Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 607/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1162/2009)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 607
Ședința publică de la 23.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții - reclamanți și, împotriva sentinței civile nr. 295 din 02.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și SC SA.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al apelanților - reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 26.06.2009, eliberată de Baroul București, avocat, în calitate de reprezentant al intimatei - pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București, lipsind intimații - pârâți, și intimații chemați în garanție Municipiul B prin Primarul Genera, Ministerul Finanțelor Publice și SC - SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care
Apărătorii părților, având pe rând cuvântul, învederează că nu mai au alte cereri sau probe de administrat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.
Apărătorul apelanților - reclamanți solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, deoarece apreciază că tribunalul a încălcat disp. art. 11 al. 2 din Constituția României, care prevede ca, prioritară aplicarea dispozițiilor CEDO în cazul în care apar conflicte între norma din legea române și normele europene
În continuare învederează că, dispozițiile legii nr.10/2001 încalcă disp. art. 1 și 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului, deoarece nu oferă o procedură rapidă pentru rezolvarea notificării formulate cât și faptul că nu aceasta nu este o cale efectivă în restituirea dreptului de proprietate, aspect care este stabilit și prin decizia 33/2008 a ICCJ.
Apreciază că nu se poate vorbi de existenta unei legi speciale care să confere dreptul la restituirea în natură a bunului solicitat, deoarece în cazul în care bunul a fost înstrăinat în baza legii 112/1995, acțiunea în revendicare formulată, care este o acțiune reală și imprescriptibilă, se transformă într-o acțiune în acordare de despăgubiri, aspect care conduce la încălcarea disp. art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Arată cu privire la cel de al doilea motiv, apreciază că în mod eronat s-a făcut aplicarea disp. Legii 10/2001, deși acțiunea a fost formulată în temeiul art. 480 cod civil, articol care reprezintă singura modalitate de protejare a dreptului de proprietate, prin compararea titlurilor deținute de părți, neputându-se vorbi de buna credință.
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, precizează că acestea se vor solicitate pe cale separată.
Apărătorul intimatei - pârâte solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de tribunal, având în vedere legislația internă cât și cu practica CEDO, deoarece contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost anulat niciodată.
Solicită totodată să se observe că disp. art. 1 din Protocol acordă protecție proprietarului fără a se face distincție la modul de dobândire a bunului, iar decizia 33/2008 stabilește să se dea prioritate legii speciale în raport de legea generală, în condițiile în care nu există neconcordanțe față de practica CEDO.
Solicită să se aibă în vedere că legea 10/2001 acordă foștilor proprietar posibilitatea să aibă acces la justiție, apelanții - reclamanți nefăcând nici un fel de demers în acest sens timp de mulți ani, apreciază că aceasta este dreptul ales de aceștia.
În replică, apărătorul apelanților - reclamanți, învederează că aceștia au făcut demersuri încă de la apariția legii 112/1995.
Apărătorul intimatei - pârâte învederează că la dosarul cauzei este cererea de cumpărare a apartamentului, formulată de clienta sa, pe care din referatul efectuat de primărie, rezulta că nu existau acțiuni pe rolul instanțelor.
CURTEA
Prin cererea formulată la 30.05.2007 reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții ȘI solicitând să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-,.1,.3, sectorul 2, apartamentul 10 compus din patru camere, hol, bucătărie, baie, grup sanitar, debara, oficiu,camera de serviciu, boxă, 3 balcoane, în suprafață de utilă de 113,05 mp. cota indiviză de 7,54 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 19,38 mp teren situat sub construcție.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, și (fostă ) au fost proprietarii imobilului situat în B,- conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.37835/1940 și transcris sub nr.17227/1940. La data de 17.11.1944 autorii lor au încetat starea de indiviziune prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.27149/24.11.1944, formându-se trei loturi distincte însă persistând indiviziunea în privința părților comune.
În anul 1950 imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 deși autorii reclamanților dețineau legal imobilul.
Prevederile Decretului nr.92/1950 sunt ilegale, contravenind flagrant Constituției României în vigoare la acea dată, respectiv art.10 și 8, în prezent fiind incidente dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998.
Imobilul este deținut în prezent de pârâții și în baza contractului de vânzare - cumpărare nr.N 00350/14.10.1996, situație în care instanța trebuie să compare cele două titluri de proprietate.
Pârâții au dobândit de la Primăria Municipiului care nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, titlul reclamanților fiind preferabil.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului și excepția inadmisibilității acțiunii.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii invocându-se practica în cauza Pinkova at..
Pârâta a mai formulat și cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului B și a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata valorii de circulație a imobilului, în cazul admiterii acțiunii reclamanților. În drept, s-a invocat art.60 Cod procedură civilă, art.1337 și art.1344 Cod civil.
Municipiul B prin Primarul General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință Consiliului General al Municipiului B față de dispozițiile art. 18,19 și 67 din Legea nr. 215/2001.
Municipiul a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, față de prevederile art.1 pct.5 teza I-a din OUG nr.184/2002, formulând și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
La 2.10.2007 reclamanții au evaluat imobilul la suma de 120.000 euro și și-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înțeleg să se judece cu moștenitorii pârâtului, respectiv cu numitele și.
Pârâta a precizat cererea de chemare în garanție în sensul că înțelege să se judece cu Municipiul B prin Primarul General și nu cu Consiliul General al Municipiului
Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC "-" SA solicitând restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractului de vânzare - cumpărare /1996.
Judecătoria sectorului 2 B prin sentința civilă nr.5735/17.06.2008 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoria sectorului 2 B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că valoarea imobilului este de 244.905,6 euro (900.445,76 lei ) fiind incidente dispozițiile art.2 alin.1 pct.1 lit.b Cod procedură civilă.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr.295/2.03. 2009 respins acțiunea în revendicare ca Municipiul B prin Primarul General, neîntemeiată și a disjuns cererile de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor și SC "-" SA.
În considerentele sentinței s-a reținut, comparând titlurile părților, că se va da prioritate titlului pârâților, contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni în justiție, urmând a respinge în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată. în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr.33 /09.06.2008.
Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra cărei s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiva priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr.112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr.10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.
În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr.112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod civil, ci din regulile speciale calificate ca atare - de decizia dată în interesul legii-ale Legii nr.10/2001.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează În categoria imobilelor preluate abuziv de stat Între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr.10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare cumpărare nr. /14.10.1996 ce nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001 și de dispozițiile art.18 din Legea nr.10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001.
Nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe, prezumate în lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 este dată de Legea specială nr.10/2001 și de decizia în interesul legii sus-menționată.
Astfel, atâta timp cât acest contract de vânzare cumpărare nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art.45 din Legea nr.10/2001, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractului.
Doar în cadrul acțiunii în nulitatea contractului nr./14.10.1996 ar fi avut relevanță reaua-credință a chiriașilor la încheierea contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți în termenul de prescripție instituit de lege specială, tocmai pentru reglementarea rapidă și pentru prevenirea menținerii incertitudinii juridice a acestui tip de imobile o perioadă foarte mare de timp.
În același sens s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în motivarea deciziei dată în recurs în interesul legii faptul că instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, au făcut în totalitate abstracție de prevederile legii speciale, Legea nr.10/2001.
În consecință, întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale și faptul că acest caracter trebuie avut în vedere și la soluționarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferință titlului pârâților, contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și care nu a fost anulat în justiție.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că reclamanții aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în baza Decretului nr.92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâților.
Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu formulaseră acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, nu însă și a răsturnării în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum e Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și.
În motivele de apel s-a susținut că sentința de fond nu este legală întrucât s-a nerespectat art.11 alin.2 din Constituția României și forța obligatorie a recursului în interesul legii din decizia civilă nr.33/2008.
Astfel, în această decizie se arată că între legea specială - Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă având prioritate, impunându-se cu prioritate aplicarea acestor prevederi.
Se mai susține că s-au încălcat și dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin dispozițiile Legii nr.10/2001.
Aprecierea instanței referitoare la faptul că Decretului nr.92/1950 nu i se aplică Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementarea fiind anterioară aderării României la Convenția Europeană este o eroare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancționând România de nenumărate ori în materia proprietății.
Practic prin soluția pronunțată se interzice accesul părții la un tribunal, iar pe de altă parte Legea nr.10/2001 nu funcționează, fapt stabilit de Curtea Europeană în cazul Ionescu contra României, precum și cazul Faimblat contra României.
Tot din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului apelanții arată că au o speranță legitimă de a obține un bun și beneficiază de protecția Convenției, conform art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Apelanții mai susțin că în mod greșit s-a aplicat Legea nr.10/2001, ignorându-se aplicabilitatea art.480 Cod civil, actul normativ special aplicându-se doar în situația în care bunul se mai află în proprietatea statului ori a uneia dintre persoanele prevăzute la art.21 din Legea nr.10/2001.
Întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu apelanții sunt titularii unei speranțe legitime de a redobândi bunul, citând cazul și decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație.
Referitor la buna - credință a pârâților se susține că nu are nici o relevanță în acțiunea de comparare a titlurilor, art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 fiind inaplicabil ca efect al dispozițiilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. În acest sens se citează deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele, Faimblat și Tudor contra României.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii a statuat, cu putere obligatorie că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Sub acest aspect, reclamanții - apelanți nu au un bun și nici speranță legitimă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului.
Nu au efectuat nici un demers prin care să conteste valabilitatea titlului statului, situație în care titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat.
Singura lor speranță a fost Legea nr.10/2001 prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii, într-una din modalitățile prevăzute de lege.
Tot în decizia nr.33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație s-a statuat că "este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevanță decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
În consecință, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul nu a dat prevalență bunei - credințe a pârâților ci analizat care dintre părți are un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.
În ceea ce privește aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr.92/1950, Curtea consideră că o analizare din perspectiva Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficiență câtă vreme, Legea nr.10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945- 1989 ca fiind abuzive, iar singura speranță legitimă a reclamanților era legea specială.
Astfel fiind, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - reclamanți și, ambii cu domiciliul ales în B,-,.1,.6, sector 5 la. " și ", împotriva sentinței civile nr. 295 din 02.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și ambii cu domiciliul în B,-,.1,.3,.10, sector 2 și cu domiciliul ales în B,--19,.4, camera 413, sector 3, cu domiciliul în U, str.- -, -D 6,.A,.3, județ I și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5 și SC SA cu sediul în-, sector 2.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.11.2009.
PREEȘDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnodact./
Ex.11/25.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
