Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 614/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1524/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.614
Ședința publică de la 24.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.345 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, )., MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta-reclamantă, prin avocat, în baza delegației de substituire, pe care o depune la dosar și intimații-pârâți și (), prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 21.09.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, lipsind intimații-pârâți, Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se prezintă, în calitate de al defunctei, care se legitimează cu CI seria - nr.-, eliberată de Secția 14 Poliție, la data de 07.03.2002 și depune la dosar certificatul de deces.
Apărătorul apelantei-reclamante depune la dosar declarație de renunțare la judecată, autentificată sub nr.1146/21.07.2009, de BNP, înmânând și intimaților-pârâți un exemplar.
Curtea, având în vedere certificatul de deces depus de și soluția pronunțată de instanța de fond, pune în discuția părților calitatea acestuia de parte în cauză, ca și al defunctei.
Apărătorul apelantei-reclamante arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea cererii formulată de.
Avocatul intimaților-pârâți arată că acesta nu poate fi introdus în cauză în calitate de al defunctei, având în vedere soluția instanței de fond, prin care s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a respectivei pârâte.
Numitul arată că are calitate de al defunctei.
Curtea, după deliberare, având în vedere că pârâta era decedată la data introducerii acțiunii, aspect constatat de altfel de către instanța de fond prin sentința civilă nr.345 din 11.03.2009, apreciază că numitul, în calitatea sa de succesor al defunctei, poate figura în cauză ca parte (pârât), doar pentru opozabilitatea hotărârii.
Curtea pune în discuția părților cererea de renunțare la judecată formulată de apelanta-reclamantă.
Avocatul apelantei-reclamante solicită a se lua act de declarația de renunțare la judecată.
Avocatul intimaților-pârâți arată că procura specială atașată declarației de renunțare la judecată, prin care doamna avocat este împuternicită să declare sau să renunțe la orice cale de atac, nu este cea în baza căreia s-a pornit acțiunea și solicită a se face dovada în acest sens.
Curtea reține cauza spre soluționare în ceea ce privește cererea de renunțare la judecarea apelului formulată personal de apelanta-reclamantă.
Apărătorul intimaților-pârâți solicită amânarea pronunțării și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr-, la data de 20.08.2008, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții și, G și și Municipiul B, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în B,-, sectorul 4, iar, în urma comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâților, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sectorul 4, compus din 4 apartamente, respectiv apartamentul nr. 3, parter, alcătuit din 2 camere, 2 debarale, o camera de serviciu, hol, bucătărie, cămara, baie, vestibul, culoar, pivnița, cu o suprafață utilă de 100,07 mp, 11,51% din părțile de folosință comune ale imobilului și 25,01 mp teren situat sub construcție, cumpărat de, și de la Primăria Municipiului B, reprezentată prin, contract de vânzare-cumpărare nr. 980/21.11.1996;apartamentul nr. 6, etaj 3, alcătuit din 3 camere, vestibul,hol, bucătărie, baie,, culoar, cu o suprafață utilă de 90,75 mp, 27% din părțile de folosință comune ale imobilului și 50 mp teren situat sub construcție, cumpărat de de la Primăria Municipiului B reprezentată prin, contract de vânzare-cumpărare nr. 2240 din 10.06.1998; apartamentul nr. 4, etaj 1, corp A, alcătuit din 5 camere, bucătărie, baie, hol, WC serviciu, vestibul, hol, debara, 3 balcoane, pivniță, cameră serviciu în suprafață utilă de 156,4 mp, 24,11 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,6 mp teren situat sub construcție, cumpărat de, de la Primăria Municipiului B reprezentată prin, contract de vânzare-cumpărare nr. 183 din 5 septembrie 1996; apartamentul nr. 5, etaj 2, alcătuit din 5 camere, hol, cameră serviciu, bucătărie, baie, cadă, oficiu, vestibul, WC, logie, pivnițe, în suprafață utilă de 162 mp, 25,5 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 45,39 mp teren situat sub construcție, cumpărat de G și, de la Primăria Municipiului B reprezentată prin, contract de vânzare-cumpărare nr. 1301 bis din 13 ianuarie 1997, cu cheltuieli de judecată.
Pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în raport de Legea nr.10/2001, precum și în raport de comunicatul Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea, în data de 09.06.2008, a recursului în interesul legii.
La data de 21.01.2009, reclamanta a formulat, în baza art. 57 Cod procedură civilă, cerere de chemare în judecată, în calitate de intervenienti în interes propriu, a lui (ul pârâtei decedate ); (moștenitoare a lui G decedat);, în calitate de cumpărătoare a dreptului de proprietate asupra apartamentului cu nr. 4, situat în B,-, -orp A,. 1, sector. 4, cu număr cadastral 8874/1;1;4, de la, pârât în prezenta cauză.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin cererea care formează obiectul prezentului dosar, a chemat în judecată pe pârâta, însă, pe parcursul procesului, aceasta a decedat, fiind; de asemenea, a chemat în judecată și pe G, care este moștenit de soția sa, (pârâtă în cauză) și fiica acestuia,.
Totodată, pârâtul a făcut precizarea că a vândut imobilul ce face obiectul acestui litigiu către, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 300 din 01.08.2008, încheiat de BNP.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 57 Cod procedură civilă.
Cu privire la această cerere, în urma calificării sale, prin raportare la prevederile art. 84 Cod procedură civilă și motivele invocate, tribunalul a constatat că aceasta nu este, în realitate, o cerere de intervenție forțată, ci o cerere care viza cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată.
Sub acest aspect, au fost introduși în cauză ii pârâtului G, iar tribunalul, din oficiu, a invocat excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtei; totodată, a fost acordat cuvântul pe excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul.
La termenul de judecată din data de 21.01.2009, în ședință publică, pârâții, și, prin avocat, au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 345/11.03.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale civile de folosință a pârâtei, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință, a admis excepția inadmisibilității, a respins, ca fiind inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții, (), Municipiul B prin Primarul General.
Procedând la analiza excepțiilor invocate, în condițiile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă și în ordinea priorității lor, tribunalul a constatat următoarele:
În primul rând, se impune precizarea că, în opinia tribunalului, capătul 1 de cerere, care vizează modalitatea de preluare a imobilului de către stat, este o apărare de fond pe capătul 2 de cerere, având ca obiect revendicarea.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității civile de folosință, tribunalul a avut în vedere faptul că, în conformitate cu art. 41 Cod procedură civilă, orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată; totodată, conform art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosința începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia.
În speță, după cum rezultă din certificatul de deces al pârâtei, atașat la fila 62 dosar, acesta a decedat la data de 01.10.2007, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20.08.2008, astfel încât, având în vedere prevederile legale arătate anterior, tribunalul a constatat că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, această pârâtă nu mai avea capacitate procesuală de folosință, consecința fiind aceea a admiterii excepției lipsei capacitații procesuale de folosință și respingerii cererii formulate, în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că, prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În motivarea recursului în interesul legii, s-a arătat că, deși avantajos, prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator, prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nouă extinde aplicarea principiuluirestitutio in integrumși, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun, în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Se mai arată că, prin legea nouă, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile, a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul civil. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă,facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp -facta pendentia,care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând, astfel, în domeniul temporal de incidență a noii reglementări, care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.
Totodată, fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."
Totodată, s-a mai constatat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Este de precizat, însă, că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.
Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.
S-a mai reținut că, pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine, în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin.(5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială.
Potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Tribunalul s-a rezumat la redarea doar acestei părți din motivarea Curții, având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări; or, în prezenta cauză, reclamanta nu face referire la faptul că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001; mai mult, nu a înțeles să conteste susținerea în acest sens a pârâților, invocată pe calea întâmpinării.
Având în vedere motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației, în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că singura posibilitate, pentru valorificarea dreptului de proprietate, cu privire la care reclamanta susține că i-a fost încălcat de către stat, îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr.10/2001.
S-a avut în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere, în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii, care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat (care poate face obiectul cenzurii instanțelor), condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție.
Însă, ceea ce interesează în speță este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 - dacă ar fi fost formulată, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr.10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi, în speță, de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială, în sensul art.6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat și că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial, și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă.
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanta avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta, în fața tribunalului, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului - secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, și de a soluționa, pe fond, notificarea, în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal.
Or, în speță, reclamanta nu a invocat și nici nu a dovedit că neformularea notificării în termenul prevăzut de art.22 din Legea nr.10/2001, prelungit, în mod succesiv, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa sa. În consecință, tribunalul a constatat că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamantei.
Consecința directă, care se desprinde din cele reținute, este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării, pe orice cale, a dreptului de proprietate, pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
Având în vedere considerentele comune menționate, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare și a respins cererea, ca inadmisibilă.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea excepțiilor lipsei calității de reprezentant și a lipsei procesuale pasive, din motive ce țin de ordinea în care se soluționează excepțiile invocate, apreciind că admisibilitatea cererii reprezintă o condiție de învestire a instanței. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, precizând, în declarația de apel, că motivele vor fi depuse până la prima zi de înfățișare, conform dispozițiilor art.287 alin.2 Cod procedură civilă, însă această cerință procedurală nu a fost îndeplinită.
În ședința publică din data de 24.11.2009 reclamanta, prin avocat, a depus la dosar declarație pe proprie răspundere, autentificată sub nr.1146/21.07.2009, la BNP, prin care a învederat instanței că renunță la apelul declarat în dosarul nr-, aflat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, având ca obiect revendicarea imobilului, situat în-, sector 4 B, cerere ce a fost formulată în contradictoriu cu pârâții, (), și Municipiul B, prin Primarul General, anexând acestei declarații procura specială tradusă în limba română și însoțită de încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului autorizat nr.476/06.02.2002, prin care avocat este împuternicită să declare sau să renunțe la orice cale de atac.
Examinând declarația depusă la dosar, prin raportare la dispozițiile art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În conformitate cu art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal, fie prin cerere scrisă, această manifestare de voință fiind expresia principiului disponibilității, care guvernează procesul civil.
În același sens, renunțarea la judecată reprezintă un act de dispoziție al părții care a declanșat procedura judiciară, astfel încât trebuie să fie expresă, neputând fi presupusă, însă, în ipoteza în care reclamantul optează pentru cererea scrisă, aceasta nu trebuie să îmbrace o anumită formă, deoarece, spre deosebire de art.247 alin.3 Cod procedură civilă, art.246 Cod procedură civilă nu impune forma autentică a înscrisului prin care se face renunțarea la judecată.
Analizând, în consecință, manifestarea de voință a reclamantei de renunțare la judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr.345/11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, Curtea apreciază că aceasta întrunește cerințele legale, putând fi făcută inclusiv în calea de atac a apelului, fiind expresă și neechivocă, iar împrejurarea că procura specială, atașată declarației autentice de renunțare la judecată, este datată 23.01.2002, nu afectează voința părții, câtă vreme mandatul special nu a fost retras, printr-un act cu efecte juridice egale.
Pentru considerentele expuse, Curtea va lua act de renunțarea apelantei - reclamante la apelul declarat, în dosarul nr-, împotriva sentinței civile nr. 345/11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea apelantei - reclamante, cu domiciliul ales în B,-,.3, sector 1, la apelul declarat în dosarul nr-, împotriva sentinței civile nr. 345/11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, domiciliați în B,-, parter,.3, sector 4 )., cu domiciliul în B,-, parter,. 3, sector 4, cu domiciliul în B,-, corp A,.1,. 4, sector 4, și, domiciliate în B,-,.2,. 5, sector 4, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
.
10 ex./21.12.2009
TB-4 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
