cauză, analiza primei instanțe a vizat în mod expres calitatea celor doi reclamanți de titulari ai unui bun sau a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din protocolul nr. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar din aceasta perspectiva curtea nu poate aprecia ca fondata critica apelanților referitoare la ignorarea de către prima instanța temeiurilor de fapt și de drept pe care aceștia și-au întemeiat acțiunea în revendicare, prima instanța răspunzând punctual și cu trimitere la probele administrate în cauza și prevederile legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, verificând în cauză existenta elementelor definitorii ale acțiunii cu care a fost sesizată și analizând atât din perspectiva legislației interne cât și practicii Curții Europene Drepturilor Omului.
Față de considerentele anterior, Curtea va înlătura ca nefondate apărările pârâților întemeiate pe excepția lipsei calității procesuale pasive acestora.
În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare acțiunii în revendicare promovată de reclamanți.
Referitor la apărările formulate de intimații pârâți întemeiate pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și la excepția lipsei calității procesuale active reclamanților în formularea acțiunii.
Curtea retine că aceste excepții au fost invocate și în prima instanță fiind respinse iar prezenta cale de atac a fost promovată doar de către reclamanți, fără a fi repuse în discuție în cadrul criticilor formulate astfel că dezlegările date acestora intrând în puterea lucrului judecat.
Pe de altă parte, curtea are în vedere în subsidiar prevederile art. 296 din Codul d e procedură civilă, în raport de care aceste excepții, care vizează condițiile de exercițiu ale însăși acțiunii reclamanților, nu ar putea fi reiterate în calea de atac promovată de reclamanți, întrucât ele tind evident la înrăutățirea situației acestora.
De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din -), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie bligatorie în conformitate cu art. 329 alin. 3 din proc.civ. s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate".
Prin Legea nr.1/2009 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 63 din -) a fost modificată și completată Legea nr.10/2001- legea specială incidentă în materie potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. I pct.13) și stabilindu-se totodată opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct.11).
Inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății - o acțiune introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rin p. care se revendica un bun imobil, invocându-se preluarea acestuia de către stat în mod abuziv de la proprietari, în perioada regimului politic comunist - nu poate fi reținută nici în raport de Legea nr.1/2009, care este un act normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.
Această soluție se impune chiar în raport de considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, menționată anterior.
Prin dispozițiile Legii nr.1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr.10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja și prin decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.
Cu toate acestea, Înalta Curtea sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curtea mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Din această perspectivă se impune așadar a se analiza pe fond acțiunea formulată de cei doi reclamanți și a se stabili cu prioritate daca aceștia sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Așa cum rezultă din actele dosarului, imobilul revendicat a aparținut reclamanților în temeiul contractului de construire nr-, actului adițional la acest contract și titlului de proprietate nr. 6276/10.07.1985.
Prin decizia nr.497/1989 a Consiliului Popular la Municipiului B, în aplicare a Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr. 182/1977, imobilul fost preluat de stat, la acea data fiind acordate despăgubiri doar reclamantei, în suma de 140.117 lei, reprezentând evaluarea cotei părți de a acesteia, din imobil conform adresei aflate la fila 77 dosar fond.
Se impune a se menționa de asemenea că din înscrisurile anexate la dosarul cauzei, nu rezultă că reclamantă a formulat anterior promovării prezentei acțiuni, un demers administrativ sau judiciar prin care să urmărească redobândirea imobilului în litigiu, însă, în apel s-a făcut dovada că la data de 05.11.2001, reclamantul a depus în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație-lege nr. 10/2001 notificarea existentă la fila 91 dosar apel, prin care a solicitat acordarea dedespăgubiri bănești pentru cota de din imobilul situat în B, str. -. - -, nr. 113, bloc 11,. 5.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Astfel, în urma examinării hotărârilor pronunțate de CEDO în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art.1 din Protocolul nr.1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care reclamanții - recurenți, din pasivitate, nu au obținut o atare hotărâre judecătorească prin care dreptul pretins în prezenta cauză să le fi fost recunoscut.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că notificarea anterior menționată ar viza apartamentul revendicat în prezenta cauză, se poate lesne observa că în cadrul acestei solicitări, reclamantul a solicitat acordarea de masuri reparatorii nu pentru întreg imobilul, ceea ce ar fi fost posibil, în virtutea prevederilor legale înscrise în art. 35 din Codul familiei, ci doar în limita cotei de din imobil, cota ce ii fusese preluată de stat, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada că la rândul sau ar fi promovat un atare demers.
Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană Drepturilor Omului a atras atentia și asupra art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că "nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".
acestor dispozitii legale și implicit existenta unei sperante legitime și suficient justificate, nu poate fi însă retinută decât în ceea ce priveste, sub rezerva anterior formulată, demersul formulat de reclamant pentru cota sa de din imobil, câtă vreme reclamanta, nu a invocat și nici nu a probat imposibilitate obiectivă de urma la rândul său, calea administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 prin formularea notificării prevăzute de art. 22 și următoarele din legea specială.
În acest sens, Curtea are în vedere considerentele obligatorii, expuse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a arătat că în soluționarea problemei dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
În acest sens, Înalta Curtea avut în vedere și cauza Păduraru contra România, în care Curtea Europeană Drepturilor Omului reținut faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția și constatarea că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare.
În circumstanțierea acesteia statuari, Înalta Curtea reținut, în considerentele deciziei, cu privire la prima problema care a făcut obiectul recursului în interesul legii și al analizei sale, că legea specială la care face trimitere art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 și de care se prevalează și reclamanții în susținerea apelului, este tocmai Legea nr.10/2001, care reglementează masuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu cât și fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor doua acte normative (legea generala și legea specială). În consecința acestei constatări, instanța supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1996, de către chiriași.
Totodată, s-a statuat că,de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Or, imobilul în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a legii, conform Decretului nr. 223/1974 și Decretului nr.182/1977, prin decizia nr. 497/14.03.1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 B, deci într-una dintre modalitățile enumerate în art. 2 alin.1 din Legea 10/2001, respectiv lit.
În consecință, față de aceste prevederi legale și de art. 1 din legea nr. 10/2001, republicată nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare a legii astfel cum este ea determinată de textele citate, împrejurarea în care devine aplicabil raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că singura legitimă de care s-ar putea prevala reclamanta ar fi fost cea dată de Legea nr. 10/2001, însa așa cum s-a reținut anterior aceasta nu a înțeles să urmeze procedura impusa de acest act normativ, nu a invocat și nu a dovedit existenta unui motiv obiectiv pentru care nu a procedat la formularea notificării la care legea specială obliga și nici nu se poate prevala de hotărâre judecătoreasca prin care să i se fi recunoscut dreptul pretins în prezenta cauza.
Curtea nu poate face abstracție totodată de împrejurarea că prin aceasta decizie s-a urmărit eliminarea divergentelor de jurisprudență în soluționarea cauzelor de natura celei formulate de reclamanți și nici de împrejurarea că în cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contra României în aceasta materie, situația premisă avuta în vedere, viza circumstanțe distincte de cea în care se găsește reclamanta din cauza de față.
Pe de altă parte, intimații pârâți au cumpărat apartamentul în litigiu la data de 05.12.1996 iar în cauză nu s-a invocat și mai ales nu s-a probat că anterior reclamanții ar fi făcut demersuri în scopul redobândirii imobilului, că ar fi notificat pârâții cu privire la dreptul pretins în aceasta cauza, anterior cumpărării imobilului de către aceștia, și nici că ar fi promovat o acțiune prin care să invoce eventual nulitatea contractului astfel încheiat iar acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze fost introdusă abia la data de 17.09.2007.
Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr.10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009) se reține că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimații-pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelanții reclamanți nu au formulat o acțiune în anulare a acestui act.
Într-o asemenea situație, validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței supreme).
În raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.
Sub aspect procedural, prevederile Legii nr.10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr.10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea Pincova și ) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
În același timp, prin Decizia nr.33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața legii speciale - nr.10/2001 - poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În cadrul acestei acțiuni în revendicare, curtea constată că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul reclamantului care însă justifică o speranță legitimă pentru cota parte de din imobil, cât și în cazul pârâților, cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat.
Chiar dacă prin Hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâților în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
S-ar încălca în acest mod principiul securității raporturilor juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul pârâților asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu aceștia, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant prin imposibilitatea restituirii imobilului.
În consecință, față de toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de cei doi reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți și, domiciliați în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.51/13.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, și, ambii domiciliați în B,-,.11,.9, sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
MARI - - -
GREFIER,
- -
Red.
Tehnodact. / 7 ex./15.12.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ioana Singh
