Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 88/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2002/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 88
Ședința publică de la 08.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta - reclamantă împotriva sentinței civile nr. 602/24.04.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimata - pârâtă.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, pentru apelanta - reclamantă și pentru intimata reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr. - emise de Baroul București - Cabinet Individual, lipsind intimata pârâtă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură, s-a depus, la data de 02.02.2010, adresă emisă de Primăria Municipiului B - Biroul soluționare petiții și Legea nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 1718/01.02.2010, prin care comunică actele existente care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 2959/15.10.1999, privind imobilul situat în B,-, sector 5, respectiv mandat dat de numiții și; - certificat de căsătorie seria - nr. -, emis de Republica Populară Română - Sfatul Popular al comunei Mari; - certificat de naștere seria - nr. -, emis de Republica Populară Română - Sfatul Popular al comunei Mari, pe numele; - certificat de naștere seria - nr. -, emis de Republica Populară Română - Sfatul Popular al comunei; - contract de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 8381 din 05.11.1981, de către notariatul de Stat al Sectorului 5 B privind imobilul situat în B,-, demisol, sector 5; - decizia nr. 2093 din 02.11.1982, emisă de Comitetul Executiv - Biroul Permanent; - adresă emisă de "" - Biroul Fond Locativ și comunicată Primăriei Municipiului B, înregistrată sub nr. 1623/24.05.1999; - adresă emisă de Primăria Municipiului B - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 1103 din data de 19.04.1999; - pașaport emis de Republica România pe numele, sub nr. D -; - pașaport emis de Republica România pe numele -, sub nr. D -; - cerere formulată de numiții și, prin care solicită restituirea în natură a imobilului situat în B,-, demisol, sector 5; - adresă emisă de Municipiul B prin Primarul General - Consiliul Local al Sectorului 5 B; - aviz emis de Comisia Municipiului B pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, privind cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, Hotărârea nr. 2959 din 15.10.1999, emisă de Consiliul General al Municipiului B - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995; - adresă emisă de Consiliul General al Municipiului B - Cabinet Secretar nr. 2959 din 21.10.1999, comunicată; - adrese emise de Judecătoria Sectorului 5 B, înregistrate sub nr.1499/21 din 30.03.2000 și nr.493 din 15.02.2000.
Avocatul apelantei - reclamante învederează instanței că lipsește doar relația solicitată de la Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001.
Curtea, având în vedere că la acest moment dosarele sunt apelate spre a fi amânate, nefiind formulată cerere în acest sens, lasă cauza la a II-a strigare.
La a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat, pentru apelanta - reclamantă și pentru intimata reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr. - emise de Baroul București - Cabinet Individual și avocat, pentru intimata pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. 95847/2009, emise de Baroul București - Cabinet Individual.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentanții părților învederează că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apelanta - reclamantă, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea cererii introductive, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul cauzei este reprezentat de imobilul situat în B-, demisol, sector 5.
Având în vedere că principiul bunei credințe și al securității raporturilor juridice nu poate apăra un drept de proprietate, ci apără numai valabilitatea unui act juridic, și câtă vreme instanța de fond a reținut că titlul pârâtei a fost consolidat prin respingerea acțiunii de anulare și ca efect al prevederilor art. 18 și 45 din Legea nr. 10/2001, ne aflăm în prezența a două titluri de proprietate a căror valabilitate nu mai poate fi pusă în discuție.
Consideră că, în speță, poate fi aplicată practica Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Arată că dreptul de proprietate al reclamantelor a fost dobândit de autorii acestora prin cumpărarea imobilului la prețul pieței, de la acel moment, pe când dreptul de proprietate al intimatei - pârâte a fost dobândit în condițiile Legii nr.112/1995; nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimata - pârâtă, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, având în vedere aplicarea normei speciale într-o astfel de acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar pârâta reprezintă un dobânditor oneros și de bună - credință.
În speță, se poate constata că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată. Pârâta a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, moment la care Statul Român era proprietarul acestuia, fără a fi înregistrată o cerere de revendicare. Contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr.10/2001. Solicită cheltuieli de judecată, sens în care depune chitanța nr. 95847 din 20.10.2009, reprezentând onorariu avocat.
În replică, apelanta - reclamantă, prin avocat, solicită a se constata că la dosarul cauzei nu există dovezi privind plata despăgubirilor, astfel cum se susține de partea adversă.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 septembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B sub nr-, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul compus din două camere, hol, vestibul, debara, baie, bucătărie, WC, situat în B,-, demisol, sector 5, împreună cu terenul pe care este amplasat apartamentul și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentința civilă nr. 1793 din 10 martie 2008, Judecătoria Sectorului 5 Baa dmis acțiunea formulată de reclamantele și și în consecință a obligat pe pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la demisolul imobilului din-, sector 5, împreună cu cota indiviză de 22,58 % din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 53,11 mp. teren pe care este amplasat; a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste hotărâri judecătorești la data de 25 aprilie 2008 declarat apel pârâta, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV- Civilă, la data de 15 mai 2008.
Prin decizia civilă nr. 3 din 05 ianuarie 2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă; a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 B; a anulat în tot sentința civilă apelată; a constatat că Tribunalul București este instanța competentă pentru soluționarea cererii reclamantei și a dispus înaintarea dosarului la registratura generală în vederea repartizării aleatorii.
Cauza a fost reînregistrată la data de 18 martie 2009 pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 602 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele și în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată și a obligat reclamantele la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 1500 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie obligatorie în conformitate cu art. 329 alin. 3 din Cod de procedură civilă, s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai "în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Prin Legea nr. 1/2009 (publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 63 din 03 februarie 2009) a fost modificată și completată Legea nr. 10/2001 -legea specială incidentă în materie potrivit celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. I pct.13).
Astfel, prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu toate acestea, Înalta Curtea sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curtea mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Prin urmare, tribunalul a reținut că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulată de reclamante, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură a bunului - ținând seama că legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Analizând în continuare calitatea reclamantelor de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8381 din 05 noiembrie 1981 de Notariatul de Stat local al sectorului 5 B și transcris în aceeași dată în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al aceluiași notariat, numita a transmis, în calitate de vânzător, dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în B,-, demisol, sector 5, către și soțul său,. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 101 din 20 iunie 2005 întocmit de Biroul Notarilor Publici Asociați ", ", a decedat la data de 22 august 2004, având ca moștenitori pe - soție și - fiică.
Imobilul - apartament situat în B,-, demisol, sector 5, trecut din proprietatea lui și a autorului reclamantelor în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, caracterul abuziv al preluării fiind statuat definitiv și irevocabil prin sentința civila nr. 2722 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-.
Astfel fiind, nu mai este necesară analiza validității titlului statului, întrucât cu putere de lucru judecat instanțele au stabilit că, în privința apartamentului situat la demisolul imobilului din-, sector 5, împreună cu cota indiviză de 22,58% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 53,11 mp. teren pe care este amplasat, statul nu a avut titlu valabil de proprietate.
Cu toate acestea, Primăria Municipiului B, în patrimoniul căreia a intrat apartamentul, l-a înstrăinat prin vânzare către pârâta, perfectându-se contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 41926/1997, în baza Legii nr. 112/1995.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Tribunalul a reținut față de cele expuse mai sus că reclamantele se pot prevala de un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Tribunalul a avut în vedere, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, "în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice", reținând deci, contrar celor afirmate de reclamante, că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de aceștia nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, față de incidența legii speciale de reparație.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că prin sentința civilă susmenționată s-a respins, ca fiind prescrisă, cererea de anulare a contractului de vânzare - cumpărare nr. 41926/1997 formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză.
Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată și modificată prin Legea nr. 1/2009) s-a reținut că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor de bună - credință, respectiv salvgardare a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât a fost respinsă acțiunea în anulare a acestui act.
Într-o asemenea situație, în care validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speță, indirect, prin respingerea acțiunii în anulare pentru nerespectarea termenului de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței noastre supreme) - tribunalul a observat că s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiva dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauzaStrăin contra României).
În cadrul acestei acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat însă, contrar celor afirmate fără niciun suport de reclamante, că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul pârâtei, cumpărător de bună - credință al imobilului revendicat și, prin urmare, aceasta din urmă nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Chiar dacă prin hotărâreaPăduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtei în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
S-ar încălca în acest mod atât principiul securității raporturilor juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul pârâtei asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu pârâtul, ci Statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamante prin imposibilitatea restituirii imobilului.
Pe de altă parte, nu era necesar ca tribunalul să verifice dacă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pe calea legii speciale este eficientă și asigură realizarea concretă a drepturilor persoanelor îndreptățite, în condițiile în care reclamantele au recunoscut și prin răspunsurile la interogatoriu că nu au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, sancțiunea prevăzută de acest act normativ, incident în cauză, fiind pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 23 iulie 2009 declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 14 septembrie 2009.
În motivarea formulată atât de apelanta reclamantă, cât și de intimata reclamantă, acestea au arătat că principiul bunei credințe și al securității raporturilor juridice nu poate apăra un drept de proprietate, ci el apără numai valabilitatea unui act juridic, așa cum este menționat în tratatul de drept civil de anul I, aceste două principii fiind excepțiile de la un alt principiu, și anume "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis".
Câtă vreme instanța deja a reținut că titlul pârâtei a fost consolidat prin respingerea acțiunii apelantelor de anulare și ca efect al prevederilor art. 18 și 45 din Legea nr. 10/2001, aceste două principii nu mai au nicio relevanță în cauză, aici aflându-ne în prezența a două titluri de proprietate a căror valabilitate sau preferință nu mai poate fi pusă în discuție.
De asemenea, nu mai poate fi pusă în discuție nici actualitatea dreptului de proprietate atât în patrimoniul apelantelor - reclamante (instanța de fond deja a constatat că se pot prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție), cât și în patrimoniul pârâtei.
Așa cum au menționat, neavând relevanță nici principiul bunei - credințe, nici principiul securității raporturilor juridice, altul ar trebui să fie criteriul după care instanța ar fi trebuit să soluționeze cauza, și anume, ținand cont de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, un criteriu în baza căruia hotărârea instanței să nu creeze neajunsuri disproporționate.
Astfel cum au arătat, aflându-se în situația dreptului de proprietate existent atât în patrimoniul apelantei - reclamante cât și al pârâtei, soluția adoptată, oricare ar fi fost ea, evident că ar fi adus "neajunsuri" uneia dintre părți.
Apelanta consideră însă că aceste "neajunsuri" ar fi fost mai reduse în situația admiterii cererii lor.
Pentru a susține această idee aduce un singur argument: dreptul apelantei de proprietate a fost dobândit de autorii acestora prin cumpărare la prețul pieței de la momentul respectiv, pe când dreptul de proprietate al intimatei - pârâte a fost dobândit în condițiile facilităților prevăzute de Legea nr. 112/1995 care au făcut ca prețul de achiziție al apartamentului să fie unul derizoriu.
În condițiile în care pentru cererea apelantelor s-a menținut soluția de respingere, acestea nu au avut dreptul decât la "iluzoriile" despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe când, dacă cererea lor s-ar admite, intimata - pârâtă ar avea dreptul nu la restituirea prețului achitat și eventual reactualizat, ci la despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului (art. 501din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost completată de Legea nr. 1/2009). Iată, deci, că intimata nu numai că nu ar suferi "neajunsuri", ci chiar și-ar mări patrimoniul față de situația dinaintea cumpărării.
În drept, și-au întemeiat motivele pe dispozițiile art. 282 - 298 Cod de procedură civilă.
La termenul din 11 ianuarie 2010, intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, a arătat că imobilul revendicat, situat la demisol, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată, în condițiile în care reclamanta și soțul său, au făcut cerere de plecare definitivă din țară și au înstrăinat locuința către stat, primind prețul pentru imobil (predarea apartamentului se făcea după încasarea de către proprietar a sumelor stabilite, iar până la plecare, prin eliberarea vizei definitive, se încheia acestui contract de închiriere).
Pe tot parcursul judecății reclamantele nu au făcut nicio precizare în legătură cu "plata", cu prețul pe care l-au primit în schimbul preluării apartamentului de către Stat.
Chiar dacă printr-o judecată anterioară s-a constatat că preluarea s-a făcut fără titlu valabil (în condițiile în care s-a făcut "cu plată"), părțile nu sunt repuse în situația anterioară. Constatarea s-a făcut cu efect retroactiv, iar abuzul săvârșit de stat prin condiționarea vizei de plecare de obligarea la vânzarea locuinței nu poate fi îndreptat de o persoană fizică, în prezent proprietară a bunului vândut.
Intimata pârâtă a mai arătat că titlul de proprietate - contractul de vânzare cumpărare nr. 41926/04.03.1997, a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu bună credință, la o dată la care fostul proprietar nu formulase nicio cerere prin care să-și anunțe intenția de a revendica în baza Legii nr. 112/1995 sau în justiție.
Nu se poate face abstracție de faptul că dreptul său de proprietate este salvgardat și ca urmare a faptului că este incontestabil dobânditoare cu titlu oneros și de bună credință.
În susținerea apelului a fost depusă la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, în fotocopie, notificarea nr. 2472/07.08.2001, trimisă prin Biroul Executorilor Judecătorești și.
La solicitarea instanței, cu adresa nr. 1718/01.02.2010, Primăria Municipiului B - Biroul soluționare petiții și Legea nr. 112/1995 a comunicat o copie de notificarea formulată de reclamante în temeiul acestui act normativ, de pe dosarul administrativ și de pe hotărârea nr. 2959/15.10.1999 și cu adresa nr. 1720/02.02.2010, Primăria Municipiului B - Serviciul de analiză dosare și emitere avize, Legea nr. 10/2001, a comunicat copii de pe hotărârile judecătorești la care au făcut referire reclamantele în cuprinsul notificării adresate acestei instituții.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt că printr-un contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 05 noiembrie 1981, reclamanta și soțul său, au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în B,-, demisol, sector 5. Ambele reclamante au calitatea de moștenitoare ale lui. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, caracterul abuziv al preluării fiind statuat definitiv și irevocabil prin sentința civila nr. 2722 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, a fost admisă prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 41929/04.03.1997, încheiat de către pârâta din prezenta cauză cu Primăria Municipiului B în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pe baza înscrisurilor depuse direct în apel se mai reține că, la data de 16.02.1996, și au formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire în natură a apartamentului, care a fost respinsă prin hotărârea nr. 2959/15.10.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului B, cu motivarea că preluarea imobilului s-a făcut cu plată.
II. 1. Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3.pr.civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum s-a arătat anterior, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului.
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de despăgubiri, ca urmare a constatării prescrierii dreptului material la acțiune în privința cererii reclamantelor de constatare a contractelor de vânzare cumpărare.
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit însă să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Rezolvarea conflictului dintre legea internă (care nu permite nici restituirea bunului în natură proprietarului deposedat în mod abuziv și nici acordarea unor măsuri reparatorii efective) și Convenția europeană a drepturilor omului (în sistemul căreia jurisprudența instanței de contencios european a sancționat imposibilitatea reclamanților de a obține posesia asupra imobilelor, fără ca acestora să le fie acordată vreo despăgubire pentru această privare) poate avea în prezent în mod logic două soluții: fie admiterea acțiunilor în revendicare (deci înlăturarea de la aplicare a legii naționale, relativ la instituirea criteriului de preferabilitate în favoarea pârâților), urmând ca pârâții să fie despăgubiți pentru privarea de bunurile lor care ar fi astfel produsă, fie respingerea lor, urmând însă ca reclamanții să primească despăgubiri în bani (ceea ce presupune ignorarea dispozițiilor interne care reglementează mecanismul de acordare a unor măsuri reparatorii prin acțiuni la fonul Proprietatea).
Potrivit considerentelor din decizie citate anterior, Înalta Curte de Justiție și Casație a optat pentru cea de-a doua soluție în ipotezele în care pârâții dețin "bunuri" în sensul Convenției și pentru prima în celelalte cazuri.
3.1. Făcând aplicarea acestor reguli în cauza de față, se constată că reclamantele și dețin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în condițiile în care dreptul lor de proprietate a fost recunoscut ca atare, cu efect retroactiv (hotărârea din 21 iulie 2005, pronunțată în cauzaStrăin contra României, paragraful 38), prin sentința civilă nr. 2722/25.04.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-.
În schimb, pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Nu s-ar putea reține nici că pârâta ar avea o speranță legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Din contră, imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident potrivit art. 1 decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătoarea a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Astfel, după cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civila nr. 2722 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr-, imobilul a fost preluat de către stat în anul 1982 fără titlu valabil.
Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.
Pe baza înscrisurilor depuse direct în apel, se constată că la data încheierii de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare cumpărare nr. 2380/25449/20.12.1996, se afla în curs de soluționare cererea formulată de către și de restituire în natură a apartamentului.
Este adevărat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, prin Hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naționalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale. Conform aceleiași hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deținute în fapt de stat, adică în lipsa hotărârii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. "Titlul" statului, așa cum este el definit în Hotărârea nr. 20/1996, implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare în timpul naționalizării unui bun este suficient potrivit formei inițiale a acestui act normativ pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.
Cu toate acestea, potrivit art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriașii titulari de contract ce ai apartamentelorce nu se restituie în naturăfoștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzuta în art.14-18 din lege. Astfel, conform art.14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise in termen de 30 de zile Comisiei județene (respectiv a Municipiului B), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri aveau obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului B erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate in termen de 30 zile de la comunicare. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului B, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finala. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii,decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului B de aplicare a Legii 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată în temeiul legii trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Cu atât mai mult, pârâtanuavea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, oricât de clară ar putea părea dispoziția legală care reglementa acest domeniu, iar o regula de minimă diligență ar fi impus acestuia o conduită de abținere pana la clarificarea situației juridice a imobilului pe care intenționa sa îl dobândească.
Aspectul esențial în legătură cu această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este deci dacă dispozițiile legale în vigoare la data respectivă recunoșteau pârâtei dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupa, ci momentul nașterii acestui drept, care este cel la care se stabilește că imobilul "nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege și numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităților deținătoare.
Sub cel de-al doilea aspect, se reține că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 Cod civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.
Cunoscând sau cel puțin având posibilitatea să cunoască împrejurarea ca titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde proprietarul deposedat în mod abuziv al imobilului, cumpărătoarea ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de buna credință. Simplul fapt al contestării calității de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua credință. Există rea credință nu numai atunci când părțile cunosc împrejurarea că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate.
Mai mult decât atât, pârâta se află în culpă și referitor la încălcarea prevederilor art. 9 alin. 1, neputând invoca necunoașterea legii în temeiul căreia a formulat cererea de cumpărare.
3.2. În cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deși este adevărat căprin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea în sensul că proprietarul bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiriconform art. 18 lit. c (fost d)după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, totuși, situația în care bunul a fost dobândit de o persoană care chiar potrivit dispozițiilor acestui act normativ nu avea dreptul de a-l cumpăra constituie una din acele ipoteze complet lipsite de o bază rezonabilă.
3.3. Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând conform celor expuse mai sus că există neconcordanțe între legea internă și Convenție, și, verificând pe fond, că pârâta în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și nici cel puțin o speranță legitimă de a păstra bunul, Curtea constată că reclamantele sunt cei îndreptățite să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâta să obțină despăgubiri de la stat.
III. de caracterul întemeiat al acțiunii în revendicare, Curtea mai reține că apelul a fost formulat numai de către una dintre reclamante, situație care pune în discuție problema dacă poate fi admisă o asemenea acțiune, atunci când este formulată de un singur coindivizar.
Este adevărat că, dată fiind particularitatea admiterii acțiunii în revendicare, ce are ca efect restituirea bunului către reclamant, cel puțin la prima vedere s-ar putea ajunge la conduce la concluzia că acestuia i s-ar permite ulterior să stăpânească bunul în mod exclusiv, fapt incompatibil cu regimul juridic al indiviziunii. Acesta este motivul pentru care în practica judiciară și doctrina română s-a impus punctul de vedere conform căruia acțiunea în revendicare nu este susceptibilă de a fi promovată de un singur coindivizar, ci doar cu acordul tuturor coindivizarilor. Acest punct de vedere era covârșitor majoritar și în perioada antebelică.
Se observă însă și că jurisprudența, dar și doctrina, au căutat să atenueze rigoarea acestui principiu, care respectă într-adevăr drepturile celorlalți coproprietari, dar sacrifică interesul aceluia ce iese din pasivitate, căruia i se astfel posibilitatea de o abține redobândirea posesiei bunului, cu consecința imposibilității de a face acte materiale de folosință asupra bunului.
acestei mutații intervenite în regimul juridic al acțiunii în revendicare, care nu estede legeunul legal, ci creat pe baze doctrinare și jurisprudențiale, este fundamentată pe ideea că respingerea acțiunii pentru lipsa acordului coindivizarilor nu este un scop în sine, ci un mijloc de protecție împotriva unui act de dispoziție al copărtașului care, exercitând acțiunea în revendicare cu încălcarea regulii unanimității, aspiră să dobândească proprietatea exclusivă asupra bunului revendicat. Sancțiunea subzistă cât timp introducerea acțiunii în revendicare, contrazicând scopul regulii unanimității, tinde spre o asemenea finalitate. Dacă o asemenea contrazicere dispare, sancțiunea rămâne fără justificare.
Se impune astfel identificarea unei soluții care să asigure un just echilibru între interesele părților și care să aibă meritul de a răspunde atât argumentului susținut în favoarea tezei majoritare potrivit căruia prin admiterea acțiunii în revendicare formulate de un singur coproprietar s-ar ajunge la recunoașterea în favoarea acestuia a unui drept exclusiv, cât și a aceluia potrivit căruia s-ar conferi reclamantului stăpânirea efectivă exclusivă asupra bunului revendicat. De aceea, trebuie admisă validarea unor acte juridice utile, dar nu prin excepție de la regula unanimității, ci pe ideea gestiunii de afaceri sau a mandatului tacit.Utilitateaar putea fi văzută și într-o acțiune în revendicare, dacă este cerută în favoarea tuturor coindivizarilor, dar numai dacă reclamantul nu pretinde un drept exclusiv. De altfel, proiectul noului cod civil prezentat în anul 2004 de Ministerul Justiției prevede în art. 501 că: "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari".
Întrucât în cauza de față motivele de apel au fost redactate de ambele reclamante, nu se pune problema vătămării intereselor intimatei reclamante, apelanta neurmărind să obțină recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului exclusiv pentru sine.
Față de aceste considerente, reținând pe baza probelor administrate direct în apel că pârâta nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită apelul și să schimbe sentința în sensul că va admite acțiunea și va obliga pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la demisolul imobilului din-, sector 5, împreună cu cota - indiviză de 22,58% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 53,11 mp teren pe care este amplasat.
Pe cale de consecință, reținând culpa procesuală a acesteia, Curtea va respinge, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta - reclamantă, cu domiciliul ales la. Av " și " în B,-, parter, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 602 din 24 aprilie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă, cu domiciliul ales la cabinet avocat " ", în B,-, -. 2,. 2,. 33, sector 3 și cu intimata - reclamantă, cu domiciliul ales la. Av " și " în B,-, parter, sector 3.
Schimbă sentința în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la demisolul imobilului din-, sector 5, împreună cu cota - indiviză de 22,58% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 53,11 mp teren pe care este amplasat.
Respinge cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact. /
5ex./09.04.2010
-3.--
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe
