Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 653/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (449/2009)
Completul 1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.653
Ședința publică de la 13.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER - I
Pe rol pronunțarea recursului formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 1304 A din 22.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
are ca obiect - pretenții.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 30.03.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 06.04.2009 și apoi la 13.04.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.06.2007, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primar General și Primarul General al Municipiului B, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.000 RON pe zi de întârziere, începând cu 08.12.2006 și până la predarea posesiei asupra imobilului situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 190 mp și construcție în suprafață de 288 mp, reprezentând cota ideală de 1/3 din întreg imobilul teren în suprafață de 570 mp și din construcția în suprafață totală de 866 mp, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că prin sentința civilă nr.1468/08.11.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, definitivă și irevocabilă, pârâții au fost obligați să-i restituie în natură cota de 1/3 din imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 570 mp și construcție în suprafață de 866 mp. Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului B sub nr.-/26.03.2007, reclamanta a solicitat emiterea dispoziției de restituire și a procesului - verbal de punere în posesie, dar aceasta a rămas nesoluționată, situație în care devin aplicabile, în opinia sa, dispozițiile art.40 din Legea nr.10/2001, care sancționează acest refuz cu obligarea la plata unei sume calculată pe fiecare zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001, care reglementează obligația deținătorului actual al imobilului restituit de a încheia cu proprietarul un protocol de predare - preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziției de restituire și dispozițiile art.40 din aceeași lege, care prevăd sancțiunea aplicabilă în cazul în care obligația prevăzută de art.25 alin.5 nu este îndeplinită în termenul prevăzut de lege.
În dovedirea acțiunii sale, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize contabile care să stabilească contravaloarea lipsei de folosință pentru cota de 1/3 din imobilul menționat în acțiune pentru perioada 24.04.2007 la zi, probă apreciată de instanța de fond ca fiind utilă și concludentă soluționării cauzei, încuviințată prin încheierea de ședință de la 28.09.2007.
Prin sentința civilă nr.2847/26.03.2008, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, deși reclamantei nu i-a fost predat de către Municipiul B imobilul, aceasta nu este îndreptățită să solicite obligarea pârâților la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în conformitate cu dispozițiile art.40 din Legea nr.10/2001, deoarece art.25 alin.5 din același act normativ stabilește că obligația de predare trebuie îndeplinită în termen de 30 de zile dacă bunul a fost restituit prin procedurile administrative, ori în prezenta cauză temeiul cererii reclamantei este o hotărâre judecătorească și nu un act administrativ.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului s-a susținut că instanța de fond a omis în analiza temeiurilor de drept invocate în acțiune dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, conform cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire". Așadar, exercitarea calității de proprietar, cu toate atributele recunoscute de lege, se exercită conform prevederilor Legii nr.10/2001, nu doar după primirea deciziei administrative, ci și ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune restituirea în natură.
S-a mai susținut de recurentă că instanța fondului a nesocotit și faptul că restituirea imobilului a fost dispusă de o instanță judecătorească, dar în cadrul parcurgerii procedurii administrative instituite prin Legea nr.10/2001.
În opinia recurentei, limitarea aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001 doar la soluționarea administrativă ar contraveni atât prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, cât și principiului simetriei actelor juridice și a egalității cetățenilor în fața legii.
La termenul de judecată din 22.10.2008, tribunalul a calificat calea de atac exercitată de reclamantă ca fiind apel, în raport de valoarea pretențiilor ce formează obiectul litigiului și a pronunțat decizia civilă nr.1304 A/2008, prin care a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că prima instanță a reținut corect faptul că dispozițiile art.40 din Legea nr.10/2001 sunt inaplicabile în cauză, deoarece se referă exclusiv la imobilele cu privire la care obligația de predare este reglementată de art.25 alin.5 din lege, respectiv la imobilele restituite prin decizie sau dispoziție motivată emisă de unitatea deținătoare.
S-a considerat că sancțiunea pentru nerespectarea obligației de predare prevăzută de art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001 a fost instituită de legiuitor ca un mijloc de constrângere a debitorului obligației de predare a imobilului la întocmirea protocolului prin care să transmită bunul proprietarului, fiind justificată prin specificul procedurilor administrative. Spre deosebire de acestea, efectul imediat al restituirii unui bun imobil prin procedura judiciară îl reprezintă posibilitatea proprietarului de a învesti cu formulă executorie hotărârea judecătorească și de a trece la executarea silită, în cazul neexecutării de bună voie a titlului executoriu.
Tribunalul a mai reținut că dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu pot fi considerate ca fiind temeiul de drept al cererii, astfel cum se dorește de apelanta - reclamantă, deoarece prin acestea nu se acordă despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de posibilitatea exercitării dreptului său între data deposedării abuzive și fără titlu valabil și data primirii deciziei, sau, după caz, a hotărârii judecătorești de restituire și nici nu conduce la alte consecințe juridice concrete, cu excepția celei referitoare la predarea imobilului liber de orice sarcini.
Faptul că apelanta - reclamantă a parcurs procedura administrativă prevăzută de lege pentru restituirea imobilului, s-a considerat că nu poate duce la schimbarea sentinței instanței de fond, în condițiile în care recunoașterea dreptului de proprietate al acesteia nu s-a realizat în cadrul acestei proceduri, ci ca urmare a finalizării procedurii judiciare, principiul simetriei actelor juridice și egalității cetățenilor în fața legii nereprezentând un argument în favoarea echivalării acestor proceduri.
În final, s-a reținut că cei care obțin o dispoziție de restituire ca urmare a procedurii administrative au posibilitatea de a constrânge deținătorul bunului să îl restituie prin obligarea acestuia la plata unei sume calculate pe fiecare zi de întârziere, în timp ce beneficiarul restituirii imobilului în natură în temeiul unei hotărâri judecătorești are la dispoziție executarea silită a acesteia, încă de la momentul rămânerii definitive.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, în termen legal și în temeiul dispozițiilor art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, reclamanta a formulat recurs, arătând că, instanța a încălcat principiul rolului activ deoarece, deși învestită cu o acțiune în care se solicita plata lipsei de folosință, instanța își motivează respingerea apelului pe condițiile executării silite.
Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art.2 și greșita aplicare a dispozițiilor art.25 din Legea nr.10/2001. Ca și în cazul hotărârii judecătorești, dispoziția administrativă este titlu executoriu și poate fi pusă în executare imediat în condițiile dispozițiilor art.3741din Codul d e procedură civilă.
Instanța interpretează greșit, susține recurenta, efectele hotărârii judecătorești și a dispoziției administrative și conferă două regimuri juridice distincte restituirii în natură dispusă prin unica procedură prevăzută de Legea nr.10/2001.
Deși învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care se solicita stabilirea lipsei de folosință, instanța de apel decide că o asemenea cerere nu este justificată, atâta vreme cât recurenta are posibilitatea de a solicita și obține punerea în executare a titlului.
În afara faptului că asemenea considerente sunt străine de condițiile exercitării unei acțiuni prin care se solicită acoperirea unei pagube prin folosința abuzivă, instanța de apel nesocotește în tot dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001.
În condițiile în care executarea silită poate fi obținută pentru ambele acte juridice, plata lipsei de folosință poate fi obținută deopotrivă pentru ambele situații.
Conform prevederilor Legii nr.10/2001, nu există nicio diferență între decizie și hotărâre judecătorească, doar momentul nașterii dreptului de a beneficia de atributele dreptului de proprietate este diferit. Exercitarea calității de proprietar, cu toate atributele recunoscute de lege este diferită după cum restituirea în natură este dispusă prin decizie administrativă sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se anulează decizia administrativă.
Chiar dacă este vorba de o hotărâre judecătorească, aceasta este consecința procedurii speciale dispuse prin Legea nr.10/2001 și pentru care, contestația, reprezintă calea de urmat pentru verificarea legalității procedurii administrative.
Limitarea aplicării dispozițiilor acestei legi doar la soluționarea administrativă ar contraveni atât prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, dar, mai ales, principiului simetriei efectelor actelor juridice și al egalității cetățenilor în fața legii.
a contrario, deși ambele sunt titluri executorii, ar însemna ca cei care obțin o dispoziție de restituire au dreptul la plata lipsei de folosință în baza Legii nr.10/2001, iar cei care primesc o dispoziție de respingere să nu aibă dreptul la plata lipsei de folosință doar pentru că restituirea este dispusă prin instanță. În acest sens, recurenta susține că sunt relevante decizia civilă nr.XLVI/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și decizia civilă nr.2779/07.05.2008 pronunțată de aceeași instanță.
Examinând cauza prin prisma criticilor invocate în motivarea recursului, având în vedere înscrisurile administrate în cauză, Curtea, în opinie, majoritară, apreciază că recursul este fondat.
Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit deoarece acesta din urmă nu a înțeles să-și execute obligația de restituire nici până la data formulării acțiunii.
Mai reține Curtea că, prin decizia civilă nr.1468 din 08.11.2006, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis contestația formulată de în contradictoriu cu intimații Primarul General al Municipiului B și Municipiul B prin Primarul General a dispus anularea dispoziției nr.4021/2005 emisă de aceștia și a obligat intimata să restituie în natură contestatoarei cota de 1/3 aflată în proprietatea statului din imobilul din litigiu, respingând ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea intimatei de a acorda contestatoarei un imobil în compensare.
Această decizie a devenit irevocabilă prin neapelare la data de 08.11.2006.
Potrivit cu dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de legea specială, le-au fost restituite imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol, de predare - preluare în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei sau dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces - verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.
Este de notorietate dispoziția art.2 din Legea nr.10/2001, dispoziție potrivit cu care, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Din examinarea acestor dispoziții legale rezultă că, dispoziția emisă în cadrul procedurii administrative este titlu executoriu la fel ca și celelalte înscrisuri cărora dispozițiile art.374 din Codul d e procedură civilă le recunoaște acest caracter.
Potrivit cu dispozițiile normei generale, care este reprezentată de prevederile art.371 din această lege, - și care vin să completeze normele de drept special, astfel cum aceste își găsesc reglementare în prevederile Legii nr.10/2001-, principiul care guvernează materia executării silite este acela al executării obligației de către debitor de bunăvoie, iar în caz contrar, creditorul are posibilitatea executării silite, în modalitatea pe care o consideră eficace și care, așa cum am arătat, este la alegerea sa.
A considera că cererea reclamantei este neîntemeiată, întrucât aceasta a uzitat prevederile legii speciale (în cadrul căreia a obținut și titlul său executoriu), și că trebuia să solicite punerea în executare a hotărârii judecătorești care a finalizat procedura administrativă, nu poate reprezenta, față de dispozițiile legale precitate, decât un formalism excesiv și care impune reclamantei o sarcină exorbitantă constând în aceea că aceasta urmează să declanșeze un alt litigiu consecință tocmai a culpei intimaților cărora li s-ar recunoaște, printr-o asemenea soluție, temeinicia conduitei culpabile ce rezidă în faptul că nu au procedat la emiterea dispoziției de restituire și a procesului - verbal de punere în posesie.
Prin urmare, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.40 din Legea nr.10/2001, dispoziții coroborate cu cele ale art.25 alin.5 din aceiași lege, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de aceste norme urmând a obliga intimații la despăgubirea reclamantului pentru lipsa de folosință asupra imobilului său, astfel cum această valoare a fost stabilită prin expertiza efectuată în fața instanței de fond de către expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În opinie majoritară:
Admite recursul formulat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.1304/22.10.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General și Primarul General al Municipiului
Modifică decizia civilă recurată în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr.2845 din 26.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și Primarul General al Municipiului
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pârâtul la 38316,34 EUR, respectiv, contravaloarea în lei la data plății efective.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.04.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
I
Ex. 2/07.05.2009-
Tribunalul București Secția a IV-a Civilă
Jud. L
Judecătoria Sectorului 2
Jud..
Opinie separată, în sensul respingerii recursului ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Articolul 25 alin.5 din Legea nr.10/2001 reglementează obligația unității deținătoare și implicit dreptul proprietarilor cărora le-au fost restituite imobilele prin procedura administrativă prevăzută de această lege de a încheia un protocol de predare - preluare a imobilului, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire.
Textul are în vedere imobilele restituite în cadrul procedurii administrative prevăzută de această lege specială, cum în mod corect au reținut instanțele anterioare și nu imobilele restituite în procedura judiciară, respectiv prin hotărâre judecătorească.
În cauza dedusă judecății, cota indiviză din imobil a fost restituită recurentei - reclamante prin sentința civilă nr.1468 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă la data de 08.11.2006 și printr-o decizie sau dispoziție motivată emisă de primar în procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001.
Faptul că această hotărâre judecătorească a fost pronunțată în cadrul unei contestații împotriva dispoziției nr.4021/2005 emisă de Municipiul B prin Primarul General în baza Legii nr.10/2001 nu poate duce la concluzia restituirii imobilului în procedura administrativă și implicit la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor articolului 25 alin.5 din Legea nr.10/2001, astfel cum se susține de către recurent.
Contestația formulată de recurenta - contestatoare împotriva dispoziției administrative se soluționează de către instanța de judecată în cadrul unei proceduri judiciare, iar hotărârea pronunțată într-o astfel de procedură poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, pe calea executării silite reglementată de dreptul comun și nu pe baza dispozițiilor articolului 25 alin.5 din Legea nr.10/2001 care își găsesc aplicarea doar în cazul restituirii pe cale administrativă, prin dispoziție sau decizie motivată, ce nu poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită.
Simpla parcurgere de către recurenta - reclamantă și a procedurii administrative prevăzută de Legea nr.10/2001 nu poate schimba caracterul unei astfel de restituiri din restituire pe cale judiciară în restituire administrativă, situație recunoscută chiar de recurentă, care la fila 3 din motivele de recurs alineat 7 vorbește despre analizarea de către tribunal (evident în cadrul soluționării contestației sale) a "legalității finalizării procedurii administrative", recunoscând implicit că dispoziția emisă de intimat, supusă controlului judiciar sub aspectul legalității și temeiniciei sale, echivalează cu finalizarea procedurii administrative.
Dispozițiile articolului 2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii, prevedeau păstrarea calității de proprietar avută la data preluării de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu și dreptul acestora de a exercita această calitate după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Textul nu face nici o referire la modalitatea în care proprietarul intră în posesia efectivă a bunului sau la despăgubirile cuvenite acestuia pentru lipsa de folosință, pentru a fi incident în soluționarea cauzei de față.
Nici principiul simetriei actelor juridice și nici egalitatea cetățenilor în fața legii nu pot justifica transformarea procedurii judiciare desfășurată în fața instanței de judecată în procedură administrativă, astfel cum se susține de către recurentă. A considera altfel, ar însemna o încălcare a dispozițiilor articolului 128 din Constituție care, referindu-se expres la procedura desfășurată în fața instanței de judecată, o denumește procedură judiciară, fără a face distincție între acțiunile de drept comun și cele privind controlul actelor administrative.
Pe de altă parte, invocând dispozițiile articolului 25 alin.5 din Legea nr.10/2001 și cele ale articolului 40 din aceiași lege, recurenta a susținut prin acțiune că deși a solicitat Primăriei Municipiului B punerea în posesie, prin notificarea înregistrată sub nr.-/26.03.2007, aceasta nu a emis protocolul de predare - preluare prevăzut de articolul 25 alin.5 din lege, situație în care ar fi incidente dispozițiile articolului 40 din lege.
La fila 14 din dosarul instanței de fond s-a depus însă copie de pe notificarea invocată, iar din cuprinsul acesteia rezultă că s-a solicitat de recurenta - reclamantă emiterea dispoziției de restituire în natură pentru cota de 1/3 din imobil și nu încheierea protocolului de predare - preluare prevăzut de articolul 25 alin.5 din Legea nr.10/2001.
Mai mult de atât, conform articolului 25 alin.5 din lege, dacă protocolul nu a fost semnat, proprietarul imobilului restituit urma să încheie în fața executorului judecătoresc un proces - verbal de constatare unilaterală de preluare a imobilului, lucru pe care recurenta - reclamantă nu a dovedit că l-ar fi solicitat.
PREȘEDINTE
- -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
