Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 637/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2170/2009)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 637
Ședința publică de la 26.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulate de apelanta - reclamantă împotriva sentinței civile nr. 898 din 23.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, SC SA, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 12.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 19.11.2009 și apoi la 26.11.2009, hotărând următoarele
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 18.12.2006, sub nr-, a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B, SC - SA si, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din apartamentul nr. 44, situat în B, Al. - nr. 1, - 52,. A,. 10, sector 2, și cota indiviza de 0,66 % din părțile și dependințele comune, împreună cu dreptul de folosință pe durata existenței clădirii asupra cotei de 0,66 % din teren și totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 RON primită cu titlu de despăgubiri la data de 16.08.2003.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului încă din 1970 și a dobândit acest imobil în baza contractului nr. 8714/1970 autentificat de fostul notariat de stat al sectorului 6, sub nr. 20933/05.09.1970. Acest contract a fost achitat cu împrumut de la CEC conform contractului nr. 1648/1970, iar la data de 15.07.1971 imobilul a fost predat reclamantului prin proces-verbal de predare-primire. Ulterior, prin decizia nr. 1091/28.06.1983 a Consiliului Popular al Municipiul B, imobilul a fost trecut cu plată în proprietatea statului, deoarece reclamantul a părăsit teritoriul României, în temeiul Decretului 223/1974. A arătat reclamantul că acest decret contravine Declarației Universale a Drepturilor Omului și Constituției din 1965. La momentul emiterii deciziei de expropriere, statul român ratificase pactul internațional privitor la drepturile civile și politice și pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale. Prin urmare, aceste dispoziții au fost încălcate și pe de altă parte s-au încălcat și dispozițiile art. 481 Cod civil, întrucât se instituia o expropriere abuzivă. După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a arătat că a formulat notificare și a depus toate actele în dovedirea acesteia fără ca această notificare să fie soluționată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480.civil, art. 44 Constituție, art. 1 CEDO, art. 1 pct. 1 și pct. 13.proc.civ.
La data de 16.01.2007, pârâta SC - SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității.
În motivarea acestor excepții, pârâta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă deoarece proprietara apartamentului este Municipiul B și nu SC - SA care este doar un mandatar al proprietarului.
În motivarea excepției inadmisibilității, pârâta a arătat că reclamanta tinde la realizarea unui drept pe calea dreptului comun, deși există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care reglementează procedura revendicării imobilelor preluate abuziv. De asemenea, la 14.02.2001, prin apariția Legii nr.10/2001, s-a suprimat posibilitatea aplicării dreptului comun în materie cu privire la imobilele aflate încă în patrimoniul statului, în condițiile în care există o lege specială de reparații.
Pârâta a invocat și excepția prematurității arătând că aceasta este întemeiată, deoarece reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă, respectiv formularea unei notificări care este o condiție impusă fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, și care să fi fost soluționată în baza Legii nr.10/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118, art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
La data de 22.01.2007, reclamantul a evaluat provizoriu bunul la 204.000 RON.
Pârâta a formulat întâmpinare la data de 21.02.2007, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepțiile necompetenței materiale, inadmisibilității și prematurității.
În motivarea excepției de necompetență, pârâta a arătat că competent în soluționare este Tribunalul București, față de ceea ce a hotărât Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 9/2006.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, pârâta a arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, iar prin apariția Legii nr. 10/2001 s-a înlocuit dreptul comun cu această lege, care este lege specială de reparații și trebuie aplicată cu prioritate.
În motivarea excepției prematurității, pârâta a arătat că unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit arte 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că abia după soluționarea notificării reclamantului, acesta ar fi putut să se adreseze justiției, dar nu mai înainte.
O dată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat plata sumei de 42.554,09 RON reprezentând contravaloare îmbunătățiri necesare și utile și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâta a arătat că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/201, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință și pentru îmbunătățirile necesare și utile.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 119.proc.civ. și Legea nr. 10/2001.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție la data de 21.02.2007, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile pe care le-a efectuat în imobilul ce face obiectul revendicării. Cererea de chemare în garanție a fost motivată în același mod cu cererea reconvențională.
La data de 23.03.2007, chemata în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în motivare chemata în garanție a arătat că nu a fost parte la încheierea contractului cu Municipiul B și este terț față de acest contract. În temeiul art. 1337 Cod civil, chemata în garanție a arătat că se impune instituirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală și parțială, iar vânzătorul este Municipiul B care are calitate. A mai invocat chemata în garanție și dispozițiile art. 48 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, menționând că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare revine statului sau unității deținătoare și nu Ministerului Finanțelor Publice.
In drept, au fost invocate dispozițiile act. 1337.civ. și ale Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 3206/23.04.2007, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția lipsei calității de reprezentant pe capătul 2 de cerere, a anulat capătul 2 de cerere - obligația de a face - formulat de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B, prin Primar General, SC SA și, pentru lipsa calității de reprezentant, a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 B, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea în revendicare a pârâtelor SC SA și, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtele SC SA și pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâtului MUNICIPIULUI B, prin Primar General, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B, prin Primar General, ca inadmisibilă, a respins cererea de chemare în garanție a pârâtei, în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca rămasă fără obiect, a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui nou dosar distinct, acordând termen pentru continuarea judecății cererii reconvenționale.
Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanța a apreciat că este inadmisibil prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. 2 teza a II-a din Legea nr.213/1998, care condiționează admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, de inexistența unei legi speciale de reparație.
În speță, instanța a constatat că, subsecvent intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, în materia retrocedării imobilelor abuziv preluate de stat, promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480.civ. în contradictoriu cu unitatea administrativ teritorială, apare ca vădit inadmisibilă, câtă vreme acest act normativ consacră o procedură specială de restituire a imobilelor ce intră în sfera sa de aplicare.
Prin urmare, în măsura în care imobilul preluat de stat fără titlu nu a fost înstrăinat ci se regăsește în patrimoniul uneia din entitățile juridice reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, calea de urmat este cea a notificării unității deținătoare și a respectării procedurii consacrate de acest act normativ, cu conservarea dreptului persoanei îndreptățite de a acționa în justiție în condițiile art. 26 din această lege, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, fără a se putea considera, deci, că este negat liberul acces la justiție.
În aceste condiții, se impune a fi urmată procedura de restituire instituită de legea specială, procedură ce comportă două etape succesive, și anume o etapă administrativă, obligatorie și prealabilă și una jurisdicțională, cu caracter subsidiar, care poate interveni în condițiile art. 26 alin.3 și art. 28 din Legea nr. 10/2001, deci numai după epuizarea procedurii administrative.
Așadar, în cazul în care unitatea deținătoare nu soluționează cererea de restituire în natură ori soluția nu este favorabilă reclamantului, acestuia îi este respectat accesul la o instanță garantat de art. 21 din Constituția României și de prevederile art. 6 CEDO, atâta timp cât art. 26 din Legea nr. 10/2001 prevede aceste posibilități.
Instanța a apreciat în concluzie că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare este imperativă, astfel încât acțiunea în revendicare promovată pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a imobilului, este inadmisibilă, motiv pentru care a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară în contradictoriu cu pârâtul Municipiul
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 04.07.2007, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, conform art.297 proc.civ.
În primul motiv de apel s-a arătat că instanța de fond a încălcat legea - art. 68 alin.3 si art.69 alin.1 proc.civ. prin admiterea excepției lipsei calității de reprezentant și anularea celui de al doilea capăt de cerere din acțiunea sa, cu toate că a probat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și procura de la fila 5 dosar fond, mandatul pentru chemarea în judecată și reprezentarea în instanță a fost dat de o persoană cu domiciliul în străinătate, împrejurare de altfel necontestată în speță.
Conform art.68 alin.3 din proc.civ. mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privință.
Reclamantul a arătat în al doilea motiv de apel că instanța de fond a încălcat normele art. 47.proc.civ. prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SA.
Așa cum însăși pârâta a recunoscut, ea are calitatea de administrator al imobilului în litigiu, în virtutea mandatului acordat de pârâtul Municipiul B - proprietarul declarat al bunului după preluarea abuzivă a imobilului de către stat. Aceasta calitate, de administrator prin reprezentarea proprietarului bunului imobil în litigiu, este chiar cea care justifică participarea procesuală, întrucât hotărârea care se va pronunța trebuie să fie opozabilă și administratorului bunului, de vreme ce finalitatea ei este și predarea bunului în deplină posesie, predare care va fi realizată cu concursul administratorului, în virtutea atribuțiilor sale legale.
Reclamantul a arătat în al treilea motiv de apel că instanța de fond a încălcat normele art. 47 Cod procedură civilă și prin admiterea excepției invocată din oficiu a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei persoană fizică,. Motivarea instanței de judecată, în sensul că postura acesteia, de simplu detentor precar și nu de posesor, conduce la consecința lipsei calității sale procesuale pasive într-o acțiune în revendicare, este o tentativă contrară legii de revoluționare a noțiunii, de posesie.
In realitate, din însăși definiția posesiei (art.1846 Cod. civil), coroborată cu definiția posesiei sub nume precar (art.1853 Cod. civil), rezultă că și ceea ce numește instanța de fond "detenție precară", în virtutea unui limbaj uzual, este o specie a posesiei, deci este tot posesie.
In al patrulea motiv de apel reclamantul a arătat că instanța de fond a încălcat normele legale incidente (art.480 Cod civil, art.16 alin.1, art.21, art.44 alin.1 si 2 din Constituție, art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), prin admiterea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere din acțiune.
Legea nr.10/2001, lege specială care reglementează o procedură administrativă de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de către statul român, nu a abrogat sub nicio formă art. 480 din Codul civil și nici nu a interzis formularea unei acțiuni în justiție pe calea dreptului comun.
art.26 din Legea nr.10/2001 este standardul birocrației românești în materie, care se bazează pe limitele biologice ale vieții umane, pentru a definitiva raptul săvârșit într-un regim totalitar, prin aplicarea unei sancțiuni civile pentru exercitarea unui drept fundamental: libertatea de circulație.
Acest text se referă la posibilitatea de atacare a dispoziției administrative, în contextul în care este notorie tergiversarea la infinit a soluționării unor zeci de mii de notificări formulate de proprietari, la nivelul întregii țări, deci este obligat reclamantul să aștepte într-un nedefinit în timp, pentru a-și exercita dreptul constituțional de liber acces la justiție.
Interpretarea constantă dată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitor la principiul epuizării căilor interne este aceea ca o procedura ineficientă - cum reputat național și internațional este și procedura Legii nr.10/2001- nu trebuie obligatoriu să fie epuizată, tocmai pentru că ea nu constituie un remediu al violării drepturilor fundamentale, cum se întâmpla a fi, cel puțin teoretic în România, și dreptul de proprietate.
Greșit a interpretat instanța de fond și normele art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, pentru argumentele expuse în precedent.
Analizând actele dosarului precum și sentința civila apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelant, tribunalul a apreciat că instanța de fond a stabilit corect situația de fapt în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauza, motiv pentru care a respins apelul ca nefondat.
Primul motiv de apel referitor la faptul că instanța de fond a încălcat legea - art. 68 alin.3 și art. 69 alin.1 proc.civ. prin admiterea excepției lipsei calității de reprezentant și anularea celui de al doilea capăt de cerere din acțiunea sa este întemeiat, întrucât există o procură la fila 5 în dosar, procură dată în străinătate, Statul, la data de 19.02.2002, și însoțită de apostilă conform Convenției d l Haga din 05.10.1961, în traducere legalizată conform încheierii nr.8706/02.09.2002 de BNP din care rezultă că reclamantul a împuternicit pe mandatara să îl reprezinte în fața tuturor autorităților și a oricărei persoane fizice sau juridice pentru recunoașterea și redobândirea dreptului de proprietate al imobilului din B,-, - 52,. A,. 10, sector 2, în principal prin retrocedarea acestui bun în natură, iar în subsidiar prin acordarea unor despăgubiri conform legii.
Nu se impune aplicarea art. 279 Cod procedură civilă și trimiterea dosarului Ia instanța de fond pentru judecarea capătului doi de cerere, având în vedere că acesta este subsidiar, fiind admisibil numai în condițiile în care s-ar admite revendicarea.
In ce privește al doilea motiv de apel, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât SC SA este numai administratorul imobilului. Pârâtul SC SA are numai calitatea de administrator al imobilului în litigiu, în virtutea mandatului acordat de pârâtul Municipiul B - proprietarul declarat al bunului după preluarea abuzivă a imobilului de către stat. Aceasta calitate, de administrator prin reprezentarea proprietarului bunului imobil în litigiu, nu justifică participarea procesuală în prezenta speță, deoarece în calitatea sa de administrator al bunului nu este posesorul bunului și nici nu invocă vreun drept de proprietate asupra acestuia.
Referitor Ia al treilea motiv de apel, tribunalul nu a primit susținerile apelantei, întrucât nu este un posesor, este un detentor precar, care deține posesia pentru altul. Intimata pârâtă cunoaște faptul că deține posesia pentru intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General, întrucât are calitatea de chiriaș al imobilului, neputând invoca în această calitate vreun drept de proprietate asupra imobilului ci numai un drept de folosință acordat de actualul proprietar.
Al patrulea motiv de apel este nefondat, întrucât acțiunea în revendicare împotriva statului este inadmisibila în raport de prevederile art. 480 cod civil instanța de fond apreciind în mod corect asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare împotriva intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General.
Întradevăr Legea nr. 10/2001 reprezintă un act normativ special care reglementează toate situațiile referitoare la imobilele preluate abuziv de stat și implică o procedură specială pentru obținerea în natură a imobilelor care cad sub incidența sa, dar care se află în deținerea statului său a unității deținătoare și doar într-o astfel de situație persoana îndreptățită ar putea obține măsuri reparatorii prin restituirea în natură a imobilului; în situația în care imobilul ar fi înstrăinat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ nu s-ar mai putea obține decât masuri reparatorii prin echivalent, și doar pentru acordarea acestora procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.10/2001 ar fi obligatorie, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Raporturile juridice care cad sub incidența acestei legi sunt cele dintre vechii proprietari și stat, iar o acțiune în revendicare formulată în contradictoriu cu statul în calitate de pârât este considerată inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deci, Legea nr.10/2001 se aplică doar în raporturile dintre stat și veritabilul proprietar, neîngrădind însă acțiunea în revendicare formulată de veritabilul proprietar împotriva subdobânditorului cu titlu particular.
Prin urmare, formularea notificării și înregistrarea acesteia pe rolul Primăriei Municipiului B nu determină considerarea acțiunii cu care a fost investită spre soluționare instanța de fond ca fiind inadmisibilă.
În măsura în care imobilul preluat de stat fără titlu nu a fost înstrăinat ci se regăsește în patrimoniul uneia dintre instituțiile juridice reglementate de art.21 din Legea nr. 10/2001, singura cale care trebuie urmată este cea a notificării unității deținătoare și a respectării procedurii consacrate de acest act normativ, cu posibilitatea dreptului persoanei îndreptățite de a acționa în justiție astfel cum prevede art. 21 din lege. Apelantul are posibilitatea de a formula în justiție o acțiune având ca obiect obligația de a face pentru solicitarea restituirii imobilului, întrucât a înaintat notificare pe Legea nr. 10/2001.
Așadar, prin decizia civilă nr.1389/A/13.11.2007, a Tribunalului București, s-a respins ca nefondat, apelul promovat.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamantul apelant a formulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive de recurs:
-cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât deși a constatat întemeiat primul motiv de apel formulat, privind greșita admitere a excepției lipsei calității de reprezentant, tribunalul nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând eronat că acest lucru s-ar fi impus doar dacă și acțiunea în revendicare ar fi admisibilă;
- în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC - SA, întrucât raportat la calitatea sa de administrator și la atribuțiile decurgând din această calitate, această societate trebuie să aibă calitate de pârât în cauză, hotărârea trebuind a-i fi opozabilă;
- tribunalul a încălcat art. 47 Cod procedură civilă, prin confirmarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei întrucât aceasta deține materialmente lucrul revendicat, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă;
- tribunalul a încălcat și normele legale incidente, (art. 480 Cod civil, art. 16 alin. 1, art. 21, art. 44 alin.1 și 2 din Constituție, art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) prin menținerea soluției de respingere ca inadmisibil, a primului capăt de cerere. Legea nr. 10/2001 nu a golit de conținutul său, art. 480 Cod civil, iar notorietatea tergiversării la nesfârșit a soluționării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, este de necontestat, astfel încât s-ar ajunge la situația ca reclamantul să aștepte într-un nedefinit în timp, pentru a-și exercita dreptul constituțional de liber acces la justiție. Legea nr. 10/2001 este o procedură ineficientă, cum însăși Curtea Europeană a stabilit.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța de fond.
In drept, recurentul a invocat, prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.779/15.05.2008 Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul formulat de reclamantul, a casat decizia recurată și a anulat sentința apelată, trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului București - Secția Civilă, în calitate de primă instanță.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Temeiul juridic al cererii, a fost diferit în doctrină ca "actul sau fapta juridică reprezentând fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat". Profesorii și arătau în lucrarea "Drept procesual civil. Teoria generală" - P, B, 1983, pag. 459, că nu este necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece judecătorul, cu ajutorul obiectului și al motivelor de drept, va face el încadrarea. Profesorul universitar doctor arată de asemenea, în "Tratat Teoretic și Practic de Procedură Civilă" - vol II, Editura Național, B, 1997, pag. 31, că judecătorul nu este ținut de temeiul juridic indicat de reclamant, ci are chiar obligația de a da calificarea legală corectă a cererii.
Curtea a constatat faptul că în cererea de chemare în judecată formulată, deși întemeiată pe art. 480 Cod civil, totuși reclamantul a precizat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar nici până la data cererii de chemare în judecată, notificarea nu a fost soluționată, iar în continuare a precizat că pentru aceste motive, are dreptul, calitatea și interesul de a revendica imobilul arătat în petitul acțiunii (fila 4 dosar fond).
Prin motivele de apel formulate, de asemenea, reclamantul a arătat că notorietatea tergiversării la nesfârșit a soluționării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, este de necontestat, astfel încât s-ar ajunge la situația ca reclamantul să aștepte într-un nedefinit în timp, pentru a-și exercita dreptul constituțional de liber acces la justiție (fila 11 verso dosar apel).
Aceleași aspecte au fost reluate și în cadrul motivelor de recurs formulate (fila 4 verso dosar recurs).
Totodată, ca un argument suplimentar în respingerea excepției inadmisibilității, apărătorul recurentului a făcut trimitere în concluziile sale verbale din recurs, la decizia dată în interesul legii nr. XX/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care privește tocmai soluționarea acțiunilor în revendicare ca urmare a nesoluționării notificărilor în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, se constată că reclamantul a indicat temeiul juridic al cererii sale ca fiind art. 480 Cod civil în cererea de chemare în judecată, fapt confirmat ulterior, de reclamant.
În virtutea principiului general de calificare corectă, enunțat în partea de început a considerentelor și a rolului activ, al magistratului, prevăzut de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, Curtea apreciază că în cauză, calificarea corectă legală a cererii este acțiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluționării notificării în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, apreciere realizată în baza verificării conținutului cererii de chemare în judecată, dar și a celorlalte precizări menționate anterior, pe care le-a coroborat.
Potrivit deciziei în interesul legii, nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, "în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de a acorda persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori de a propune acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime."
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 329 din Codul d e procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite". Or, reclamantul a precizat în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, faptul că se consideră îndreptățit la a-i fi admisă acțiunea și pentru că a formulat notificare pe Legea nr. 10/2001, care nici în prezent nu a fost soluționată.
Așadar, raportat la toate aceste considerente, Curtea a constatat că în mod greșit a fost soluționată excepția inadmisibilității prezentei cereri de chemare în judecată, de către instanțe.
Ca atare, ca o consecință a soluției date excepției inadmisibilității, Curtea a constatat și faptul că, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revenea tribunalului, în virtutea deciziei în interesul legii menționate, astfel încât în mod greșit ea a fost soluționată de judecătorie, motiv pentru care Curtea a casat decizia pronunțată și a anulat sentința primei instanțe, dispunând trimiterea cauzei spre judecare, la Tribunalul București, potrivit art. 312 alin.5 Cod procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr- și a fost soluționată pe fond prin sentința civilă nr. 896/23.06.2009, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii principale formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General, -, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (Municipiul B și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice).
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Așa cum rezultă din adresele aflate la dosarul Judecătoriei sectorului 2 B, apartamentul nr.44, situat în B,-, -. nr.52,.10,.A, sector 2 fost preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974 și a Deciziei nr.1932/1978, cu plata de la.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că numitul a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001 pentru restituirea imobilului în natură și acesta nu este înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Ulterior, prin convenția încheiată de acesta cu reclamanta, acesta a vândut dreptul de proprietate litigios asupra imobilului respectiv.
Din interpretarea corectă a dispozițiilor Legii nr.10/2001, este de reținut că scopul și rațiunea acesteia nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, art.3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptățite la acestea, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se că sunt îndreptățite persoanele fizice, proprietate la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepție este cea prevăzută de art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul că de ea beneficiază și moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, prin succesiune legală sau testamentară. Așadar, reclamanta dacă se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate considera persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr.10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie. În esență, reclamanta apelantă a arătat următoarele:
În mod greșit, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Municipiul B reprezentat prin Primarul General și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin aplicarea eronată în speță a normelor art.l pct.14 din Legea nr.1/2009, lege adoptată și intrată în vigoare ulterior depunerii cererii de chemare in garantie.
Tribunalul a considerat greșit că ar fi de imediată aplicare textul mai sus menționat, care conține o norma de drept material, substanțial și nicidecum procedural, deci nu constituie o excepție de la principiul neretroactivității legii civile.
Prin soluția criticată, tribunalul a încălcat normele art.15 alin.2 din Constituția României și pe cele ale art.1 din Codul civil.
In mod greșit tribunalul a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Această soluție este contrară legii, dar și încheierii de ședință de la termenul din 17.03.2009, prin care tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active între reclamantul și.
Tribunalul, dacă ar fi apreciat că apelanta nu se poate valabil substitui reclamantului, preluând dreptul său litigios și obligațiile aferente, urma să pună în discuție lipsa calității sale procesuale active și, ca urmare, să respingă cererea sa de a fi introdusă în cauză (asupra cererii de intervenție în interes propriu, de la fila 46 din dosarul de fond, tribunalul nu s-a pronunțat).
Deși tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea, în realitate justificarea este lipsa calității sale de persoană îndreptățită, ceea ce, dacă ar fi real, ar determina și lipsa calității procesuale active (art.109 cod procedura civila), excepție cu o dublă natură - procedurală și de fond.
Tribunalul și-a motivat sentința prin invocarea lipsei calității reclamantei de persoană îndreptățită, chestiune pe care nu a pus-o în discuția părților, omisiune prin care a încălcat principiile contradictorialității, oralității dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil (art.85, art.127 Cod procedura civila, art.24, art.21 alin.3 din Constituția României, art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Pe de altă parte, tribunalul a realizat o greșită interpretare a normei conținută în art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul că persoana care dobândește, de la proprietarul inițial al imobilului preluat abuziv statul român, un drept litigios pretins în justiție în temeiul Legii nr.10/2001 nu are calitatea de a obține acest drept, pentru că nu se încadrează una din categoriile enunțate în textul legal amintit.
Transmisiunea de drepturi patrimoniale litigioase este o înstrăinare (în speță, cu titlu oneros) permisă de lege.
Efectul ei principal este chiar transmiterea dreptului dedus judecății terțului dobânditor, că în orice convenție sinalagmatică, bilaterală.
Consecința este aceea că terțul dobânditor se substituie în tot, cu drepturi și obligații, în persoana autorului său.
Legea specială a cărei incidență a fost invocată în motivarea hotărârii apelate, Legea nr.10/2001, nu a interzis în niciuna dintre variantele ei înstrăinarea de către persoanele îndreptățite a dreptului litigios - dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidența acestei legi.
De altfel, trebuie avut în vedere că tocmai datorită tergiversării enorme a procedurii, reclamantul, grav bolnav (cancer în stadiul terminal) a preferat să transmită acest drept litigios, împreună cu obligațiile aferente, în schimbul întreținerii și suportării cheltuielilor de înmormântare.
Prin respingerea acțiunii, cu unica motivare că apelanta, succesoarea în drepturi a reclamantului, nu se încadrează în categoriile prevăzute de art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, se aplică o sancțiune reclamantului inițial și apelantei, pentru o culpă gravă care aparține instituțiilor statului român. și lipsa de eficiență a mecanismului Legii nr.10/2001 și al celorlalte legi privind restituirea proprietăților, în natură sau prin măsuri compensatorii, sunt de notorietate atât în plan național, cât și în plan european, inclusiv la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat în mod frecvent statul român, luând act de aceste carențe neremediate până în prezent.
Prin urmare, tribunalul a adăugat la lege, impunând o restrângere a dreptului de dispoziție al autorului său, reclamantul, care nu este nici prevăzută în lege, nu este nici necesară într-o societate democratică și atinge însăși substanța dreptului, fiind profund discriminatorie, ceea ce constituie o încălcare a normelor imperative conținute în art.53 și în art.124 din Constituția României.
În drept, apelanta s-a prevalat de prevederile art.282 și următoarele din Codul d e procedură civilă și dispozițiile Legii nr.10/2001.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, în esență, pentru următoarele considerente:
Prima instanță, în mod corect, a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că nu are calitatea de persoană îndreptățită, conform art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Se reține în motivarea apelului formulat de către faptul că: "Tribunalul și-a motivat sentința prin invocarea lipsei calității mele de persoană îndreptățită, chestiune pe care nu a pus-o în discuția părților, omisiune prin care a încălcat principiile contradictorialității, oralității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil".
Prima instanță, prin pronunțarea hotărârii apelate, nu a încălcat sub nici o formă și în nici un moment, principiile contradictorialității, oralității etc, și nici nu trebuia, din punct de vedere procedural, să pună în discuție lipsa calității procesuale active a reclamantei, cum eronat se susține în motivele apelului, întrucât calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr.10/2001, se apreciază pe fondul cauzei și nicidecum pe cale de excepție. Dimpotrivă, instanța a respectat principiul disponibilității, luând act de cesiunea de drepturi litigioase în conformitate cu voința reală a părții.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.3 alin.1 Legii 10/2001, astfel: "Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, - ", coroborându-le cu prevederile art.4 din același act normativ: " (1) In cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale,potrivit dreptului comun.
(2) De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Deci, legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, definește în mod concret persoanele îndreptățite, acestea fiind enumerate limitativ, neputându-se face nici o derogare de la prevederile acestei legi în vigoare. De asemenea, și jurisprudența este unanimă în a nu face excepții de la categoriile, expres prevăzute în lege, de persoane îndreptățite( ÎCCJ, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, decizia nr.137 din 15.01.2008).
În esență, se poate observa că sentința este legală și temeinică, respectându-se fidel și întru-totul prevederile Legii nr.10/2001 care constituie temei de drept al acțiunii apelantei reclamante.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă si a dispozotiilor legale aplicabile, Curtea constată că este întemeiată calea de atac promovată, pentru următoarele considerente:
Apelanta a formulat două motive de apel: primul vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de intimata-pârâtă și cel de-al doilea referindu-se la soluția de respingere a cererii principale pe motivul lipsei calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei.
Cu privire la primul motiv de apel (greșita respingere a cererii de chemare în garanție Municipiului B și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă), instanța apreciază că este lipsit de interes, în condițiile în care se critică modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă ) care nu influențează în nici un fel judecarea cererii principale formulată de apelanta reclamantă.
Alături de celelalte condiții ale acțiunii civile: afirmarea unui drept, calitate procesuală și capacitate procesuală, interesul reprezintă o cerință esențială pentru promovarea oricărui act de procedură, nu numai a cererii de chemare în judecată.
Pe cale de consecință, această exigență procedurală există și se impune a fi respectată și în privința căilor de atac, aceasta putând fi exercitate doar în măsura în care soluția dată de instanța inferioară afectează în mod real, concret și actual situația juridică a petentului.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel formulat, înlăturându-l ca atare.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea apreciază că în analiza legalității și temeiniciei acestuia, trebuie făcut o precizare legată de temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestit tribunalul în rejudecare.
Așa cum s-a statuat prin decizia de casare nr.779/15.05.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI, cererea principală formulată de reclamantul a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr.10/2001, aceasta însemnând, în conformitate cu dispozițiile obligatorii (potrivit art.329 Cod de procedură civilă) ale deciziei XX/1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, că instanța civilă, în speță tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deținătoare (sau entitatea investita cu soluționarea notificării (conform dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001) este competentă să judece atât contestația împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea deținătoare, cât și să soluționeze notificarea pe fond, în ipoteza în care instituția obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru. Evident, în considerarea dispozițiilor art.315 Cod de procedură civilă si avand in vedere si cele statuate de instanta suprema in decizia pronunțata într-un recurs în interesul legii, anterior menționată, Curtea constata ca instanța de fond trebuia să soluționeze cauza în strictă conformitate cu dispozițiile și principiile Legii nr.10/2001. Pe cale de consecință, reprecizarea temeiului juridic al acțiunii de către reclamant în fața instanței de rejudecare, apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, față de prevederile imperative ale art.315 Cod de procedură civilă (care statuează principiul obligativității deciziilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum și cu privire la necesitatea administrării unor probe) și față de cele stabilite de instanța de recurs prin decizia civilă nr.779/2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI.
Prin sentința apelată, cererea de retrocedare a imobilului a fost respinsă ca nefondată pe motivul că, deși în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul cedent la apelanta - cesionară, totuși, aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr.10/2001.
Este adevărat că Legea nr.10/2001 în art.3 și art.4 prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foștilor proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive și moștenitorilor acestora legali sau testamentari, cât și succesibililor care nu au acceptat succesiunea autorului lor, după data de 06.03.1945 (cu condiția depunerii în termen a notificării care, în temeiul legii valorează acceptarea moștenirii în limita bunurilor a căror restituire se solicită), dar nu interzice în nici un fel transmiterea dreptului de proprietate revendicat către alte persoane.
Recunoscând acest drept în patrimoniul fostului proprietar, în condițiile în care imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.223/1974 (fără a exista dovada plății concrete a despăgubirilor, deși în decizia nr.1091/1983 emisă de - - Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, păstrează integral dreptul de dispoziție asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice vivos sau mortis causa acest drept.
Având în vedere că cesiunea dreptului de proprietate a intervenit după formularea notificării, pentru soluționarea acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001 și în limitele în care acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanța va analiza îndeplinirea cerințelor impuse de dispozițiile art.2 și 3 din Legea nr.10/2001 (referitoare la calitatea de persoană îndreptățită), cât și cele referitoare la regularitatea depunerii notificării prevăzute de dispozițiile art.22 - 23 din același act normativ, în persoana cedentului (fostul proprietar).
Așa cum rezultă din materialul probator administrat, a dobândit proprietatea apartamentului nr.44 din B,-, -.52,.10, sector 2, prin contractul nr8714/1970 incheiat cu Consiliul Popular al Municipiului B, plata pretului fiind asigurata prin imprumutul luat de la Casa de Economii si Consemnatiuni prin contractul nr.31924/1971, iar apartamentul a fost predat beneficiatului la data de 15.07.1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la aceeași dată.
Imobilul a fost preluat, conform Decretului nr.223/1974, neexistând dovada că despăgubirea ar fi fost plătită în realitate, deși Decizia nr.1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv, face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii. Apreciind că dispozițiile decretului sunt contrare prevederilor art.481 Cod civil (care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă și prealabilă despăgubire), dispozițiile constituționale, care în art.36 prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat și ocrotit de lege, cât și dispozițiile internaționale din materia drepturilor omului la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului), instanța concluzionează că acesta nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, nefiind totodată respectate nici prevederile acestui decret referitor la plata despăgubirii.
Constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art.2 lit.i din Legea nr.10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) și apreciind ca îndeplinite celelalte cerințe legale, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termen, în condiții de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc (conform prevederilor art.22 alin.3, 4, 5 din Legea nr.10/2001), Curtea consideră că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.
Prin contractul de cesiune intervenit intre reclamantul-cedet si apelanta-cesionara, toate drepturile acestuia, care decurg din notificarea formulata in temeiul legii 10/2001,se transmit acesteia, constituind temeiul pentru care retrocedarea( indiferent de forma de realizare: in natura sau prin echivalent) imobilului preluat abuziv se va face in persoana apelantei cesionare.
Apelanta apare ca fiind continuatoarea personalitatii autorului sau in ceea ce priveste imobilul a carui retrocedare se cere si toate drepturile nascute in legatura cu acesta, in special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperarea a proprietatii pierdute.
Concluzionand, apelanta, in calitate de succesor cu titlu particular(cesionar) a reclamantului initial dobandeste pe deplin indreptatirea de a fi beneficiara masurilor reparatorii prevazute de legea 10 /2001, intocmai ca si autorul sau, iar faptul ca legea speciala recunoaste calitatea de persoana indreptatita doar fostilor proprietari si mostenitiorilor acestora nu este de natura sa conduca la o alta concluzie,in conditiile in care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgand din notificarea depusa in mod legal.
aplicare principiului de interpretare a normelor juridice potrivit caruia -unde legea nu distinge, nici interpretul nu trbuie sa distinga- instanta de apel considera ca prima instanta a facut o restrangere, nejustificata legal, a domeniului de aplicare a prevederilor legii 10/2001, prin nerecunoasterea calitatii cesionarei de persoana indreptatita la masuri reparatorii.
In raport de prevederile legale aplicabile in cauza (dispozitiile legii 12/2001), Curtea apreciaza ca nu este posibila restituirea in natura a imobilului, astfel ca devin incidente in speta prevederile art 26 din actul normativ sus-mentionat, in sensul se impune acodarea de masuri reparatorii prin echivalent,constand in bunuri sau servicii sau in acordarea de despagubiri. Avand in vedere ca acordarea bunurilor sau serviciilor in compensare este subordonata de legiuitor unor conditii a caror indeplinire nu se regaseste in speta( existenta efectiva unor astfel de bunuri disponibile, in mod concret individualizate in patrimoniul paratei sau posibilitatea reala a acordarii unor servicii care sa compenseze in mod concret, din punct de vedere valoric imobilul nerestituibil in natura,in toate cazurile acordul persoanei indreptatite fata de aceasta modalitate de reparatie), instanta de control judiciar apreciaza ca varianta viabila de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent este cea a despagubirilor care se vor calcula de catre Comisia Centrala de Stabilire a Despagubirilor din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, in conformitate cu prevederile legii 247/2005, cu modificarile ulterioare.
Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art.296 Cod de procedură civilă și prevederile Legii nr.247/2005 Titlul VII, Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor bănești, care se vor calcula conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - reclamantă, cu domiciliul ales la av. în B, nr.90,.3, sector 3, împotriva sentinței civile nr.896 din 23.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, SC SA, cu sediul în B,-, sector 2, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, și cu, cu sediul în B,-, - nr.52,.A,.10,.44, sector 2.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Constată că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor bănești și care se vor calcula conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnored.
7 ex/08.01.2010
----------------------------------------
- Secția a III-a -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu
