Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 82/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 82/
Ședința publică din 19 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător
Judecător
Grefier
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanții și h, ambii cu domiciliul ales la av. în S, str.-, nr.20, județul M, împotriva deciziei civile nr.186 din 30 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- (număr în format vechi 1496/2009).
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanții recurenți și h lipsă, av. pentru pârâtul intimat Statul Român prin Municipiul S consilier juridic, iar pentru pârâta lipsă se prezintă av., lipsă fiind pârâții intimați și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege, scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
De asemenea se constată că s-au depus la dosar prin registratura instanței la data de 4 februarie 2010 din partea reclamanților recurenți și, concluzii scrise.
Reprezentanții părților declară că nu mai au alte cereri de formulat.
Neformulându-se cereri, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamanților recurenți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelurilor.
Reprezentanta pârâtului intimat Municipiul S solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită de asemenea respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar chitanța reprezentând onorariu avocațial.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.1417 din 19 decembrie 2008 Judecătoriei Sighișoaras -a admis acțiunea reclamanților și, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Municipiul S prin primar, și și în consecință:
-s-a constat că imobilul situat în S str.- nr.17 întabulat în CF 7022 S dezmembrat în CF 7022/I apartament nr.I, 7022/II apartament nr.II, 7022/III apartament nr.III, 7022/IV apartament nr.IV; CF 11559 S top.1752, 1753/I dezmembrat în 11559/I, top.1753/I/I apartament nr.I, 11559/II, top.1753/I/II apartament nr.II, 11559/III top 1753/I/III apartament nr.III, 11559/IV, top 1753/I/IV apartament nr.IV a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
- a obligat pârâții să predea reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în S str.- nr.17 menționat, cum urmează: pârâtul de rândul 1, toate apartamentele menționate, pârâta de rândul 2 apartamentul întabulat în CF 7022/I S nr.top.1750/I; pârâții de rândul 3 apartamentul întabulat în CF 11559/II, top.1753/I/II;
-s-a dispus revenirea situației anterioare de CF cu privire la imobil și întabularea dreptului de proprietate pe numele foștilor proprietari;
-s-a respins ca nefondat punctul din petitul privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără respectarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 iar reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari.
Acțiunea în revendicare este admisibilă pentru a se respecta accesul la justiție prevăzut de art.6 paragraful 1 din CEDO.
Începând cu cauza Străinu contra României s-a statuat că vânzarea de către stat a bunului altcuiva constituie o privare, contrară art.1 Protocolul 1 la Convenție.
Prin decizia civilă nr.186 din 30 iunie 2009 Tribunalului Mureșs -au admis apelurile formulate de și împotriva sentinței civile nr.1417/2008 a Judecătoriei Sighișoara și în consecință:
-s-a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Statul Român-reprezentat de Municipiul S, și și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele hotărârii s-a reținut că reclamanții aveau posibilitatea de a solicita restituirea imobilului în temeiul Legii nr.10/2001, însă nu au urmat această procedură, astfel că acțiunea lor este inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanții și, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile atacate și respingerea apelurilor formulate împotriva hotărârii primei instanțe.
În motivarea cererii s-a arătat că instanța a făcut o interpretare eronată a Deciziei nr.33/09.VI.2008 a ÎCCJ negând dreptul la o acțiune în revendicare chiar și atunci când sunt neconcordanțe între legea specială și convenția europeană.
Acțiunea având ca obiect revendicarea unui imobil este imprescriptibilă. Acest drept nu poate fi limitat la o perioadă scurtă de timp, cum este cazul Legii nr.10/2001.
Dispozițiile CEDO nu stabilesc termene în care proprietatea să poată fi revendicată, ocrotită și garantată, consacrând principiul imprescriptibilității revendicării bunurilor imobiliare.
Sub acest aspect se poate lesne sesiza o neconcordanță gravă între dispozițiile Legii nr.10/2001, legea specială și CEDO
Reclamanții au plecat de mult din România, nu au avut cunoștință de conținutul Legii nr.10/2001 iar imobilul din litigiu a fost predat fără titlu și fără plată, astfel încât nu au pierdut niciodată dreptul legal de proprietate, fiind încălcat grav chiar art.1 din Protocolul la Convenție.
România a ratificat acest protocol, s-a angajat să respecte proprietatea privată.
Prin întâmpinarea depusă la 11 ianuarie 2010 pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că accesul la justiție prevăzut de art.6 din CEDO nu este un drept absolut, nu presupune obligația instanțelor de a admite orice fel de cerere dedusă judecății.
acțiunii în revendicare nu se aplică în cazul pârâtei.
Este discutabil dacă recurenții sunt proprietari neposesori dar este cert că pârâta este proprietară.
Afirmația că recurenții nu au avut cunoștință de conținutul Legii nr.10/2001 nu este adevărată, deoarece au depus o cerere pentru un alt imobil.
Cumpărarea apartamentului situat în imobilul aflat în litigiu s-a făcut de la un proprietar tabular, Statul Român, iar în momentul cumpărării pârâta era cumpărător de bună-credință.
Vânzarea apartamentului s-a făcut în condiții de publicitate iar transferul proprietății este perfect valabil.
La data de 11 ianuarie 2010 au depus întâmpinare și pârâții și solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că prevederile Legii nr.10/2001 respectă în totalitate prevederile CEDO.
A depus întâmpinare și pârâtul Municipiul S, solicitând respingerea recursului promovat, arătând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație iar reclamanții aveau posibilitatea să-și valorifice pretențiile în temeiul Legii nr.10/2001.
Pentru evitarea stării de incertitudine s-a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea și nu poate fi încălcat principiul conservării și respectării drepturilor dobândite de bună-credință.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța constată că recursul declarat este fondat, în sensul celor ce urmează:
În speță reclamanții recurenți au susținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, de la autorii lor, teză în raport de care aceștia reclamă calitatea de proprietar al bunului respectiv și, implicit, protecția conferită prin lege titularului unui asemenea drept real.
A fi considerată inadmisibilă acțiunea formulată de către reclamanții recurenți vine în contradictoriu cu prevederile art.1 din primul Protocol adițional al CEDO, care consacră atât dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât și obligația autorităților statului de a se abține de la a lipsi pe cineva de proprietatea sa, decât numai pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Tot astfel, a se aprecia că demersul judiciar al reclamanților, îndreptat împotriva autorității administrației publice locale și împotriva persoanelor fizice căror le-a fost transmis bunul de aceeași autoritate, este inadmisibil, constituie o ingerință în dreptul acestuia de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit de art.6 din CEDO, în considerarea căruia trebuie să li se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a avea exercițiu deplin al dreptului de proprietate de care pretind că au fost lipsiți în mod abuziv.
Limitarea impusă reclamanților prin art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, rep. în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de acest act normativ, înăuntrul unui anumit termen de la intrarea în vigoare a legii, are natura unei ingerințe în dreptul acestora de proprietate.
O astfel de ingerință este permisă statelor prin alin.2 art.1 din primul Protocol adițional la CEDO. Aceasta însă trebuie să fie circumscrisă unor condiții, respectiv să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim și să respecte principiul proporționalității.
În ceea ce privește principiul proporționalității, o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunități și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale individului.
În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.
Prin raportare la prevederile din conținutul art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, reclamanții nu ar mai fi îndreptățiți a obține vreo compensație pentru bunul revendicat, câtă vreme nu au formulat notificare.
Practic, în acest mod se produce o veritabilă expropriere în fapt a reclamanților deoarece se pretinde inexistența vreunui titlu al statului și calitatea de proprietar corespunzător prevederilor art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, pentru că dacă ar fi lipsiți de posibilitatea de a obține restituirea bunului imobil pe calea unei acțiuni în revendicare, reclamanții ar fi puși în situația de a pierde dreptul de proprietate în mod definitiv. Lipsa oricărei compensații, într-o astfel de concepție a legii nu este justificată de vreo împrejurare de excepție care să justifice proporționalitatea între ingerința impusă și imperativul respectării dreptului de proprietate pretins de reclamanți.
Pe de altă parte Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în jurisprudența sa în repetate rânduri că accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, Fondul proprietatea nu este funcțional și această procedură nu este în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Curtea constată în repetate rânduri neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
S-a stabilit de asemenea că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privațiune contrară art.1 din Protocolul nr.1. (cauzele România, Străinu România, România, România, România și celelalte cauze repetitive).
Cu alte cuvinte există neconcordanțe între legea internă și Convenție, astfel încât nu se poate opune principiul "spacialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul Legii nr.33/2008.
Având în vedere că instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza art.312 pct. pct.5 pr.civ. se va casa decizia civilă atacată și se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții și, ambii cu domiciliul procesual ales în S str.- nr.20, județul M, împotriva deciziei civile nr.186 din 30 iunie 2009 Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr-.
Casează decizia civilă atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2010.
PRESEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.Sz.
Tehnored.
23.03.2010
8 exp.
Jud.fond:
Opinie separatăîn sensul respingerii ca nefondat a recursului.
JUDECĂTOR
MOTIVAREA OPINIEI
Consider că recursul reclamanților se impunea a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Reclamanții au invocat, în susținerea cererii lor de revendicare, dreptul lor de proprietate asupra imobilului astfel cum a fost înscris în cartea funciară anterior preluării de către Statul Român, solicitând a se constata faptul că preluarea a fost abuzivă și că titlul lor este cel mai vechi și preferabil titlurilor pârâților.
Imobilul situat în S, str.- nr.17 și înscris în CF 7022 S, top 1752, 1753/1, 1750, 1751, 1667/2, 1667/3 a format proprietatea tabulară a defuncților Graef () și (născută ), fiind transcrise din CF 1100 S și 5066 S (14-19 dosar fond).
În anul 1963 imobilele au fost preluate de Statul Român, cu titlu de naționalizare în temeiul Decretului nr.92/1950 și transcrise în CF nr.7022 (filele 20-22 dosar fond).
La 18 mai 2007 și 7 septembrie 2007 în baza actelor de dezmembrare autentificate sub nr.623/18.05.2007 și nr.1507/07.09.2007 de notarul public, imobilul a fost dezmembrat în opt corpuri de avere: apartamentul I cu nr.top. nou 1750/1, apartamentul II cu nr.top. nou 1750/II, apartamentul III cu nr.top. nou 1750/III, apartamentul IV cu nr.top. nou 1750/IV, apartamentul nr.I cu nr.top. nou 1753/1/ apartamentul IV cu nr.top.nou 1753/1/IV, apartamentul III cu nr.top.nou 1753/1/III, apartamentul II cu nr.top nou 1753/1/II.
Apartamentul nr.1 de sub nr.top. 1750/1 compus din cameră, bucătărie, pivniță cu suprafața utilă de 54,15 mp, a fost înstrăinat de Satul Român prin contractul de vânzare-cumpărare din 03.10.2007 autentificat sub nr.1659 de brioul notarului public pârâtei și transcris în CF individuală nr.7022/I S (11 din dosar fond), iar apartamentul nr.II cu nr.top.1753/1/II a fost înstrăinat de Statul Român pârâților și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.246/2008 a biroului notarului public și transcris în /II S (25-26 dosar fond), restul apartamentelor rezultate în urma dezmembrării rămânând în proprietatea statului și transcrise în CF nr.7022/III S (19 dosar fond), CF nr.7022/IV S (13 dosar fond), CF nr.7022/II S (10 dosar fond), CF nr.11559/III S (8 dosar fond), CF 11559/IV S (6 dosar fond), CF nr.11559/I S (4 dosar fond).
Reclamanții și au formulat acțiunea în revendicare în calitate de strănepoți pe linie maternă ai foștilor proprietari tabulari.
Aceștia, deși au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 în privința altor imobile revendicate, nu au înțeles să uzeze de aceeași cale în privința imobilului ce face obiectul acestui litigiu, fără a prezenta vreo justificare rezonabilă în acest sens.
În contextul în care au avut la îndemână procedura legii speciale reparatorii pentru restituirea imobilului naționalizat de la antecesorii acestora și nu au uzat de aceasta, apreciez că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.
Acest lucru nu înseamnă în nici un fel îngrădirea dreptului reclamanților de a avea acces liber la justiție.
Având în vedere natura juridică a accesului la justiție, care este un drept fundamental, ce face parte din ordine publică internațională, principala consecință este aceea că marja de apreciere lăsată statelor, pentru a regla modalitățile de exercitare a acestei libertăți, este mult restrânsă.
Aceasta nu presupune însă că accesul la justiție este o libertate absolută, nefiind supus niciunei condiții de exercitare, ci poate fi supus unor limitări, care sunt permise în mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclamă o reglementare din partea statului. Este necesar însă ca aceste limitări să nu restricționeze sau să reducă accesul acordat individului de o asemenea manieră încât însuși esența dreptului să fie atinsă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, a arătat că accesul la justiție trebuie garantat atât în drept, cât și în fapt, evidențiind în permanență că pentru a garanta respectarea efectivă a acestui drept, statul are atât obligații negative, cât și obligații pozitive, în sensul adoptării unor măsuri rezonabile și adecvate pentru protecția drepturilor. În acest sens, Curtea a mai arătat că o categorie a acestor obligații pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari, astfel încât respectarea și aplicarea Convenției să fie efective.
Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ sub incidența căruia se găsește imobilul în litigiu, nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât liberul acces la justiție presupune dreptul statului de a stabili condițiile de exercitare a acestuia, astfel încât să garanteze stabilitatea raporturilor juridice, iar reglementarea în discuție face ca dreptul la un proces echitabil să fie respectat și accesul la justiție să fie efectiv. O modalitate prin care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Or, prin Legea nr.10/2001 au fost reglemente nu numai procedurile administrative de restituire, ci și modalitățile de a ataca în justiție toate măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Pasivitatea reclamanților le este imputabilă, astfel că nu există nici un temei legal pentru a nu face aplicarea prevederilor legale menționate și a principiului indicat anterior.
Aceasta cu atât mai mult cu cât o parte din apartamentele din imobilul în litigiu au fost vândute unor cumpărători de bună-credință, ale căror contracte de vânzare cumpărare nu au fost atacate, aducându-se astfel o atingere gravă stabilității raporturilor juridice.
JUDECĂTOR
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
