Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 638/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1427/2009)
Completul 5
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 638
Ședința publică de la 26.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantele - reclamante și, împotriva sentinței civile nr. 164 din 4.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și cu intimații - chemați în garanție MUNICIPIUL B, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și MINISTERUL D E FINANȚE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 12.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 19.11.2009 și apoi la 26.11.2009, hotărând următoarele
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 164 din 04 februarie 2009, Tribunalul București - Secția a IV Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată și a admis excepția autorității de lucru judecat, a sentinței civile nr. 244 din 06 martie 2001 Tribunalului București, respingând ca atare cerere de chemare în judecată formulată de reclamantele și în contradictoriu cu pârâții și și a respins cererile de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva Municipiului B, Consiliul General al Municipiului B ca fiind rămase fără obiect.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
În ședința publică din data de 03 februarie 2009 tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâții și, apreciind că prioritară este analiza excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ulterior excepția autorității de lucru judecat și funcție de modalitate de soluționare a acestora se va discuta cea de a treia excepție, lipsa calității procesuale pasive. Tribunalul a reținut că existența calității procesuale pasive se circumscrie ca analiză a analizei, a excepției autorității de lucru judecat, întrucât o hotărâre anterioară judecată pe fondul pricinii are efecte juridice sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat și asupra calității părților.
În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului de cerere în realizare, prin raportare la dispozițiile legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că potrivit principiului disponibilității, reclmanata a dedus judecății o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil.
Este adevărat c Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a entității învestite potrivit Legii nr. 10/2001 cu soluționarea notificării.
Din întâmpinarea depusă de pârâții persoane fizice prin care s-a invocat excepția inadmisibilității, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe cale administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parțial, chestiune ce nu a fost contestată de reclamante. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantele, invocând existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chestiune care coroborată cu excepția unei solicitări și soluționări pe cale administrativă a imobilului a invocat implicit existența unui conflict între norma specială și a Convenției, atrăgând incidența art. 20 alin. 2 din Constituția României, prin care se stabilește prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
Chestiunea admisibilității invocării unei atare neconcordanțe între norma internațională și norma specială din dreptul românesc în cadrul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun a fost clarificată prin decizia pronunțată în recurs în interesul legi nr. 33/2008, în sensul următor:
"problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de u bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internațională în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de buna - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.".
Astfel, revendicarea cu care a fost investit spre soluționare tribunalului a fost formulată în condițiile invocării unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a unui conflict între norma specială și Convenție, astfel că tribunalul a constatat că acțiunea nu poate fi oprită printr-un fine de neprimire, reprezentat de excepția inadmisibilității, astfel cum acesta a fost invocată de pârâți.
De asemenea, a apreciat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 în sensul că proprietarul care nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de art. 46 alin. 5, ar formula după expirarea termenului, acțiune imprescriptibilă.
Împrejurarea că s-a împlinit termenul prevăzut de art. 46 alin. 5 pentru atacarea titlului subdobânditorului are semnificația consolidării titlului acestuia, opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare. Aceasta constituie însă, un aspect de temeinicie al acțiunii în revendicare în cadrul căreia verificându-se eficiența și preferabilitatea titlurilor celor două părți, se constată că ultima înstrăinare a rămas valabilă, prin depășirea termenului înăuntrul căruia putea fi atacat actul de înstrăinare și un aspect de admisibilitate a cererii în justiție.
Față de cele de mai sus, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cea de a doua excepție invocată, respectiv autoritatea de lucru judecat, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 1201 cod civil este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
În ceea ce privește obiectul, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în aceleași mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte că este același (Tribunalul Suprem - decizia civilă nr. 251/1973).
Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 27 septembrie 1999, înregistrată sub nr. 5154/2000 la Tribunalul București, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC SA și a solicitat să se constate că nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950 privind imobilul situat în B,-, sector 2 și pe cale de consecință să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în condițiile art. 480 și următoarele Cod civil.
În dosar s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către cumpărătorii apartamentelor din imobilul respectiv, aceștia solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să constate că sunt proprietari ai apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. O astfel de cerere de intervenție în interes propriu au formulat și și.
Prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001, Tribunalul București - Secția a III Civilă a admis în parte cererea principală, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie 124,64 mp. teren, din care 36,16 mp. suprafață construită, precum și apartamentele deținute cu contract de închiriere.
Instanța a admis de asemenea cererile de intervenție în interes propriu a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, printre care, și, pentru apartamentul nr. 1 din imobil.
Cu privire la cererile de intervenție în interes propriu, a reținut instanța în considerentele sentinței civile mai sus invocată că în temeiul art. 480 Cod civil acestea sunt admisibile, întrucât intervenienții au la rândul lor un drept de proprietate, provenind de al un alt proprietar, pe care îl pot opune reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 520 din 22 noiembrie 2001 fost respins apelul declarat împotriva sentinței civil nr. 244/2001 a Tribunalului București - Secția a III Civilă de către Consiliul General al Municipiului Reclamantul nu a declarat apel împotriva admiterii cererilor de intervenție în interes propriu.
Prin decizia civilă nr. 2882/2003 Curții Supreme de Justiție a respins recursul declarat de Consiliul General al Municipiului B împotriva deciziei pronunțată în apel.
Văzând acțiunea dedusă judecății prin dosarul nr. 5154/2000, tribunalul a constatat că procesul ocazionat de acesta s-a purtat între aceleași părți, ca și cele din prezenta acțiune. Astfel, în cadrul acestui dosar s-a judecat cererea de intervenție în interes propriu, declarată de intervenienții și, în contradictoriu cu părțile din dosar, respective cu reclamantul.
Părțile trebuie să participe în proces, în aceeași calitate, potrivit art. 1201 Cod civil. A avea aceeași calitate în ambele cereri, înseamnă a figura în procese fie în calitate de titulari de drepturi, fie în calitate de reprezentant.
Este avută în vedere identitatea juridică a părților, nefiind obligatorie ca o parte să aibă în ambele procese calitatea de reclamant, iar cealaltă parte calitatea de pârât. Dacă în ambele procese participă aceleași persoane ca titulari ale drepturilor, va fi identitate de părți, chiar dacă în cadrul proceselor sunt inversate calitățile părților.
Astfel, se observă că în ceea ce privește părțile din proces, acestea sunt aceleași, cu calități inversate ( și având calitatea de intervenienți în interes propriu iar reclamant, procedural formal - pârât în contradictoriu cu cererea dedusă judecății pe calea intervenție de către intervenienți, sub aspectul fondului cererii).
Tribunalul a constatat că reclamantele sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea anterioară, acestora fiindu-le transmisă calitatea procesuală activă pe calea succesiunii legale, fiind așadar, din punct de vedere juridic succesoare ale acestuia, existând pe cale de consecință identitate de părți și sub acest aspect.
În ceea ce privește obiectul, tribunalul a reținut că acesta este reprezentat la pretenția formulată prin cerere și dreptul subiectiv invocat. Această condiție este îndeplinită dacă în ambele procese reclamanții tind să valorifice același drept de proprietate al autorului lor. De altfel, acțiunea în constatare provocatorie, prin care proprietarii posesori cer să se contate că au calitatea de proprietari reprezintă de asemenea o comparare de titluri, astfel cum a fost solicitată de către reclamante în ambele prezenta cerere.
Ca urmare, tribunalul a constatat că scopul urmărit prin prima acțiune a fost acela de a se constat că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobil, preluarea de către acesta fiind abuzivă și, pe cale de consecință, să se constate constatându-se care titlu este preferabil, urmând a se stabili care sunt proprietarii ce vor deține posesia imobilului, chestiune ce este practică readusă în discuție în prezenta acțiune.
Față de cele reținute mai sus, tribunalul a reținut și identitatea de obiect.
Cauza, fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii, este de asemenea identic, ambele cereri, atât acțiunea în revendicare cât și cererea de intervenție în interes propriu dedusă judecății în dosarul anterior sunt întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie, solicitându-se a se face aplicarea dispozițiilor art. 480 Cod civil.
Tribunalul a reținut că prima instanță a soluționat acțiunea pe fondul ei, constatând că reclamanții au un titlu de proprietate însă la rândul lor pârâții din prezenta acțiune, intervenienți în nume propriu în cea anterioară au un titlu de proprietate care a fost considerat prevalent.
Partea din hotărâre care interesează însă lucrul judecat este dispozitivul pentru că acesta cuprinde soluția, dispozitivul fiind cel care se execută, însă este adevărat că trebuie recunoscut acest efect și considerentelor în măsura în care explică dispozitivul.
Efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată.
Hotărârea față de care se invocă autoritatea de lucru judecat se bucură de o prezumție de legalitate, astfel că tribunalul nu a mai putut analiza aspectele reținute prin aceasta.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și, solicitând admiterea căii de atac, desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a respinge excepția autorității de lucru judecat ca fiind nefondată și a admite acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată.
Apelantele - reclamante au criticat hotărârea atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență următoarele:
Instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 163 Cod de procedură civilă cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Astfel, prin sentința civilă nr. 244/2001, invocată de pârâți ca autoritate de lucru judecat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolul menționat în sensul că nu există triplă identitate de părți, obiect și cauză. Instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat, constatând că există identitate de obiect, cauză și părți, menționând faptul că nu are relevanță ce calitate au avut părțile ci doar faptul că au făcut parte din proces cu privire la aceste constatări apelanții fac următoarele precizări:
- Nu există identitate de părți. Prin urmare, în respectiva cauză - părți, au fost (reclamant) și Consiliul General al Municipiului B și SC SA, iar obiectul litigiului a constat în inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul reclamantului,. Pe lângă lipsa acestei triplei identități, menționează că respectiva acțiune nu era îndreptată împotriva titularilor actelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 inclusiv împotriva pârâților și.
Instanța trebuia să aibă în vedere și intenția autorului nostru cu privire la titularii raportului juridic ce au făcut obiectul procesului soluționat prin sentința civilă nr. 244/2001. Cu alte cuvinte autorul apelanților a înțeles să se judece, în cauza respectivă doar cu instituțiile statului, niciodată nu a solicitat introducerea în cauza a părților titulare a cererilor de intervenție. Pe cale de consecință instanța când a constatat că sunt aceleași părți trebuia să aibă în vedere părțile cu care aceștia au înțeles să se judece în litigiul menționat și nu cei care au intervenit.
Cauza ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001 a avut ca obiect alte imobile, chiar dacă părțile au formulat cerere de intervenție acestea nu au avut legătură cu obiectul cauzei.
În altă ordine de idei, chiar dacă prin sentința civilă nr. 244/2001 s-a constatat aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005, care declară ca fiind abuziv în totalitate Decretul nr. 92/1950, nu se poate admite nici excepția puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești în fața unei legi, aceasta sfidând regulile de drept prin anularea puterii unei legi.
A mai menționat, de asemeni, că în mod corect instanța de fond nu a reținut în analiza acestei excepții "finalitatea" celor două cereri judecătorești, respectiv cea care face obiectul prezentei cauze și cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul sentinței civile nr. 244/2001, acest criteriu nu este prevăzut în niciun text legal în materia autorității de lucru judecat.
- Nu există identitate de obiect. Obiectul pricinii soluționate prin sentința civilă nr. 244/2001 a fost "inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950" cu privire la imobilele preluate abuziv prin Decretul nr. 92/1950 dar cu excepția imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Deci nu există identitate de obiect pentru că nu a fost o cerere de revendicare formulată iar obiectul acțiunii l-a constituit alte imobile preluate abuziv de către stat, cu excepția apartamentului nr. 1, situat în-, vândut pârâților de către Stat, în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, dacă acest apartament nu a făcut obiectul cererii acestora cum instanța de fond a apreciat că există identitate de obiect. Este o întrebare al cărei răspuns se poate regăsi numai în decizia instanței de apel care poate sancționa o asemenea nelegalitate.
Pentru aceste argumente consideră apelanții că instanța de fond a admis în mod greșit excepția autorității de lucru judecat și pe cale de consecință a analizat în mod greșit și calitatea acestora.
Apelanții au aratat ca, de asemenea că au fost încălcate, prin hotărârea instanței de fond, următoarele dispoziții legale:
- titlul acestora a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară, în conformitate cu dispoziții art. 1295 alin. 2 Cod civil. Aceasta reiese din data transcrierii și încheierii actului de vânzare - cumpărare și anume 24 mai 1940;
- titlul apelanților de proprietate este un titlul valabil dobândit în conformitate cu legea de la tatăl lor, respectiv bunicul lor pe calea succesiunii legale. Cu alte cuvinte dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis de la autorul acestora la altă persoană prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 644 și art. 645 Cod civil.
În ceea ce privește titlul pârâților acesta nu provine de la adevăratul proprietar. Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001, modificată și republicată prin Legea nr. 247/2005 menționează că imobilele confiscate de la proprietari, în temeiul Decretului nr. 92/1950, sunt preluate cu titlul abuziv, indiferent de calitatea pe care aceștia o aveau la data confiscării.
Pe cale de consecinta, titlul autorului pârâților a fost dobândit abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, așa cum rezultă din lege ceea ce înseamnă că titlul statului nu a existat, proprietatea fiind deținută, în mod legal, doar de autorul acestora. În concluzie dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 rămas în mod legal, în patrimoniul autorului apelanților, el nefiind înstrăinat, prin nicio dispoziție legală a altor persoane.
Intimații - pârâți și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat, învederând instanței următoarele aspecte:
Primul motiv de apel invocat de apelante este că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art.163 Cod de procedură civilă cu privire la excepția autorității de lucru judecat.
Apelantele susțin, fără temei legal, că nu există tripla identitate de părți, cauză și obiect între dosarul nr. 5154/2000 al Tribunalului București - Secția a III a Civilă și prezenta cauză, în pofida situației de fapt că prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 s-a soluționat definitiv și irevocabil litigiul cu privire la imobilul din-, sectorul 2,
Cu privere la identitatea de părți, intimatii au aratat urmatoarele:
În fapt, în dosarul nr. 5154/2000, autorul apelantelor, a făcut o acțiune în revendicare a tuturor apartamentelor din imobilul situat în-, sector 2, inclusiv a apartamentului nr. 1, cerând să i se lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus menționat, în condițiile art. 480 Cod civil (anexa 1), acțiune ce a constituit obiectul dosarului nr. 5154/2000 al Tribunalului București - Secția a III a Civilă. În cadrul aceluiași dosar s-a judecat cererea intimaților de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu autorul apelantelor din cauza de față. Cu privire la cererile intimaților de intervenție în interes propriu în acea cauză, Tribunalul București - Secția a III a Civilă, prin sentința civila nr. 244 din 06 martie 2001 soluționat definitiv cauza, respectiv a admis în parte acțiunea reclamantului pentru apartamentele nevândute din imobil și a admis cererile acestora de intervenție în interes propriu, constatând că sunt proprietarii apartamentului nr. 1 din-, sectorul 2, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, și că puteau opune reclamantului titlul lor de proprietate provenind de la un alt proprietar. Reclamantul de atunci, autorul apelantelor din cauza de față, nu a declarat nici apel, nici recurs la soluția pronunțată pe cererea principală și nici pe cererile de intervenție în interes propriu. Mai mult chiar, a cerut în subsidiar prin concluziile sale scrise (anexa 2) că în cazul în care se va considera că actele de vânzare - cumpărare întrunesc cerințele legii, acțiunea să se admită în parte, dispunându-se restituirea doar a locuințelor nevândute ce se mai aflau în deținerea Consiliului General al Municipiului B, ceea ce s-a și întâmplat.
juridică a subliniat în mod constant, referindu-se la "aceleași părți" că nu este vorba despre prezența lor fizică, ci de identitatea juridică a părților, existând identitate de părți chiar dacă într-un proces o parte a figurat ca reclamant și cealaltă ca pârât, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate. În noțiunea de părți trebuiesc incluși și succesorii părților din acțiunea anterioară, cum este situația din prezenta cauză.
Prin raportare la cele arătate mai sus, rezultă că părțile din procesul de față sunt aceleași cu cele din dosarul nr. 5154/2000, cu calități inversate, respectiv intimații din prezenta cauză fiind în procesul anterior intervenienți în interes propriu, iar calitatea de reclamant, dar și pârât pe calea intervenției de către intimații din prezenta cauză, iar în cauza de față apelantele sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea anterioară, fiind așadar, din punct de vedere juridic, succesoare ale acestuia.
Cu privire la identitatea de obiect, intimatii au invederat urmatoarele:
noțiunii de "obiect" include atât obiectul material, respectiv bunul revendicat, cât și dreptul subiectiv, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din-, sector 2,
Apelantele încearcă să inducă în eroare instanța de apel când susțin că sentința civilă nr. 244/2001 a avut ca obiect alte imobile și că acestea nu au legătură cu obiectul cauzei de față.
În realitate, în ambele litigii este revendicat apartamentul nr. 1 din-, sector 2, B (pe lângă celelalte apartamente din imobil, în primul dosar), și nu înțeleg cum pot susține apelantele că acest apartament "nu a făcut obiectul cererii noastre"
În ambele litigii este vorba despre același drept subiectiv de proprietate asupra apartamentului nr. 1, astfel că există identitate de obiect între cele două dosare.
In ceea ce priveste identitatea de cauză, intimatii au aratat urmatoarele:
Identitatea de cauză se referă la temeiul juridic al dreptului valorificat prin cererea de chemare în judecată.
În ambele cereri de chemare în judecată s-a solicitat "să obligați pârâții să ne lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie, în conformitate cu art. 480 Cod civil".
Chiar dacă în prima acțiune s-a solicitat si "să se constatate inaplicabilitatea prevederilor Decretului nr. 92/1950 privind imobilul din-, sector 2", în finalitatea cererii, scopul urmărit de reclamantul, a fost acela de a intra în posesia imobilului în baza art. 480 Cod civil.
Mai mult, prima instanța, prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 definitivă și irevocabilă, anterioară prezentei cauze, a soluționat definitiv și irevocabil acțiunea pe fondul ei, arătând în considerente că intervenienții, respectiv intimații din prezenta cauză, aveau un titlu de proprietate care a fost considerat prevalent, ceea ce a determinat respingerea cererii de revendicare a reclamantului, iar considerentele, când explică dispozitivul, intră și ele în puterea lucrului judecat, odată cu dispozitivul.
Față de cele prezentate, considera intimații că în mod corect instanța de fond a verificat tripla identitate de părți, obiect și cauză, și a reținut întemeiat autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză, fiind îndeplinite condițiile art. 163 Cod de procedură civilă și art. 1201 Cod civil, astfel nu se mai pot analiza aspectele reținute prin hotărârea față de care există autoritate de lucru judecat.
Cu privere la cel de-aI doilea motiv de apel care se referă la fondul cauzei, intimatii au invederat urmatoarele:
- Apelantele susțin că titlul lor de proprietate a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară, ceea ce nu este adevărat, după cum urmează:
Cu privire la compararea de titluri invocată de apelante, această comparare nu se poate face deoarece a fost intabulat dreptul de proprietate asupra terenului situat în-, nu dreptul de proprietate asupra terenului din-.
De asemenea apelantele nu au făcut dovada intabulării apartamentelor din-, astfel că nu există posibilitatea comparării de titluri.
Construcția nu a fost niciodată intabulată de autorul reclamantelor, fiindcă nu s-a depus un document din care să rezulte nici înscrierea, nici transcrierea clădirii, clădire din care face parte apartamentul nr. 1 proprietatea intimaților.
În ce îi, privește, apartamentul nr. 1 fost intabula de către intimați în cartea funciară nr. 64272 prin încheierea nr. 14783 din 04 iulie 2006 Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliara B Sector 2, pe numele acestora, în calitate de proprietar, respectiv moștenitor, deci cele două titluri nu se pot compara, iar dacă se compară, titlul intimaților este preferabil, fiind primii și singurii care au înscris în cartea funciară apartamentul nr. 1 din-, sector 2.
Peste aceste precizări, însă, pe fondul litigiului nu se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate doar pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 Cod civil, ci obligatoriu, cu luarea în considerare a prevederilor de drept substanțial al Legii nr. 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului - cumpărători, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare.
Intimații au încheiat contractul de vânzare - cumpărare a apartamentului nr. 1 din-, sectorul 2, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că puteau perfecta actul de vânzare - cumpărare. Acestui contract de vânzare - cumpărare nu i-a fost contestată valabilitatea prin nicio acțiune în justiție promovată de autorul apelantelor sau de către apelante, în prezent o astfel de acțiune fiind prescrisă conform dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr. 5154/2000 s-a reținut că intimații din prezenta cauză au încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
Cum apelantele nu au răsturnat prezumția de bună - credință, contractul de vânzare - cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea nu au dreptul la restituirea în natură a apartamentului intimaților, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, astfel că se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea acestora care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, criteriu aplicabil soluționării acțiunii în revendicare.
Susținerile apelantelor privind preferința titlului lor ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 Cod civil nu pot fi primite întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor lor eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura, modalitatea și condițiile de restituire în natură, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar în concursul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate, ceea ce s-a stabilit și prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 noiembrie 2009.
Față de voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii - cumpărători ale căror titluri nu au fost desființate, cum este și cazul intimaților din prezenta cauză, contractul acestora de vânzare - cumpărare constituie un titlu de preferință în beneficiul lor, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamantele - apelante.
- Apelantele susțin că "titlul lor de proprietate este un titlu valabil, dobândit în conformitate cu legea".
Având în vedere că Primăria Municipiului B, prin Dispoziția nr. 19 din 10 iulie 2001 și procesul - verbal de predare - primire nr. 14984 din 14 august 2001, i-a restituit lui, în natură, o parte din imobilul din-, sectorul 2, "mai puțin apartamentele vândute pe Legea nr. 112/1995", la această dată apelantele nu dețin un titlu de proprietate actual, valabil și nicio speranță legitimă de redobândire în natură a apartamentului nr. 1 din-, sectorul 2, conform legislației actuale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
- autorul apelantelor, nu a contestat această dispoziție a primăriei, deși avea cale legală de atac, ca dovadă că după restituirea parțială a imobilului, nu a exercitat apel și recurs împotriva soluției pronunțată la fond în dosarul nr. 5154/2000 al Tribunalului București - Secția a III a Civilă, nu a contestat calitatea intimaților din prezenta cauză de proprietari sau contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Peste voința defunctului, moștenitorii săi nu pot pretinde prin prezenta acțiune și apartamentele la care a renunțat.
Simpla afirmație a apelantelor că dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din-, sectorul 2, rămas în mod legal în patrimoniul autorului lor deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost abuziv nu poate fi reținută, pentru că nu este suficient ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și că acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul apelantelor sau autorului lor, ceea ce nu este cazul de față.
Prin Legea nr. 1/2009, publicata în Monitorul Oficial nr. 63 din 03 februarie 2009, fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul că la art. 45 s-a introdus un aliniat nou, care prevede: "Contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil la data încheierii acestora".
Mai mult, Legea nr. 1/2009 prevede la pct. 14 ca art. 48 din Legea nr. 10/2001 se modifică și va avea următorul conținut: "(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzute la alin. (1) revine persoanei îndreptățite".
În această situație nu se mai face nicio deosebire între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, iar apelantele nu mai au posibilitatea să susțină că "dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 au rămas în mod legal în patrimoniul nostru, el nefiind înstrăinat, prin nicio dispoziție legală altor persoane".
Contractul intimaților de vânzare - cumpărare a apartamentului a fost verificat de instanța de fond în primul proces, care a constatat cu putere de lucru judecat ca intimații din prezenta cauză au achiziționat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, astfel că titlul intimaților de proprietate este valabil, întrucât până la această dată nu a fost anulat, ci din contră s-a consolidat prin neatacarea lui în instanță.
Se poate spune că dreptul intimaților de proprietate este consolidat atât prin contractul de vânzare - cumpărare valabil încheiat conform Legii nr. 112/1995 asupra apartamentului nr. 1 din-, sector 2, (contractul nr. N 1924 din 16 octombrie 1997), intabulat, cât și prin sentința civilă nr. 244/2001 care în dispozitiv constată că sunt proprietarii acestui apartament.
Prin urmare, fondul a fost soluționat în primul proces ce a format obiectul dosarului nr. 5154/2000 de către Tribunalul București - Secția a III a Civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului și hotărârea atacă prin prisma motivelor de apel formulate Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin motivele de apel formulate, practic, reclamantele au criticat greșita aplicarea dispozițiilor legale care reglementează excepția autorității de lucru judecat (art. 1201 Cod civil și nu prevederile art. 163 pe care reglementându-se un alt incident procedural și anume excepția de litispendență, care deși se aseamănă cu excepția autorității de lucru judecat sub aspectul situației premise - tripla identitate de elemente dar se și deosebește fundamental de aceasta prin faptul că sfera de aplicabilitate a excepției de litispendență se extinde până la momentul soluționării definitive a uneia dintre cauze; moment după care se pune exclusiv problema autorității de lucru judecat), pe fondul cauzei (asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat), apelantele arătând că acțiunea ar fi trebuit admisă pe considerentul că au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, fiind îndeplinite și formalitățile de publicitate imobiliară anterior față de pârâți.
Cu privire la primul motiv de apel, referitor la modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, Curtea apreciază că este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 244 din 06 martie 2001 Tribunalului București (definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 520 din 22 noiembrie 2001 Curții de APEL BUCUREȘTI și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3892 din 08 octombrie 2003 Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC - SA și intervenienții și (pârâții din prezenta cauză), și, și, - și, și s-a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat situat în B,-, sector 2, sub aspectul terenului de 124,64 mp. și a apartamentelor (din cadrul clădirii aflate pe teren) care erau deținute cu contract de închiriere. Instanța a admis cererea de intervenței principală constatând că, pârâților din prezenta cauză și (alături de ceilalți intervenienți) sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din imobilul revendicat.
Prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții (care sunt aceeași) au solicitat în contradictoriu cu pârâții (intervenienții din dosarul finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București ) revendicarea apartamentului nr. 1 din imobilul care a făcut obiectul revendicării în celălalt dosar.
Pentru a fi în prezenta autorității de lucru judecat, așa cum statuează dispozițiile art. 1201 Cod civil, trebuie să fie îndeplinite tripla identitate de elemente, constând în: parte, obiect și cauză.
În ceea ce privește cerința identității sub aspectul părților, Curtea apreciază că trebuie avute în vedere prezența juridică a acestora și nu fizică a acestora, neavând relevanță din acest punct de vedere dacă în cel de-al doilea proces calitățile lor sunt inversate. Așa cum rezultă din analiza comparativă a poziției procesuale a părților în cele două cauze, Curtea constată că, sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București, e pronunțata în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B și SC - SA iar în prezentul litigiu în calitate de pârâti figurează soții, care au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat sentința mai sus-menționată în calitate de intervenienți principali.
Pentru a stabili dacă suntem sau nu în prezența identității de părți, trebuie analizat dacă pârâții (din cauza dedusă judecății în prezentul dosar) au calitate de având în cauză față de Consiliul General al Municipiului B (parte în dosarul nr. 5154/2000 al Tribunalului București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 244/2001), în condițiile în care din contractul de vânzare - cumpărare cu plata prețului în rate nr. 1924 din 16 octombrie 1997 rezultă că au dobândit în proprietate apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu de la Primăria Municipiului B - Consiliul General al Municipiului
Practic se pune problema calității de succesori cu titlu particular al pârâților.
Așa cum se arată și în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) și nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său și care nu au nici o legătură cu dreptul transmis (față de aceste acte având poziția juridică de terț) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său (referitoare la același drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie vorba de un act juridic încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul transmis, să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul transmis succesorului cu titlu particular.
Pe cale de consecință, condiția esențială în raport de care se procedează la examinarea și a celorlalte cerințe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de autor față de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular.
Or, în cauza de față, contractul de vânzare - cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995, asupra apartamentului revendicat este perfectat la data de 16 octombrie 1997, iar sentința civilă nr. 244, în raport de care se analizează îndeplinirea cumulativă a cerințelor autorității de lucru judecat este pronunțată la data de 06 martie 2001.
Față de această situați, apreciind că nu este îndeplinită cerința anteriorității (expusă în cele ce preced), Curtea constată că nu se poate recunoaște calitatea de având cauză a intimaților față de Consiliul General al Municipiului B (în calitate de înstrăinător), pe cale de consecință, nefiind îndeplinită cerința identității de părți în ceea ce privește pe intimați.
În ceea ce privește pe apelantele - reclamante, acestea sunt succesoarele reclamantului (reclamantul din dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București ), calitatea procesuală activă fiindu-le transmisă pe calea succesiunii legale, sub acest aspect existând identitate de părți.
Pentru a considera îndeplinite cerințele identității de părți, este necesar să existe identitate atât din punct de vedere al părții reclamante cât și din punct de vedere al părții pârâte. Constatând că nu există identitate sub aspectul părții pârâte (pentru motivele anterior expuse), Curtea apreciază că nu este îndeplinită această cerință.
Cu privire la cea de-a doua condiție a identității de obiect (prin obiect înțelegând atât dreptul subiectiv dedus judecății cât și bunul asupra căruia poartă aceste drept), instanța de apel constată că prin sentința civilă nr. 244/2001 s-a admis revendicarea numai pentru terenul aferent imobilului iar din punct de vedere al construcției numai pentru apartamentele care erau deținute cu contracte de închiriere, nu și cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, așa cum este cazul apartamentului nr. 1 deținut în proprietate de pârâții, drept care le-a și fost recunoscut acestora prin sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București. Prin acțiunea introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu pârâții exact apartamentul nr. 1, asupra căruia prin sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București nu a recunoscut autorului acestora dreptului de proprietate, așa cum rezultă din cele ce preced, acțiunea în revendicare din dosarul nr. 5154/2000 fiind adusă numai pentru apartamentele ce nu fuseseră înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu este îndeplinită condiția identității de obiect.
Cât privește cea de-a treia condiție și anume identitatea de cauză juridică, instanța pornește în examinarea îndeplinirii acestei cerințe de la faptul că prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege instituția, categoria juridică sau principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția dedusă judecății. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanță atât împrejurările de fapt ale cauzei cât și dispozițiile legale sau principiile juridice aplicabile speței.
Evaluând temeiul juridic al celor două acțiuni, din această perspectivă, deși aparent cele doua cereri de chemare in judecata ar avea același temei de drept, ambele acțiuni fiind de revendicare formulate în baza dispozițiilor art. 480 Cod civil, Curtea constată că față de momentul introducerii primei acțiuni în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 244/2001, la data promovării și soluționarea celei de-a doua acțiuni în revendicare (mai exact data soluționării sentinței de către Tribunalul București prin sentința civilă nr. 164 din 04 februarie 2009) analiza temeiurilor de drept ale acțiunii introductive s-a realizat într-o manieră mai complexă determinata de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de pronunțarea deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Dacă la momentul judecării primei acțiuni în revendicare, procesul finalizându-se prin pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, singurele dispoziții legale în baza cărora se proceda la soluționarea cauzei, erau reprezentate de prevederile art. 480 Cod civil, instanța realizând o analiză comparativă a titlurilor de proprietate înfățișate de părți, conform regulilor și principiilor statuate de doctrină și jurisprudență în materia revendicării imobiliare, in momentul de față acțiunea în revendicare trebuia analizată atât prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter esențialmente reparator, care reglementează o procedură specială pentru retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada comunistă) cât și luând în considerare cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care a statuat asupra raportului dintre acțiunea în revendicare și Legea nr. 10/2001 cât și asupra condițiilor de admisibilitate și temeinicie ale acțiunii prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Față de cele expuse anterior, instanța apreciază că la momentul pronunțării sentinței apelate, cadrul legislativ aplicabil acțiunii în revendicare, este cu totul diferit de cel existent la momentul judecării primei acțiuni în revendicare, instanța de fond nefiind în situația de a face o simplă comparare de titluri potrivit principiilor clasice care guvernează materia revendicării imobiliare ci o apreciere a admisibilității și temeiniciei acțiunii prin raportare la dispozițiile legii speciale intrate în vigoare după pronunțarea sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, ceea ce conduce la concluzia neîndeplinirii cerinței referitoare la identitatea de cauză a celor două litigii.
Din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța de fond a analizat această problemă a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului București, din prisma soluției pronunțate sub aspectul cererii de intervenție principală formulată de pârâții (din prezenta cauză) în dosarul nr. 5154/2000 a Tribunalului București,ajungând la concluzia că este îndeplinită cerința triplei identități de elemente (anterior analizate). Curtea apreciază că raționamentul primei instanțe nu rezistă la critică, dat fiind faptul că, deși există identitate de părți (acestea având calitate inversată în cele două cauze) nu sunt îndeplinite celelalte condiții referitoare la identitatea de obiect și de cauză.
În primul rând, trebuia tranșat faptul că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă revendicarea apartamentului nr. 1, iar obiectul cererii de intervenție în interes propriu în constituie acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiași apartament. Evident și temeiul juridic al celor două cereri este diferit, acțiunea în revendicare din prezentul dosar fiind întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil, așa cum am arătat anterior, analiza sa fiind complexă în raport de realitățile legislative actuale (intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii cu toată problematica ce presupune examinarea crieriilor tranșate de instanța supremă în ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare) iar acțiunea în constatare având ca temei de drept prevederile art. 111 Cod de procedură civilă.
Tribunalul București, soluționând cererea de intervenție principală a soților, doar a constatat existența dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 în patrimoniul lor, fără să procedeze la o comparare cu titlul reclamantelor, mecanism care ține de esența acțiunii în revendicare.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că în mod greșit a fost adusă excepția autorității de lucru judecat, Curtea față de prevederile art. 297 Cod de procedură civilă, va admite apelul reclamantelor și va desființa sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță, care va analiza cauza ținând cont de toate susținerile și aprecierile făcute de părți în fața acesteia.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la soluționarea fondului litigiului,a vând în vedere că prima instanță a tranșat cauza fără a se pronunța pe fond și instanța de control judiciar a apreciat ca fiind intemeiat primul motiv de apel, consideră că nu se impune analizarea acestor critici.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantele - reclamante și domiciliate în B,-,. 1 bis, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 164 din 04 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și domiciliați în B,-,. 1, sector 2, și cu intimații - chemați în garanție Municipiul B și Consiliul General al Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL D E Finanțe cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
I
Red.
.
9ex./
-4.-
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu
