Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 77/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.77.R
Ședința publică de la 11.02.2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Andreea
GREFIER -
Pe rol judecarea cererii de apel formulată de recurenții-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B împotriva deciziei civile nr.888.A din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimatul-chemat în garanție SC SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic ce depune delegația la dosar, intimatul-reclamant, personal și asistat de avocat ce depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr.11985 din 28.12.2009, lipsind recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B precum și intimatul-chemat în garanție SC SA.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care, învederează că la data de 02.02.2010, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, în 3 exemplare, ce nu a fost comunicată și părților adverse. De asemenea, se învederează că la data de 04.02.2010, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice au mai depus două exemplare ale motivelor de recurs pentru comunicare cu intimații.
Curtea înmânează reprezentantului legal al recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, un exemplar al întâmpinării formulate de intimatul-reclamant.
Reprezentantul recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,învederează instanței că, în opinia sa, s-ar impune comunicarea motivelor de recurs formulate de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și către intimatul-chemat în garanție SC SA.
Curtea, având în vedere soluția pronunțată de instanța de apel, nu apreciază că se impune comunicarea motivelor de recurs formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, intimatului-chemat în garanție SC SA.
Reprezentantul recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căruia solicită emiterea unei adrese către pentru a ne comunica valoarea imobilului în litigiu la valoarea anilor 1996-1997, întrucât din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă modalitatea prin care s-a ajuns la suma menționată în dosarul de față.
Curtea apreciază că la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă valoarea imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr.112/1995.
Reprezentantul recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.
Reprezentantul intimatului-reclamant, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Reprezentantul recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicită admiterea propriului recurs astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Reprezentantul intimatului-reclamant, pune concluzii de respingere a recursurilor formulate de recurenții-pârâți Municipiul prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul recurentului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, pune concluzii de respingere a recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea reține recursurile în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul B prin Primar General și C A, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei de 2133 RON, reprezentând prețul actualizat cu indicele de inflație la momentul plații pentru apartamentului nr. 1 din B, str. -. - nr. 39, parter, sector 1; obligarea în solidar a paraților Municipiul B prin Primar General și C A la plata sumei de 244.951 lei reprezentând diferența de valoare dintre valoarea de piața a locuinței la data evicțiunii și suma restituita de Ministerul Finanțelor Publice cu titlul de preț reactualizat și obligarea în solidar a paraților la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr- încheiat în baza Legii nr.112/1995 a achiziționat apartamentul nr. 1 din B, str. -. - nr. 39, parter, sector 1. Ulterior prin sentința civila nr. 2432/17.03.2005 pronunțata de Judecătoria sector 1 B în dosarul nr. 11683/2002, definitiva și irevocabila, s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare nr- și s-a dispus obligarea reclamantului de a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul menționat în paragraful anterior către moștenitorii foștilor proprietari.
La data de 23.01.2003 a decedat soția reclamantului,coproprietara imobilului în litigiu,iar prin certificatul de moștenitor nr. 75/2004 emis în dosarul succesoral nr. 84/2004 la BNP reclamantul a fost instituit ca unic moștenitor.
În drept, au fost invocate disp.art.50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, art. 1137, 1341 și 1344 Cod Civil, art. 274.pr.civ.
La data de 24.09.2008, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare invocând, pe capătul I de cerere excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
De asemenea pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a CS. A, în raport de prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, motivând ca aceasta societate a fost partea care a încasat comisionul și prin urmare numai aceasta poate fi obligata la restituirea sumei de 1 % - comision - încasată la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr-.
În ședința publica din data de 23.10.2008, instanța a pus în discuția pârtilor excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, excepție pe care a respins-
Prin sentința civilă nr. 943/29.01.2009, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și pârâta-chemată în garanție CAa stfel cum a fost precizata; a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata sumei de 11.923,26 lei reprezentând preț actualizat; a fost obligat pârâtul Municipiul B la plata sumei de 233.027,74 lei cu titlu de daune interese; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și s-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr- reclamantul - împreună cu defuncta sa soție - a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în B, str. -. - nr. 39, parter, sector 1.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 2432/17.03.2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 B în dosarul nr. 11683/2002, și irevocabilă, fost admisă acțiunea formulată de reclamantul și a fost obligat pârâtul (reclamantul din prezenta cauza) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul cumpărat conform disp. Legii 112/1995, constatându-se totodată și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr-.
Referitor la primul capăt al acțiunii, instanța a reținut că prin dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 din Legea 112/1995.
Motivul pentru care legiuitorul a înțeles să stabilească în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor obligația de a restitui foștilor chiriași prețul actualizat plătit pentru apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr.112/1995, și prin aceasta și calitatea procesuală pasivă a acestuia în astfel de acțiuni, este evident dacă avem în vedere că fondul extrabugetar constituit conform art. 13 din legea 112/1995 se alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natura foștilor proprietari, după deducerea comisionului de 1 % din valoarea apartamentelor. Prin urmare, deși vânzarea apartamentelor se făcea de unitățile administrativ teritoriale, prin unitățile specializate, prețul era încasat de Ministerul Economiei si Finanțelor.
Pentru identitate de rațiune, a apreciat instanța că această soluție se impune și în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești, ci, ca în cazul de față, cumpărătorii au fost deposedați de lucrul vândut ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare introduse de foștii proprietari.
Pe lângă aceasta prevedere din legea specială, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1336. civ. se instituie obligația vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru evicțiune, adică pentru pierderea - în tot sau în parte - a proprietății bunului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Din moment ce evicțiunea s-a produs și este totală, contractul de vânzare-cumpărare se rezoluționează cu efecte retroactive, iar cumpărătorul are potrivit dispozițiilor art. 1341.civ dreptul la restituirea prețului, echivalentul fructelor dacă a fost obligat să le restituie evingătorului, la cheltuielile de judecată ocazionate de evicțiune precum și la daune interese.
În speță, sunt întrunite toate condițiile pentru a fi angajată garanția pentru evicțiune și anume: evicțiunea s-a produs, cauza acesteia este anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către reclamant și nu s-a făcut de către vânzător dovada cunoașterii cauzei de evicțiune, pentru a înlătura prezumția instituita în acest sens de lege în favoarea cumpărătorului.
Având în vedere ca reclamantul a achitat integral prețul apartamentului, si ținând cont și de cele expuse mai sus cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice instanța l-a obligat pe acesta la plata sumei de 11.923,26 lei reprezentând preț actualizat, stabilit conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil. Pârâtul a fost obligat la restituirea întregii sume reprezentând prețul actualizat, inclusiv comisionul de 1 %, deoarece disp. art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 prevăd ca prețul actualizat - fără a se face distincție între comisionul de 1 % si restul de preț - va fi restituit de către Ministerul Economiei si Finanțelor.
S-a mai reținut că, pe lângă restituirea prețului cumpărătorul are dreptul la daune interese, care includ orice prejudiciu suferit de acesta ca urmare a evicțiunii. Dintre acestea Codul civil prevede expres ca, dacă valoarea lucrului vândut ar fi sporit între data vânzării si data evicțiunii, vânzătorul datorează cumpărătorului si plata echivalentului acestui spor ( art. 1344).
În același sens a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu împotriva României. Astfel, s-a reținut ca "restituirea apartamentului în litigiu. ar plasa partea, atât cât este posibil într-o situație în care se regăsea dacă exigențele articolului 1 din Protocolul 1 ar fi fost respectate. În lipsa faptului că, statul reclamat nu a efectuat o restituire asemănătoare. Curtea decide că acesta va trebui să dea reclamantei pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare la valoarea actuala a apartamentului" ( cauza Raicu împotriva României, hotărârea din 19.10.2006).
Prin raportul de expertiza întocmit în cauza s-a determinat sporul de valoare dobândit de apartamentul nr. 1, ca fiind de 233.027,74 lei.
Întrucât în cazul daunelor interese nu mai există nicio dispoziție legală specială, derogatorie, a apreciat instanța că obligația de plată revine, potrivit dreptului comun, vânzătorului. Drept urmare, instanța a obligat pe pârâtul Municipiul B, la plata sumei de 233.027,74 lei, cu titlu de daune interese.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că potrivit art. 29 din G nr.20/1996, cu modificările și completările ulterioare, pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii 112/1995, vânzarea apartamentelor în condițiile acestei legi se făcea de către societățile comerciale și/sau unitățile specializate în vânzarea locuințelor sau care administrează locuințele.
Pentru activitatea desfășurată de aceste societăți comerciale (cum este și cazul chematei în garanție C A) sau unități specializate în vânzarea/administrarea locuințelor, primeau un comision de 1% din prețul de vânzare a apartamentelor ( art. 9 alin. 5 din Legea 112/1995). Practic, ele acționau în calitate de mandatari ai proprietarului - Municipiul B comisionul de 1 % reprezentând remunerația cuvenită acestora.
În condițiile în care pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu a tăcut dovada unei culpe a CS. A în executarea mandatului, instanța a apreciat că pretenția acestuia referitoare la obligarea C A la restituirea comisionului încasat este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul B prin Primarul General și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea apelului său, apelantul-pârât Municipiul B prin Primarul General a învederat că, în ceea ce privește excedentul de valoare reprezentat de diferența dintre valoarea de circulație a apartamentului și prețul actualizat plătit la cumpărarea acestuia, dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. - prevăd că "restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21 se face de către Ministerul d e Finanțe, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare". Prin urmare,în mod greșit a dispus instanța de fond obligarea Municipiului B la plata acestor sume.
S-a mai susținut că în mod greșit a reținut instanța faptul că reclamantul a fost evins, art. 1356.civ stipulând în mod foarte clar că "dacă vânzătorul cunoștea viciile lucrului, el nu poate fi obligat decât pentru restituirea prețului și pentru spezele tăcute de cumpărător cu ocazia vânzării".
Potrivit art. 1337.civ. "vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare-cumpărare a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut (. ) care n-ar fi declarate la facerea contractului".
poate fi și reclamantului faptul că avea cunoștință de faptul că apartamentul ce urma să-l cumpere făcea parte din cele incluse în categoria imobilelor naționalizate și că prezenta un risc; astfel, prevederile art. 1340.civ. sunt incidente în cauză, respectiv, vânzătorul urmează a plăti doar prețul achitat de către cumpărător, acesta cumpărând apartamentul pe riscul său.
Un alt argument este dat de faptul că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu se prevede nicio clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, punctul 9 al contractului prevăzând că drepturile și obligațiile părților se completează cu drepturile și obligațiile ce decurg din Legea nr. 112/1995, iar această lege nu conține nicio dispoziție specială în raport de prevederile de drept comun, ca atare se va aplica dreptul comun.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9.proc.civ.
Prin apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, acesta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că - potrivit principiului relativității efectelor contractului - acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului B si reclamant, este terț fata de acest contract.
Prin urmare, Municipiul B are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.
În situația evingerii cumpărătorului, prin deposedarea acestuia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr-, în conformitate cu dispozițiile art.1337 civ, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului
Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice si sa-i acorde calitate procesuala pasiva acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.
cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul litigiului, în urma admiterii acțiunii în revendicare întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului. respectiv Primăria Municipiului B, fata de pretențiile privind plata prețului.
S-a mai arătat ca în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulata de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu C A si a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea inclusiv a comisionului.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1 %, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române -, după caz. "
Din textul de lege menționat mai sus reiese clar ca acest comision de 1 % a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului B, în speța, de C
Mai mult decât atât, Ministerul Finanțelor Publice, nu a făcut altceva decât sa încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1 %, astfel încât această instituție, care nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi obligata si la restituirea acestuia.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din proc.civ.; art.1337 Cod civil; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; Legea nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului; art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.l12/1995.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondate a apelurilor, precum si obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata.
În ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că instanța a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor legale speciale, derogatorii de la norma civila comuna, care au statuat faptul ca "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile se face de către Ministerul Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 din Legea 112/1995".S-a susținut că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al intimatului-reclamant a fost constatat nul prin sentința civilă nr.2432/17.03.2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 în dosarul civil nr. 11683/2002, iar prin aceeași sentință a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul către moștenitorii foștilor proprietari,se impune respingerea excepției reiterate si obligarea acestui parat la restituirea prețului actualizat.
Referitor la cel de-al doilea aspect al acestui apel vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție a A, s-a învederat de intimatul-reclamant că îl lasă la aprecierea instanței, fata de împrejurarea ca apelanta-parata nu a făcut dovada vreunei culpe în exercitarea mandatului pe care l-a avut la încheierea contractului de vânzare-cumpărare desființat.
Cu privire la apelul promovat de pârâtul Municipiul B prin Primarul General,s-a arătat că instanța în mod corect si legal a obligat pe de o parte, potrivit art.50 din Legea 10/2001 pe Ministerul Finanțelor la restituirea prețului actualizat si, pe de alta parte pe vânzător, Municipiul B, la plata diferenței dintre valoarea actuală a bunului, potrivit expertizei tehnice întocmite si prețul actualizat ce urmează a fi primit de la Ministerul Finanțelor.
S-a susținut de intimatul-reclamant că,a nu fi despăgubit integral cu valoarea actuala a imobilului vândut (prin însumarea prețului actualizat si diferența dintre valoarea actuală si prețul actualizat) ar însemna o prejudiciere a sa. Așa a decis si prin hotărârea pronunțata la 19.10.2006 în cazul Raicu împotriva României, atunci când a stabilit ca "restituirea apartamentului în litigiu. ar plasa partea, atât cat este posibil într-o situație în care se "regăsea daca exigentele articolului 1 din Protocolul 1 ar fi fost respectate. In lipsa faptului ca, statul reclamat nu a efectuat o restituire asemănătoare. Curtea decide ca acesta va trebui sa dea reclamantei suma corespunzătoare la valoarea actuala a apartamentului". În acest sens operează si ultimele modificări operate la Legea 10/2001.
Cât privește faptul ca intimatului-reclamant nu i s-ar cuveni o despăgubire integrala datorita împrejurării ca ar fi cunoscut pericolul evicțiunii, prin simpla cumpărare a unui bun naționalizat, s-a arătat că, așa cum reiese din probele administrate, intimatul-reclamant și soția sa au fost cumpărători de buna credința, iar contractual s-a încheiat după ce la dosar au fost depuse adeverințe din care reieșea ca imobilul vândut nu făcea la acea data obiectul vreunei cereri de restituire.
Contractul a fost desființat cu motivarea ca titlul vânzătorului a fost lipsit de valabilitate si nu pentru rea-credința. De altfel, așa cum corect a reținut si judecătorul fondului, în speța sunt întrunite toate condițiile pentru a fi angajata răspunderea pentru evicțiune si anume: evicțiunea s-a produs, cauza acesteia este anterioara încheierii contractului de către reclamant si nu s-a făcut de către vânzător dovada cunoașterii cauzei de evicțiune, pentru a înlătura prezumția instituita în acest sens de lege în favoarea cumpărătorului.
Prin decizia civilă nr. 888/17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, au fost respinse ambele apeluri, ca nefondate.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul B prin Primarul General, s-a reținut în esență că:
Este adevărat că disp.art.50 alin 21și 3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 prevăd că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, însă aceste dispoziții legale nu sunt incidente în speța de față.
Prevederile art.50 alin 21din Legea nr.10/2001, care prevăd posibilitatea restituirii prețului de piață al imobilelor vândute în baza Legii nr.112/1995, prin contracte desființate în mod irevocabil, au fost introduse prin Legea nr.1/2009, publicată în Of nr.63/03.02.2009.
Dispozițiile art.50 alin 3 din Legea nr. 10/2001, care instituie calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor în cauzele având ca obiect restituirea prețului actualizat au fost modificate, în sensul arătat, tot prin Legea nr.1/2009.
Aceste texte de lege nu erau însă în vigoare la data soluționării cauzei de către prima instanță, astfel că în mod corect s-a reținut că are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata diferenței dintre valoarea de circulație a apartamentului și prețul actualizat al acestuia Municipiul B prin Primarul General, întrucât acestuia îi revine obligația de a-l garanta pe cumpărător pentru evicțiune, conform disp.art.1336 civ. Dispozițiile legale mai sus arătate nu pot fi aplicate în apel, întrucât nu sunt norme de procedură și ca atare nu sunt de aplicare imediată.
A mai reținut instanța că în cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului în caz de evicțiune prin fapta unui terț, prevăzute de art.l337 și urm civ. și anume: există o tulburare de drept din partea unui terț; tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării; cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de cumpărător.
Cu privire la cea din urmă condiție, tribunalul a reținut că sarcina probei cunoașterii cauzei evicțiunii de către cumpărător incumbă vânzătorului, or în speță Municipiul B nu a tăcut o astfel de probă. Simplul fapt că imobilul vândut tăcea parte din categoria imobilelor naționalizate nu presupune, în mod automat, că și cumpărătorul a cunoscut cauza evicțiunii.
A reținut instanța de apel că nu poate fi primită nici susținerea apelantului-pârât în sensul că nu putea fi obligat la plata diferenței dintre valoarea de piață a imobilului și prețul actualizat al acestuia pentru că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 nu ar fi prevăzută nicio clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului.
Regimul legal al garanției contra evicțiunii prin fapta unui terț, neavând caracter imperativ, poate fi modificat prin convenția părților, astfel cum rezultă din disp.art.1338 civ.
Prin urmare, exonerarea totală sau parțială de răspundere pentru evicțiune prin fapta unui terț este permisă, însă trebuie să fie expres prevăzută printr-o clauză contractuală, fiind de strictă interpretare.
În speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 nu cuprinde o astfel de clauză de exonerare de răspundere pentru evicțiune, astfel că se aplică regulile garanției de drept prevăzute de Codul civil.
Temeinicia cererii având ca obiect plata diferenței dintre valoarea de piață a apartamentului vândut în temeiul Legii nr.112/1995 și prețul actualizat plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost reținută și prin prima disp.art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Raicu contra României (hotărârea din 19.10.2006), Curtea a statuat că orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate. Curtea a amintit că trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens,Curtea a stabilit că acest echilibru este atins de obicei atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate.
S-a concluzionat de C că, întrucât reclamanta din acea cauză nu a avut posibilitatea obținerii unei compensări a diferenței dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului la data hotărârii prin care a fost lipsită de bunul său, a avut loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1, atingerea adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale rupând, în defavoarea sa, justul echilibru ce trebuia păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut în esență că:
Este neîntemeiată susținerea apelantului-pârât privind lipsa calității sale procesuale pasive în cauză.
Prima instanță a reținut în mod corect că pârâtul Ministerul Finanțelor Publica are calitate procesuală pasivă doar pe capătul de cerere privind restituirea prețului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu rata inflației.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice într-o astfel de cerere este instituită de disp.art.50 alin 3 din Legea nr. 10/2001 (în forma veche, nemodificată prin Legea nr.1/2009, cât și în forma actuală, modificată), în conformitate cu care, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea disp. Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr.112/1995.
Contrar celor susținute de apelantul-pârât, dispozițiile cu caracter general ale Codului civil în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune sunt înlăturate, cât privește obligația restituirii prețului actualizat al imobilului vândut, de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, cel ținut să răspundă, în cazul arătat fiind, deci, Ministerul Finanțelor Publice.
S-a reținut că nu este întemeiată nici susținerea apelantului-pârât privind greșita respingere a cererii de chemare în garanție a CS.- A, având ca obiect restituirea comisionului de 1 % încasat de această societate și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea inclusiv a comisionului.
Trebuie avut în vedere, pe de o parte, că disp.art.50 alin 3 din Legea nr. 10/2001 stabilesc că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să restituie prețul actualizat, fără a limita obligația de plată doar la diferența dintre prețul actualizat și comisionul de 1 %, or "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să facă acest lucru).
Pe de altă parte, încasarea comisionului de 1 % de chemata în garanție C - Aar eprezentat remunerarea activității prestate de aceasta, în calitate de mandatar al vânzătorului, privind evaluarea și vânzarea imobilului în litigiu. Nefăcându-se dovada vreunei culpe a chematei în garanție în executarea mandatului,aceasta nu poate ti obligată la restituirea comisionului,așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții-pârâți.
Prin recursul formulat de către Municipiul B se susține în esență că:
Față de dispozițiile speciale ale Legii nr. 1/2009, lege de imediată aplicabilitate, ale Legii nr. 112/1995 și ale art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, și în raport de obiectul cauzei consideră recurentul că Municipiul B nu are calitate procesuală pasivă.
În condițiile Legii nr. 112/1995 și nr.HG 20/1996, republicată, suma obținută din vânzarea apartamentului nu au fost însușită de această instituție, ci s-a constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 13 alin. 6 din Legea 112/1995.
Obligația de garanție pentru evicțiune operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, se arată că aceasta nu este îndeplinită întrucât vânzătorul nu poate răspunde pentru împrejurările ivite după încheierea contractului de vânzare-cumpărare și transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul era proprietate de stat, toate condițiile încheierii contractului fiind îndeplinite; nevalabilitatea titlului statului s-a constatat ulterior.
Referitor la condiția ce impune ca evicțiunea, respectiv cauza acesteia să fi fost cunoscută de cumpărător, în situația considerării ca îndeplinită condiția ca această cauză a evicțiunii să fie anterioară vânzării, implicit cauza evicțiunii a fost cunoscută de cumpărător, acesta cunoștea eventualitate revendicării imobilului de către foștii proprietari și, mai mult, chiar și-au asumat riscul cumpărării în aceste condiții.
Chiar în condițiile răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun, evicțiunea totală presupune, în primul rând restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.
Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune - în susținerea recurentului - valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul legii nr. 112/1995.
Arată recurentul că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți); stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.
Având în vedere că prețul plătit în temeiul legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate mai sus.
În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune; acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr. 10/2001.
În cazul imobilelor vândute în baza legii nr. 112/1995, prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție socială, fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală; a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale
Așadar, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.
Prin recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, se aduc deciziei recurate următoarele critici:
Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
În mod greșit, atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului B prin mandatar SC SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului
În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, consideră recurentul că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului B, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.
Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului B, fața de pretențiile privind restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație a imobilului în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
Același recurent critică hotărârea instanței de fond cât și pe cea pronunțată în apel și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chematul în garanție privind restituirea comisionului de 1 % încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr-.
Din prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a legii 112/1995 reiese ca acest comision de 1 % a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului B, în speță, de SC SA.
Ministerul Finanțelor Publice, nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, astfel încât instituția menționată nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și ca atare nu poate fi obligată și la restituirea acestuia.
Instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sume (corespunzătoare menționatului comision de 1%) care nu a intrat niciodată în patrimoniul sau, fapt reținut chiar de aceasta în considerentele sentinței de fond, provocând în acest fel un prejudiciu instituției recurente.
În drept: au fost invocate prevederile art.304 pct. 9 din proc.civ. art.1344 Cod civil, Legea nr.10/2001, Legea nr.112/1995.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, prin aceasta susținând în esență că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor speciale din art. 50 ale Legii 10/2001, derogatorii de la dreptul comun, la situația concretă a intimatului - al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Mai arată intimatul că prevederile din conținutul art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu înlătură dreptul acestuia la o despăgubire reală și integrală, inclusiv cu sporul de valoare a bunului vândut, potrivit dispozițiilor art. 1344.civ. A nu fi despăgubit integral, cu valoarea actuală a imobilului, ar însemna - în susținerea intimatului - prejudicierea acestuia.
Condiția ca motivul evicțiunii să fie anterior încheierii contractului operează de drept - în susținerea intimatului - în ce îl privește întrucât precaritatea titlului vânzătorului, chiar constatată ulterior, prin compararea titlurilor revendicanților cu al vânzătorului este preexistentă contractului, pentru cauzele constatate definitiv și irevocabil de instanță ca preexistând încheierii contractului.
Arată intimatul că - potrivit probelor administrate - a fost cumpărător de bună credință al imobilului, iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după ce la dosar s-au depus adeverințe din care reieșea că imobilul vândut nu făcea obiectul vreunei cereri de restituire.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursurile, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raportat la situația concretă a reclamantului -intimat, care este aceea de fost cumpărător (în baza Legii 112/1995) al unui imobil, al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat (constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă), prevederile speciale conținute în art. 50 alin. 3.pr.civ. - conform cărora "restituirea prețuluiprevăzut la alin. (2) și (2 ind. 1) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea 112/1995, cu modificările ulterioare" - sunt întrutotul aplicabile.
Fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare (al intimatului) constatat nul anterior sesizării instanței cu acțiunea pendinte, respectivul contract este considerat a nu fi existat niciodată (consecință a întinderii efectelor nulității și pentru trecut). În acest context, principiului relativității efectelor contractului - care privește drepturile și obligațiile generate de un contract și, ca atare, nu își poate găsi aplicare decât în situația unui contract aflat în ființă - nu i se putea da eficiență în speță.
Mai mult, ținând seama că menționatul principiu de drept are valoarea unei reguli proprii dreptului comun, iar reglementarea din art. 50 alin. 3 Legea 10/2001 are valoarea unei norme speciale, aceasta din urmă are prioritate în aplicare față de principiul menționat.
Obligația stabilită, în speță, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice - de restituire a prețului achitat de reclamant în baza contractului ce a fost ulterior desființat - este fundamentată pe principiul repunerii părților în situația anterioară, astfel cum acesta a fost particularizat prin art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, iar nu pe obligația (de drept comun) de garanție pentru evicțiune. Ca atare, argumentele prin care acest pârât-recurent susține neîntrunirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului nu au corespondent în considerentele care sprijină soluția de admitere a cererii îndreptate împotriva Ministerului Finanțelor Publice și, în consecință, nu pot constitui suportul unei analize de legalitate a menționatei soluții.
În ce privește cea de-a doua critică susținută de același recurent, respectiv cea referitoare la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție pe care a formulat-o împotriva SC SA, Curtea constată că aceasta nu constituie decât o reiterare a criticii aduse aceleași soluții prin motivele de apel.
Instanța de apel, analizând această critică, a conchis că nu este fondată prin raportare la absența oricărei distincții, în cuprinsul art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, referitoare la comisionul de 1% reținut de unitățile specializate în evaluarea și vânzarea locuințelor în baza legii 112/1995.
Observând că recurenta nu aduce, pe acest aspect, vreo critică judecății făcute de instanța de apel, și reținând că recursul este - potrivit art. 299 coroborat cu art. 304 și 129 alin. ultim pr.civ. - calea de atac în care se poate analiza exclusiv legalitatea hotărârii instanței de apel, Curtea constată că motivul de recurs astfel formulat nu poate constitui premisa unei analize de legalitate a deciziei recurate.
Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al recursului astfel susținut de Ministerul, Finanțelor Publice.
Referitor la recursul declarat de Municipiul B reprezentat de Primarul General, Curtea reține că:
Obligația acestui pârât recurent de a plăti reclamantului-intimat suma de 233.027,74 lei cu titlu de daune interese, reprezentând diferența dintre prețul actualizat ce a fost plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare 316/112-1998 și valoarea de circulația a imobilului ce a făcut obiectul menționatului contract, a fost apreciată de instanțele de fond și apel ca fiind fondată pe obligația de garanție pentru evicțiune.
Această apreciere a instanțelor este eronată, prin raportare la situația de fapt pe care au reținut-o, și anume aceea în care în privința contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al reclamantului a operat sancțiunea nulității.
În atare situație devin operante - pentru dezdăunarea părților ce au contractat - principiile efectelor nulității, printre care se numără și acela al repunerii părților în situația anterioară.
reprezintă deposedarea de un lucru obținut legal, suferită în urma unei hotărâri judecătorești sau a unui anumit drept exercitat într-un anumit fel de altcineva.
Condițiile cerute pentru a opera răspunderea pentru evicțiune sunt, în lumina art. 1337 și urm. din civ.: existența unei tulburări de drept; existența unei cauze a evicțiunii care să fie anterioară vânzării și necunoașterea, de către cumpărător, a cauzei evicțiunii.
Prin raportare la conținutul menționat al instituției evicțiunii și la condițiile legale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a opera această instituție, dezdăunarea cumpărătorului pe temeiul răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului poate opera numai în situația în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată valabilitatea titlului lui de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era cunoscută cumpărătorului și preexista datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Altfel spus, răspunderea pentru evicțiune intervine în ipoteza în care cel ce reclamă o despăgubire pe un asemenea temei deține în continuare un titlu de proprietate valid, însă respectivul titlu s-a dovedit ineficient în comparația cu titlul ce i-a fost opus de terțul evingător.
Or, situația reclamantului din litigiul pendinte - astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, pe baza probatoriului analizat - nu se circumscrie acestor coordonate spre a justifica antrenarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, pârâtul Municipiul
Prin sentința civilă nr. 2432/17.03.2005 pronunțată de Judecătoria sector 1 B (prin care s-a constatat nulitatea menționatului contract de vânzare-cumpărare) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat în sensul că reclamantul și soția acestuia (cumpărători) au fost de rea credință la momentul la care au contractat, pentru că eiau cunoscut faptul că imobilul era revendicat de fostul proprietar(autorul terțului evingător).
Chiar în ipoteza în care s-ar accepta teza posibilității completării obligației fostului vânzător de restituire a prestațiilor primite în baza unui act juridic constatat nul (izvorâtă din principiul repunerii părților în situația anterioară) cu obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune (întemeiată pe prevederile art. 1337 și urm. civ.) - teză care a constituit suportul analizei făcute de instanța de apel și cea de fond - Curtea constată că trebuia să se dea eficiență împrejurării că reclamantul-cumpărător a cunoscut cauza evicțiunii anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2432/2005 a Judecătoriei sector 1 În aceste condiții, concluzia care se impunea a fi reținută era aceea că nu erau îndeplinite cumulativ condițiile evicțiunii și, în consecință, pârâtului Municipiul B nu îi revenea obligația de dezdăunare a fostului cumpărător pe un asemenea temei juridic.
Având în vedere considerentele reținute și dispozițiile legale menționate, în baza art. 312 alin. 1 și 3.pr.civ. Curtea urmează a dispune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și admiterea recursului promovat de Municipiul
Va fi modificată decizia recurată în sensul admiterii apelului formulat de pârâtul-apelant Municipiul B și schimbării, potrivit art. 296.pr.civ. sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii îndreptata împotriva acestui pârât.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MUNICIPIUL B.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul B împotriva sentinței civile nr. 943/29.01.2009 Judecătoriei sectorului 5, pe care o schimbă în parte.
Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, ca neîntemeiată.
celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red. GS
Tehnored. AP
2 ex. / .
Secția a V-a civilă
Jud. apel:,
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta Stegaru, Andreea
