Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 687/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1245/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 687
Ședința publică din 15.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 231 din 20.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă avocatul în calitate de reprezentant al apelantei reclamante, în baza delegației de substituire nr. 56/14.12.2009, eliberată de Baroul București - Cabinet Individual și lipsește reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, iar apelanta a depus la dosar, prin registratura instanței, copii ale hotărârilor judecătorești, potrivit dispozițiilor cuprinse în încheierea de ședință de la termenul anterior.
Avocatul apelantei reclamante arată că nu are alte cereri de formulat, nici probe de solicitat în cauză.
Curtea, față de împrejurarea că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul apelantei reclamante solicită admiterea cererii de apel astfel cum a fost formulată, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în conformitate cu prevederile art. 297 din Codul d e procedură civilă, susținând că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, pronunțând sentința fără a intra în cercetarea fondului.
Solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, precum și amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise și a depune dovada cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare, urmând a aprecia asupra cererii privind amânarea pronunțării.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 09.01.2009 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B reprezentant prin Primarul General, solicitând să se constate că imobilul situat în B,-, sector 3 este deținut nelegal în proprietatea statului și obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, compus din teren viran în suprafața de 213 mp. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul a aparținut autoarei ei, care l-a dobândit prin actul dotal autentificat sub nr.19007/23.08.1920 și prin contractul de cedare autentificat sub nr.11088/22.03.1938.
Părinții reclamantei au dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2483/02.07.1957, iar după decesul acestora, reclamanta a dobândit întreaga masă succesorală, în calitate de unic moștenitor, conform certificatelor de moștenitor nr.1312/15.11.1954 și 125/23.08.2005.
Reclamanta a mai susținut că, în prezent, terenul nu este ocupat, însa Primăria Municipiului Bar efuzat restituirea în natura a acestuia, stabilind în schimb masuri reparatorii prin echivalent, așa cum rezultă din Dispoziția nr.6894/16.11.2006, emisa în baza Legii nr.10/2001.
Întrucât reclamanta s-a considerat îndreptățită la restituirea în natura a imobilului, a formulat contestație împotrivă acestei dispoziții, contestația fiind respinsă în mod definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr.5313/30.09.2008 pronunțată de ICCJ, reținându-se imposibilitatea restituirii în natură întrucât terenul este ocupat de amenajări de utilitate publică.
Întrucât în baza Legii nr.10/2001 nu a obținut restituirea în natură a imobilului, reclamanta a susținut că este îndreptățită să formuleze o acțiune în revendicare în temeiul dispozițiilor art.480 Cod civil, considerată a fi cel mai puternic mijloc de apărare al proprietății
În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 Cod civil.
Reclamanta a depus la dosar în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul următoarele înscrisuri: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2483/1957, certificate de moștenitor, Decret de expropriere nr.130/29.05.1989, Dispoziția nr.6894/16.11.2006.
Pârâtul Municipiul B, prin Primar General, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiata, arătând că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art.480 Cod civil, care constituie dreptul comun în materia revendicării și că în același sens a decis și instanța supremă în Decizia nr.33/9.06.2008 prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.
Notificarea reclamantei a fost analizată pe cale administrativă, și s-a stabilit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.10/2001, insa imobilul nu poate fi restituit în natura, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, astfel că s-a emis o dispoziție de acordare de masuri reparatorii prin echivalent. Aceasta dispoziție a fost contestată de reclamantă, însa s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil legalitatea acesteia.
In drept s-au invocat dispozițiile art.115- 118 Cod procedură civilă.
Reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecata, arătând că înțelege să își întemeieze cererea pe prevederile art.1 Protocolul 1 CEDO, Decizia nr.33/9.06.2008 a și invocând prioritatea dreptului comunitar față de dreptul național, în speța art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Prin sentința civilă nr.231 din 20.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, reținând că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în revendicare a imobilului situat în B,-, sector 3, compus din teren în suprafață de 213 mp. cerere întemeiata atât pe dispozițiile dreptului comun, art.480 Cod civil, cât și pe prevederile art.1, Protocolul 1 CEDO, Decizia nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și invocând și prioritatea dreptului comunitar, față de dreptul național, în speță art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Prima instanță a constatat că reclamanta a urmat și procedura instituită de Legea nr.10/2001, lege specială în materia imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, obținând o dispoziție prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil, în motivarea Dispoziției nr.6894/16.11.2006 reținându-se imposibilitatea restituirii în natură, terenul constituind spațiu recent amenajat ca parc de Primăria Sectorului 3
Împotriva acestei dispoziții reclamanta a formulat contestație, întrucât s-a considerat îndreptățita la restituirea în natură a terenului, contestație ce a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil, așa cum au susținut ambele părți, prin decizia nr.5313/30.09.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr-, tribunalul apreciind, astfel, că s-a stabilit legalitatea dispoziției contestate.
Instanța supremă a pronunțat Decizia nr.33/09.06.2008, prin care a decis în interesul legii că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada menționată, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 Cod civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României).
Prima instanță a apreciat că în prezenta cauză cererea formulată de reclamantă este inadmisibilă, câtă vreme a utilizat procedura Legii nr.10/2001, a obținut o dispoziție cu propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent, stabilindu-se definitiv și irevocabil că terenul ce a făcut obiectul notificării, și revendicat și în prezenta cauză, nu poate fi restituit în natură, legalitatea acestei masuri fiind confirmată și de către instanța de judecată.
Respingerea acțiunii reclamantei în acest mod nu echivalează cu privarea acesteia de accesul la justiție, prin încălcarea art.6 din CEDO, care garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat ca această problemă trebuie examinată intr-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În prezenta cauză, reclamanta, persoana îndreptățită, a supus controlului judecătoresc dispoziția emisă în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, și astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a avut la dispoziție calea specială efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.
Este adevărat că prin dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001 s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului, măsură stabilită ca fiind legală de către instanțele judecătorești, însă aceasta împrejurare nu constituie o încălcare a art.1 din Protocolul I adițional la Convenție, statele contractante dispunând de o marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume masuri, iar Convenția nu impune obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate.
Prin urmare, tribunalul a constatat că prin cererea formulată reclamanta a invocat art.1 din Protocolul 1 la CEDO, și preeminența dreptului comunitar, față de dreptul național, dispoziții care însa nu justifică admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, și nu se poate proceda la compararea titlurilor părților din prezenta cauză, câta vreme pentru imobilul aparținând autorilor reclamantei, expropriat, a fost adoptată o soluție de către stat, iar aceasta a fost urmată de reclamantă și, în urma exercitării controlului judecătoresc, s-a stabilit irevocabil legalitatea măsurii pronunțate în baza Legii nr.10/2001.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, ceea ce s-a și întâmplat în prezenta cauză.
Nu în ultimul rând, prima instanță a apreciat că ambele părți se pot prevala de aspectul pozitiv al puterii de lucrului judecat, în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr-, prin care s-a reținut legalitatea dispoziției emisă de Primăria Municipiului B, respectiv de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă și irevocabilă în această nouă judecată, în scopul evitării contrazicerilor între două hotărâri judecătorești. Efectul autorității de lucru judecat al hotărârii judecătorești, într-o astfel de situație, obligă instanța să soluționeze cauza, în raport cu dispozițiile din hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, întrucât acest principiu trebuie respectat, indiferent de argumentele reclamantei invocate în cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod procedură civilă, apelanta - reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinței apelate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, sector 3 în suprafață de 213 mp. precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de apel, apelanta - reclamantă a făcut o expunere a susținerilor sale de la judecata din primă instanță și a demersurilor efectuate la Primăria Municipiului B în vederea restituirii terenului sus menționat în procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001.
De asemenea, apelanta - reclamantă a prezentat, pe stadii procesuale, modalitatea de soluționare a cererii prin care a solicitat, în dosarul nr- al Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, anularea dispoziției nr.6894/16.11.2006 emisă de Primarul General al Municipiului B prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul expropriat.
Astfel, apelanta - reclamantă a exprimat opinii critice cu referire la decizia nr.5313/30.09.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr- și a susținut că erau aplicabile dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și dispozițiile art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001.
A mai arătat apelanta - reclamantă că a urmat toate procedurile interne administrative și judiciare prevăzute de legislația naționala și, având în vedere că nici în recursul pronunțat de instanța supremă, nu i-a fost restituit în natură imobilul în discuție, a înțeles să exercite acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun; aceasta apreciază că principiul securității raporturilor juridice are o importanță fundamentală, totuși, atunci când încălcarea acestui principiu se datorează unei hotărâri date cu încălcarea gravă a legilor în vigoare, consideră că încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție garantat de art.6 din convenție.
Prin urmare instanța trebuia să rețină, în esență că terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără plata de despăgubiri, astfel că, rezultă mai presus de orice îndoială rezonabilă, ca în patrimoniul statului, nu se află dreptul de proprietate, el fiind numai posesor, dreptul de proprietate aflându-se în continuare în patrimoniul apelantei.
Procedând la compararea titlurilor, se observă ca titlul apelantei, este prevalent întrucât provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâtei - intimate este o ficțiune juridică, el posedând imobilul fără a avea un titlu legal.
Conform art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Având în vedere prevederile art.1 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale se poate concluziona că singura soluție echitabilă în acest caz este restituirea în natura a terenului. Aceasta soluție se impune cu atât mai mult cu cât nu au fost respectate nici prevederile legale interne incidente, în speță art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Astfel, apelanta arată că articolul menționat mai sus dispune că, pentru imobilele expropriate și care nu au fost utilizate în termen de un an, pentru a nu le retroceda foștilor proprietari, este imperios necesară o nouă declarare a utilității publice, ceea ce în cauza de față, nu s-a realizat. Analizând sistematic aceste dispoziții din dreptul intern și coroborându-le cu principiul stabilit prin art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale rezultă, în mod evident, că s-a încălcat flagrant un drept garantat prin Convenția Europeană.
De asemenea, potrivit art.6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,"
Apelanta - reclamantă a făcut trimitere la cauza Lupaș contra României, arătând că în această speță Curtea a reținut că desigur, dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art.6 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat; de asemenea, s-a reținut că reglementarea referitoare la formalitățile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securități juridice. În acest domeniu, rolul Curții nu este să analizezein abstractolegislația și practica interne pertinente, ci de a analiza dacă modalitatea în care i-au afectat pe reclamanți a încălcat Convenția; orice prevedere a Convenției sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu teoretice sau iluzorii, orice soluție contrara aducând atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță.
Analizând normele juridice mai sus menționate se poate constata o încălcare a prevederilor art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care reprezintă un instrument juridic teritorial d e protecție a drepturilor fundamentale și naturale ale cetățeanului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Articolul mai sus menționat instituție un principiu fundamental al procedurii contencioase civile și anume principiul dreptului la un proces echitabil, regulă de drept care stă la baza preeminentei statului de drept.
Deși nu rezultă în mod explicit, din analiza coroborată a textului legal mai sus menționat, rezultă că unul din aspectele ce stau la baza principiului dreptului la un proces echitabil, este ca instanța de judecată, sau organul cu activitate jurisdicțională, " lato sensu", să judece cauza având la baza legea.
Noțiunea de lege (folosită în Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în mai multe articole, fie prin sintagma "lege", art.6 par.1, fie prin sintagma "drept", art.7 par.1), în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, are un înțeles autonom, în sensul ca ea cuprinde, atât normele de drept de origine legislativă, cât și pe cele jurisprudențiale și presupune îndeplinirea unor condiții calitative și, anume cele de accesibilitate și de previzibilitate.
Într-adevăr, în conformitate cu principiul potrivit căruia dispozițiile legale ce impietează asupra drepturilor individuale, trebuie să fie suficient de accesibile și, formulate cu destulă acuratețe, pentru a permite conformarea conduitei destinatarilor legii, legea trebuie să fie accesibilă și previzibilă.
Astfel, apelanta a învederat instanței faptul că a depus toate diligențele impuse de legislația specială în materie, în speță Legea nr.10/2001, și, cu toate acestea, deși era îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, dreptul său de proprietate, drept ce are un caracter perpetuu, ce nu se stinge prin trecerea unei perioade de timp oricât de mari, a fost încălcat.
În concordanță cu principiile instituite de CEDO și de Protocoalele acesteia, limitarea acestui drept se poate realiza numai prin declarare de utilitate publică, cu justă și prealabilă despăgubire.
În vederea realizării acestui drept, nu se poate încălca dreptul apelantei privind accesul liber la justiție. Cum prin legea specială, dreptul acesteia nu a putut fi apărat, a mai rămas unica posibilitate de realizare a acestuia, adică acțiunea în revendicare pe drept comun, ce a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod greșit, de către prima instanță.
Nu se poate reține argumentul instanței de fond cum că această cerere ar fi inadmisibilă, pentru că, în această situație, așa cum apreciază și Curtea Europeană, se aduce atingere dreptului privind accesul liber la judecată.
Cu privire la puterea de lucru judecat invocată de instanța de fond, apelanta a arătat că potrivit art.1201 cod civil "este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Așadar, pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți, de obiect și de cauză.
În ce privește prima cerere de chemare în judecată, apelanta a întemeiat-o pe dispozițiile art.26 alin.3, art.1 alin.1, art.7 alin.1, art.21 alin.5, art.38 alin.2 lit.d și alin.3 din Legea nr.10/2001, iar prezenta acțiune este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și anume art.480 Cod civil, precum și pe prevederile art.1 Protocol 1 CEDO și art.17 din Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
A susținut apelanta că analizând cele învederate mai sus, se ajunge la concluzia că între cele doua cereri nu există identitate de cauză, acestea având temeiuri juridice diferite și prin urmare nu se poate reține puterea lucrului judecat în raport cu hotărârile pronunțate.
A mai susținut apelanta-reclamantă faptul că instanța de fond nu a realizat o interpretare corectă a Deciziei Civile nr.33/09.06.2009, care arată că, într-adevăr, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, cu excepția cazului în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma având prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. S-a susținut că, în speță, se constată, fără putința de tăgadă, că această neconcordanță este evidentă și că nu se poate, sub nici o formă, susține în mod rezonabil afirmația că s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.282 - 298 Cod procedură civilă; potrivit dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 și art.1 alin.2 din nr.OG32/1995 aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Intimatul - pârât nu a formulat întâmpinare la cererea de apel.
În faza procesuală a apelului s-au depus la dosar, cu prilejul administrării probei cu înscrisuri, în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul, sentința civilă nr.684/15.05.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, decizia civilă nr.765 A din 29.11.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și decizia civilă nr. 5313 din 30.09.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că apelul este nefondat și urmează să-l respingă, pentru următoarele considerente:
Toate criticile apelantei - reclamante care țin de interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, în special cele care vizează dispozițiile art.21 alin.5 din acest act normativ, nu pot fi analizate în prezenta cauză având în vedere că apelanta - reclamantă a uzat de calea specifică de atac reglementată de Legea nr.10/2001 în dosarul nr- care a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 5313/30.09.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.
Având în vedere dispozițiile Deciziei nr.LIII (53) din 04.06.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, Curtea reține că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 nu sunt aplicabile în speță, acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 intrând sub incidența exclusivă a dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Cu referire la critica prin care apelanta a susținut că în pofida parcurgerii tuturor procedurilor administrative și judiciare prevăzute de legislația națională, imobilul solicitat nu i-a fost restituit în natură, ceea ce echivalează cu o înfrângere a dreptului de acces la justiție garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin pronunțarea unei hotărâri date cu încălcarea gravă a legilor în vigoare, Curtea reține că este nefondată, întrucât așa cum a reținut și prima instanță, dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, iar reclamanta a beneficiat de acces la instanțele naționale, în cadrul unei proceduri judiciare cu trei grade de jurisdicție care i-au analizat pe fond pretențiile deduse judecății.
Împrejurarea că soluția pronunțată în mod irevocabil în dosarul nr- nu a fost de admitere a cererii de restituire în natură a imobilului solicitat pentru considerentul că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică, nu poate conduce la concluzia că decizia irevocabilă și care se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul constatării imposibilității restituirii în natură, în procedura reglementat de Legea nr.10/2001 ar putea fi reanalizată, având în vedere dispozițiile art.1201 Cod civil.
În ceea ce privește efectele pozitive ale autorității de lucru judecat ale hotărârii prin care s-a soluționat irevocabil dosarul nr- Curtea reține că în mod corect prima instanță s-a raportat la această hotărârea judecătorească în sensul că a avut în vedere alegerea și parcurgerea procedurii administrative și a controlului judiciar asupra acesteia; prima instanță a avut astfel în vedere că s-a stabilit cu putere de lucru judecat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în procedura administrativă fără a invoca excepția autorității de lucru judecat care ar fi condus, în caz de admitere, la respingerea cererii de chemare în judecată pentru existența autorității de lucru judecat, iar nu ca inadmisibilă.
Sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare, în raport de considerentele primei instanțe și de criticile formulate de apelanta - reclamantă, Curtea reține că astfel cum s-a stabilit prin decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor care intră sub incidența acestui act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, având în vedere principiul de drept "specialia generalibus derogant" respectiv existența unei legi speciale (Legea nr.10/2001) prin raportare la dreptul comun (art.480 Cod civil).
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicate având în vedere regula " electa una " și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
Sub aspectul incidenței dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu se poate reține existența unui drept de opțiune între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibul derogant".
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că dacă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat nu mai este posibilă (aspect dezlegat în mod irevocabil în speță), iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și de Legea nr.247/2005, sunt iluzorii, persoana îndreptățită urmează să primească despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a imobilului.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea dispozițiilor art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care a constatat că a avut loc o lipsire de proprietate combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
În speță, s-a constatat că apelanta - reclamantă este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent astfel că aceasta nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun ci exclusiv acțiuni care tind la realizarea efectivă a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pentru considerentele deja expuse, Curtea apreciază că invocarea dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în faza procesuală a apelului nu este de natură să schimbe soluția primei instanțe având în vedere că reclamanta a avut posibilitatea de a supune controlului judecătoresc decizia emisă în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, iar în concret calea oferită de legea specială a fost una efectivă sub aspectul analizării pretențiilor deduse judecății.
Curtea reține, de asemenea, că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile Deciziei nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun față de principul de drept,"specialia generalibus derogant" și " electa una ".
Deși nu se poate susține că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice, examinarea pe fond a unei asemenea cereri nu mai este posibilă întrucât în cadrul marjei de apreciere de care Statul Român dispune cu referire la măsurile reparatorii pentru anumite categorii de bunuri, apelanta - reclamantă a avut la dispoziție o procedură specială de care a uzat și în cadrul căreia s-a stabilit în mod irevocabil, imposibilitatea restituirii în natură a bunului din pricina afectării acestuia de amenajări de utilitate publică.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă cu domiciliul în B, str.- -, nr.11, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 231 din 20.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.4/28.01.2010
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
