Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 701/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
( 1243/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.701
Ședința publică de la 18.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.171 din 09.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 08.12.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 15.12.2009 și apoi la 18.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de apel d e față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 4.01.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SA și a solicitat să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul arabil în suprafață de 3120mp situat în intravilanul comunei, sat, jud. I, să ridice construcțiile aflate pe terenul proprietatea reclamantului, respectiv barăci metalice provizorii, pe cheltuiala pârâtei, totodată să achite către reclamant suma de 6300 lei reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada cuprinsă între data primirii notificării 24.08.2007 și momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în drept fiind invocate prevederile art. 480 Cod civil.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul a dobândit în proprietate terenul în litigiu în baza contractului de vânzare - cumpărare - autentificat sub nr. 4719/30.09.2004 la BNP, că prin decizia civilă nr. 394/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București, devenită irevocabilă, s-a consfințit dreptul de proprietate aparținând reclamantului asupra terenului situat în intravilanul comunei, județul I și că pârâta a fost notificată de reclamant în vederea predării terenului fără construcții însă a refuzat acest lucru dând dovadă de rea credință.
Pârâta a formulat în cauză întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a tribunalului în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, totodată solicitându-se respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
S-a arătat de către pârâtă faptul că pe terenul în litigiu se află o serie de construcții care reprezintă proprietatea pârâtei, acestea nefiind lucrări metalice cum pretinde reclamantul și că prin decizia civilă nr. 394/2006 pronunțată de Tribunalul Bucureștis -a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare nr. 4719/2004, constatându-se dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor existente pe teren.
A mai arătat pârâta că la data edificării construcțiilor, terenul revendicat de reclamant se afla în proprietatea statului, nefiind în vigoare la acel moment legea fondului funciar.
Pe cale reconvențională s-a solicitat de către pârâtă să se constate dreptul de superficie asupra terenului pe care se află construcțiile în privința cărora reclamantul a solicitat să fie ridicate pe cheltuiala pârâtei.
Prin cererea depusă la dosar la data de 31.03.2008 reclamantul a învederat că valoarea terenului în litigiu este de 510.000 lei, iar referitor la capătul 2 din acțiune a precizat că solicită obligarea pârâtei la ridicarea construcțiilor existente pe teren.
Reclamantul a invocat prin cererea depusă la dosar la data de 15.12.2008 excepția autorității de lucru judecat în privința cererii reconvenționale formulată de pârâtă prin care se solicită constatarea dreptului de superficie referitor la terenul pe care au fost ridicate respectivele construcții, în susținerea acestei excepții reclamantul făcând trimitere la decizia nr. 768/2006 a Curții de APEL BUCUREȘTI.
Ulterior, prin cererea anexată la dosar la termenul de judecată din data de 23.06.2008, pârâta a arătat că renunță la judecată în ceea ce privește cererea reconvențională pe care a formulat-o în prezenta cauză.
Tribunalul a încuviințat admiterea în cauză la cererea părților de probatorii cu înscrisuri, interogatorii și expertiză tehnică având ca obiective identificarea terenului în litigiu, stabilirea vecinătăților, identificarea construcțiilor aflate pe teren și precizarea valorii acestora, valoare care se ridică potrivit expertizei la suma de 235.786 lei.
Prin sentința civilă nr. 171/09.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea principală și a obligat-o pe pârâtă să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.120 mp. situat în comuna, sat, județul I, cu vecinătățile arătate în raportul de expertiză topometrică întocmit de expert; au fost respinse ca neîntemeiate, capetele de cerere privind ridicarea construcțiilor aflate pe teren și plata contravalorii lipsei de folosință a terenului.
Prima instanță a luat act că pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale și a obligat-o pe aceasta la 10.905 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin raportare la dovezile administrate în cauză și la dispozițiile art. 480 Cod civil, cererea de revendicare este întemeiată, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului teren fiind consfințit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4719/2004 la BNP, precum și prin decizia civilă nr. 394/2007 pronunțată de Tribunalul București și devenită irevocabilă, astfel că pârâta a fost obligată să lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 3.120 mp situat în comuna, județul I, cu vecinătățile precizate în raportul de expertiză tehnică depus la dosar.
A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la ridicarea construcțiilor existente pe teren pe cheltuiala pârâtului în raport de decizia civilă nr. 394/2006 definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București și prin care, constatându-se nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4719/2004, s-a constatat totodată dreptul de proprietate al SC SA asupra construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, situație în care în ipoteza prevăzută de art. 494 alin. 3 Cod civil, proprietarul terenului nu poate solicita de bună credință să ridice construcțiile de pe terenul respectiv.
Capătul de acțiune care se referă la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, precizată la suma de 6.300 lei, a fost respins, ca neîntemeiat, întrucât reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor sale astfel conform dispozițiilor art. 1169 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă întrucât acțiunea principală introdusă de reclamant a fost admisă în parte, s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.905 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de art. 284 al. 1 Cod procedură civilă apelantul - reclamant solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Apelantul - reclamant a arătat că prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății și, totodată, a schimbat înțelesul și natura acestuia; acesta a făcut o precizare a capetelor de cerere cu care a fost investită prima instanță și a susținut că legiuitorul a prevăzut să nu i se poată solicita (proprietarul construcțiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantului) de bună credință, ridicarea construcțiilor decât dacă este despăgubit pentru materialele și munca depusă, instanța, în mod greșit, nu a dispus obligarea proprietarului terenului la despăgubiri către constructor constând în contravaloarea clădirilor deși a fost administrată proba cu expertiză tehnică în construcții care a avut ca obiectiv și evaluarea acestora.
A mai arătat apelantul - reclamant că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ridicarea construcțiilor, temeiul de drept invocat fiind art. 494 alin. 3 Cod procedură civilă conform cărora: "Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dansul acele plantații si clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, daca plantațiile, clădirile si operele au fost făcute de către oat reia persoana de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea susziselor plantații, si lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor si prețul muncii, sau de a plăti o suma de bani egala cu aceea a creșterii valorii fondului" instanța putând să constate ca este constructor de bună credință, iar reclamantul să fie obligat la plata despăgubirilor privind construcțiile proprietatea societății parate.
A mai arătat apelantul - reclamantul că în baza dispozițiilor art. 129 pct. 4 si 5 Cod procedură civilă, magistratul trebuia să-și exercite rolul activ, în sensul obligării reclamantului de a preciza capătul 2 de cerere in situația în care acesta nu era convins de solicitările reclamantului însă prima instanța s-a limitat la a pronunța o hotărâre care, deși dreptul de superficie nu fusese acordat, a lăsat fără efecte atât dreptul proprietarului terenului (fond dominant) cât și pe cel al proprietarului construcțiilor. Critica deciziei acestei instanțe se referă totodată si asupra interpretării greșite a obiectului dedus judecății (lipsa de folosință) având în vedere ca și expertul a constatat ca pe teren construcțiile erau închiriate, iar activitatea desfășurată de terțe persoane cu voia proprietarului construcțiilor (care realizează venituri), lipsește pe reclamant de a se bucura de prerogativele dreptului său.
În opinia apelantului - reclamant este inadmisibil ca instanța sesizată cu obligarea la respectarea dreptului de proprietate sa nu tranșeze decizia in favoarea proprietarului fondului dominant și cu o despăgubire justă pentru construcțiile ridicate chiar cu bună credință.
Cu atât mai mult cu cât lipsa de folosință asupra dreptului de proprietate rezultă chiar din solicitarea reclamantului prin introducerea acestei cereri privind obligarea paratului să lase în deplină posesie și liniștită proprietate.
Astfel legiuitorul a dispus, in aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 494 Cod civilă, constructorul de buna - credință este îndreptățit să pretindă despăgubirile cuvenite, chiar si de la proprietarul care a dobândit construcția ulterior, căruia îi este opozabil dreptul la despăgubiri.
Când legiuitorul stabilește in articolul 486 cod civil că posesorul este de bună credință dacă poseda ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, acest titlu nu este cerut ca o condiție distinctă de aceea a bunei credințe, ci numai ca un element sau ca mijloc de proba al acesteia din urma si pentru cuvântul că, în general, buna credința nu s-ar putea prezuma din partea aceluia care poseda fără titlu.
În opinia apelantului - reclamant proprietarul pe al cărui fond s-au făcut construcții de către de către un terț de bună credință, trebuie sa păstreze aceste construcții pentru el, plătind însă valoarea materialului si prețul muncii lucrătorilor întrebuințați, sau plus-valoare adusă fondului prin aceste construcții.
Prețul materialului si al muncii ce trebuie sa plătească proprietarul fondului, este acela din momentul facerii construcțiilor, iar nu în momentul restituirii fondului.
A mai arătat apelantul - reclamant că prin întregul material probator menționat a făcut dovada prejudiciului pe care societatea pârâtă l-a provocat prin menținerea pe terenul proprietatea reclamantului a unor construcții dezafectate.
Mai mult față de atitudinea pe care pârâta a avut-o in decursul judecării pricinii instanța, în mod greșit, a reținut buna credință a acesteia întrucât refuzul de a da curs invitației de conciliere privind stingerea pe cale amiabila a litigiului între cele două părți reprezintă, o dovadă certă a relei credințe a societății pârâte.
În mod greșit instanța a respins capătul 3 de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință invocându-se dispozițiile art. 1169 Cod civil având în vedere că din întregul material probator (interogatoriu, expertiza tehnică imobiliară) rezultă că respectivele construcții care se afla pe terenul reclamantului îi cauzează acestuia un prejudiciu prin lipsa de folosință asupra terenului aflat sub clădirile proprietatea pârâtei.
Intimata - pârâtă SC SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, arătând că potrivit deciziei civile nr. 394/20.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă are drept de proprietate asupra construcțiilor identificate prin raportul de expertiză întocmit la prima instanță și că tribunalul și-a îndeplinit obligațiile care derivă din exercitarea rolului activ, soluționând cererea de chemare în judecată, conform dispozițiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă în limitele investirii determinate de cerea de chemare în judecată.
A mai arătat intimata - pârâtă că potrivit art. 132 Cod procedură civilă reclamantul avea posibilitatea să-și precizeze, modifice sau să-și întregească cererea cu atât mai mult cu cât pe toată durata procesului a fost reprezentată de avocați.
În ceea ce privește lipsa de folosință asupra terenului de sub clădirile proprietatea intimatei - pârâte se poate observa că de fapt apelantul a modificat în apel capătul de cerere privind acest aspect, ceea ce legea nu permite, cu atât mai mult cu cât terenul liber se află la dispoziția apelantului ceea ce nu impunea nicio înțelegere prealabilă. Așadar în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut și nici nu poate face dovada lipsei de folosință a terenului.
Pe de altă parte se poate observa că decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 94/20.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă care constituie pentru pârâtă titlul declarativ și despre care face vorbire și apelantul - reclamant este ulterioară titlului translativ de proprietate obținut de către apelantul - reclamant.
Apelantul-reclamant nu a formulat o cerere de accesiune imobiliară artificială și având în vedere că intimata - pârâtă deține pentru construcțiile respective un titlu de proprietate este firesc că apelantul - reclamant să nu poată pretinde demolarea construcțiilor și nici lipsa de folosință potrivit art. 480 Cod civil.
În opinia intimatei - pârâte trebuie avut în vedere și faptul că dreptul său de proprietate asupra construcțiilor respective s-a născut în baza unei hotărâri judecătorești care are putere de lege între părți și care este ulterioară titlului de proprietate al apelantului reclamant.
Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.125 lei achitată cu chitanța nr. -/1 eliberată de CEC Bank SA - ia; s-au aplicat timbre judiciare în valoare de 0,3 lei.
În faza procesuală a apelului s-a administrat proba cu înscrisuri, în cadrul acestei probe a fost depus, în fotocopie, un înscris sub semnătură privată încheiat între apelantul - reclamant și SC Serv SRL, prin reprezentant legal, intitulat "Convenție". Înscrisul a fost depus în dovedirea capătului de cere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință a terenului.
Proba testimonială propusă de apelantul - reclamant pentru a dovedit că nu are acces la terenul în litigiu a fost respinsă ca nefiind utilă și concludentă față de poziția procesuală exprimată de intimata - pârâtă care nu a contestat că terenul este îngrădit și de teza probatorie expusă de apelantul - reclamant.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță Curtea reține că apelul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.120 mp. situat în comuna, sat, județul I, situat în parcela 236/1/1 tarlaua 82, cu vecinătățile indicate, obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor C 1, 2 și C 3 de pe terenul proprietatea sa, pe cheltuiala pârâtei și obligarea pârâte la plata sumei de 6.300 lei reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada 24.08.2007 - 04.01.2008.
Cererea de chemare în judecată a fost motivată în fapt și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil și a fost formulată prin reprezentant convențional profesionist respectiv avocat; pe parcursul judecății în primă instanță cererea de chemare în judecată nu a fost modificată.
În conformitate cu dispozițiile art. 129 al. 6 Cod procedură civilă "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să le pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept însă atunci când apreciază necesar.
De vreme ce reclamantul a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, iar cererea de chemare în judecată cuprindea elementele prevăzute de art. 112 Cod procedură civilă, nu se poate reține că prima instanță nu a dat dovadă de rol activ, aceasta soluționând cauza în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată.
Apelantul - reclamant susține în mod greșit că tribunalul a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul și natura întrucât face confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată (cerere de ridicare construcții) și actul juridic dedus judecății (care poate constitui în speță titlul de proprietate al reclamantului asupra căruia prima instanță nu a făcut considerații de natură să-i schimbe natura juridică sau înțelesul).
În realitate, apelantul - reclamant este nemulțumit că prima instanță nu a examinat al doilea capăt de cerere prin prisma dispozițiilor art. 494 alin. 3 Cod civil, în sensul de a-l obliga pe acesta la contravaloarea construcțiilor identificate prin raportul de expertiză întocmit la judecata în primă instanță, ceea ce ar fi condus la stingerea litigiului dintre părți.
Așa cum s-a arătat deja, prima instanță nu a fost investită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 494 alin. 3 Cod civil ci cu o cerere de ridicare a construcțiilor, pe cheltuiala pârâtei, întemeiată pe prevederile art. 480 și urm. Cod civil.
Nu se poate susține că prin sintagma "art. 480 și urm. Cod civil" reclamantul a indicat dispozițiile art. 494 alin. 3 Cod civil pentru că în acest fel s-ar putea considera că au fost invocate în drept toate articolele din Codul civil, începând cu art. 480.
Pentru considerentele care au fost deja expuse nu se poate aprecia că prima instanță a încălcat prevederile art. 129 pct. 5 Cod procedură civilă, rolul activ neputând fi interpretat în sensul că impune instanței obligația de a le sfătui pe părți asupra mijloacelor procedurale cele mai potrivite pentru valorificarea drepturilor lor, cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost în permanență reprezentant ori asistat de un avocat.
Susținerea că, urmare a încuviințării probei cu expertiză tehnică judiciară care a avut ca obiectiv și identificarea și evaluarea construcțiilor, prima instanță ar fi trebuit, reținând calitatea de constructor de bună - credință a pârâtei să-l oblige la plata contravalorii construcțiilor este, de asemenea, neîntemeiată pe de o parte pentru că limitele investirii instanței nu sunt date de probatoriul încuviințat și de pe altă parte pentru că obiectivele de identificare și evaluare a construcțiilor au fost solicitate de pârâtă care investise instanța cu o cerere reconvențională având ca obiect constatarea dreptului de superficie la care ulterior a renunțat.
Susținerile apelantului - reclamant referitoare la limitele și condițiile în care constructorul de bună - credință are dreptul la despăgubiri nu se impun a fi analizate întrucât ele exced obiectului cererii deduse judecății.
Cu privire la critica prin care s-a susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că pârâta este de bună - credință având în vedere că nu a dat curs invitației la conciliere pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă, Curtea reține că prima instanță a reținut calitatea de constructor de bună - credință a pârâtei asupra construcțiilor edificate pe terenul aflat în proprietatea reclamantului prin raportare la decizia civilă nr. 394/2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra acestor construcții, în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză.
Modalitatea în care SC SA a înțeles să răspundă notificării reclamantului nu influențează calitatea acesteia de constructor de bună - credință asupra construcțiilor.
Curtea reține însă că și sub aspectul poziției procesuale exprimate în cauză, nu s-ar putea reține un refuz de soluționare pe cale amiabilă din partea reprezentanților pârâtei având în vedere că prin notificarea aflată la fila 8 din dosarul tribunalului acesteia i s-a solicitat să ridice construcțiile într-un termen determinat, fără a se propune și alte variante de soluționare a litigiului.
În ceea ce privește soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului Curtea reține că prima instanță a respins acest capăt de cerere reținând că nu s-au administrat dovezi în dovedirea pretențiilor de 6.300 lei iar apelantul - reclamant a criticat această soluție arătând că din raportul de expertiză a rezultat că pârâta a închiriat unor terți construcțiile aflate pe terenul său ceea ce îl lipsește de prerogativele dreptului de proprietate, că temeinicia acestui capăt de cerere rezultă din chiar formularea în justiție a cererii de chemare în judecată având un asemenea obiect și că din întregul material probator rezultă că respectivele construcții există pe terenul său ceea ce îi produce un prejudiciu prin lipsa de folosință asupra terenului aflat clădirile proprietatea pârâtei.
Curtea reține, de asemenea, că în dovedirea cuantumului contravalorii lipsei de folosință asupra terenului, apelantul - reclamant a depus la dosar un înscris sub semnătură privată intitulat "Convenție" încheiat cu SC Serv SRL, care însă nu are dată certă, prin care s-a încheiat o promisiune de închiriere a terenului în litigiu la un preț de 50 ron/zi respectiv 1.500 ron/lună până la eliberarea terenului, iar ulterior între 500 și 750 Euro/lună
Întrucât între părți nu există relații de natură contractuală, cererea de obligare la despăgubiri pentru lipsă de folosință va fi examinată prin prisma dispozițiilor art. 998 - 999 Cod civil.
Sub aspectul faptei ilicite Curtea reține că intimata - pârâtă a recunoscut în mod constant că terenul în litigiu este împrejmuit pentru protecția activelor pe care le deține pe acest teren și nu a contestat dreptul de proprietate al apelantului - reclamant asupra terenului.
Apelantul - reclamant nu a probat că a fost împiedicat prin faptele reprezentanților intimatei - pârâte să acceadă la terenul său nefăcând nicio dovadă în sensul că fost împiedicat în acest sens de reprezentanții intimatei - pârâte.
Având în vedere că dreptul de proprietate asupra construcțiilor i-a fost recunoscut intimatei - pârâte la o dată anterioară titlului de proprietate al apelantului, era necesar să se probeze și împrejurarea că împrejmuirea terenului a fost făcută ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către apelant și în scopul de a-l împiedica pe acesta să-și valorifice dreptul de proprietate asupra terenului.
Existența construcțiilor pe teren, edificate cu mult înainte de dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către apelant, prin ea însăși nu constituie faptă ilicită iar pentru terenul de sub construcții reclamantul nu are drept la contravaloarea lipsei de folosință întrucât are la îndemână acțiunile specifice instituției accesiunii imobiliare artificiale.
Prin urmare nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a reprezentanților intimatei - pârâte, prin urmare nici a vinovăției acestora.
Cu referire la existența unui prejudiciu, deși nu se poate considera că apelantul - reclamant, în condițiile actuale, nu întâmpină dificultăți în valorificarea atributelor dreptului său de proprietate asupra terenului acesta nu a probat în concret cuantumul prejudiciului, înscrisul mai sus menționat având valoarea unui început de dovadă (în lipsa datei certe a înscrisului și față de caracterul de promisiune de închiriere).
În lipsa reținerii unei fapte ilicite în cauză nu se impune analiza legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cum cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ Curtea consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 Cod civil.
Împrejurarea că intimata - pârâtă ar fi închiriat construcțiile unor terți nu reprezintă în sine o faptă ilicită de natură a-l prejudicia pe apelant ci este o modalitate de exercitare a prerogativelor izvorâte din dreptul de proprietate asupra construcțiilor.
Nu se poate reține în nici un caz că temeinicia unei cereri rezultă din chiar faptul formulării ei așa cum a susținut apelantul - reclamant căci o asemenea ipoteză lipsește întregul proces judiciar de necesitarea dovedirii pretențiilor deduse judecății.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - reclamant, domiciliat în comuna, sat, județul I împotriva sentinței civile nr. 171 din 09 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC SA cu sediul în B, nr. 168, sector 1, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.12.2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact.G/
4ex./09.02.2010
-3.-
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
