Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 903/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA - CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 903/
Ședința publică din 09 OCTOMBRIE 2008
PREȘEDINTE: Carmina Orza JUDECĂTOR 2: Purcărița Trandafir
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamanta recurentă, împotriva deciziei civile nr.456 din 3 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu pârâții intimați, și, având ca obiect ieșire din indiviziune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanta recurentă avocat, pentru pârâtul intimat se prezintă avocat cu delegație de substituire pentru avocat, lipsă fiind pârâta intimată, și.
Recursul legal timbrat cu 17,5 lei taxa judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar mobil.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat instanța acordă cuvântul părților asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, casarea deciziei Tribunalului Timiș și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile pronunțată de Judecătoria Timișoara, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtului intimat solicită respingerea recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1004/29.01.2008, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulata de reclamanta, in contradictoriu cu pârâții, si -. A fost anulată ca netimbrata, cererea reconvenționala formulata de paratul reclamant reconvențional.
A dispus sistarea stării de coproprietate asupra imobilului înscris in CF nr.892, top 249-252/59, constând in loc de casa cu casa in- si teren in suprafața de 1079 mp, prin atribuirea acestuia in proprietate exclusiva reclamantei și a obligat reclamanta sa plătească fiecăruia dintre pârați suma de 3.507,28 lei, respectiv suma de 3.785,50 euro, cu titlu de sulta, îndreptățind Biroul de Carte Funciara sa facă cuvenitele mențiuni in CF nr.892, in sensul intabulării reclamantei asupra parcelei cu nr.top 249-252/59, cu titlu de ieșire din indiviziune.
A obligat pe fiecare din pârâți sa plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorar avocat si onorar expert.
Pentru a hotarî astfel, prima instanța a reținut că potrivit CF. nr. 892, asupra imobilului - loc de casa cu casa in- si teren in suprafata de 1079 mp -, sunt proprietari reclamanta, avand o cota de 20/32 parte, cu titlu de bun propriu, intretinere nuda proprietate, parata, având o cota de 3/32 parte, parata, avand o cota de 3/32 parte, parata, avand o cota de 3/32 parte si paratul, avand o cota de 3/32 parte, toti cu titlu de restabilire situație anterioara si succesiune conform sentinței civile nr. 9971/2006.
Potrivit art.728 Cod civ. nimeni nu poate fi obligat a rămâne in indiviziune, motiv pentru care instanța a admis acțiunea astfel cum a fost formulata si a dispune sistarea stării de coproprietate asupra imobilului in litigiu, prin atribuirea acestuia in proprietate exclusiva reclamantei.
In raportul de expertiza specialitatea construcții, dl inginer a concluzionat ca valoarea actuala orientativa de circulație a construcțiilor imobilului situat in comuna,- este de 37.411 lei.
In raportul de expertiza, specialitatea topo, ing.expert a concluzionat ca valoarea terenului este de 40.379 euro.
La atribuirea bunului imobil in proprietate exclusiva către reclamantă, instanța a avut in vedere faptul ca imobilul - construcție, nu este comod partajabil in natura (conform concluziilor expertului ), și că reclamanta deține în proprietate cota parte cea mai M din imobil.
De asemenea, instanța a obligat reclamanta sa plătească fiecăreia dintre pârâți suma de 3.507,28 lei, respectiv suma de 3.785,50 euro, cu titlu de sulta.
Ca o consecința a ieșirii din indiviziune, in temeiul art 20 din 7/1996, republicata, instanța a indreptatit Biroul de Carte Funciara sa facă cuvenitele mențiuni in CF nr.892, in sensul intabulării reclamantei asupra parcelei cu nr.top.249-252/59, cu titlu de ieșire din indiviziune.
In ce privește cererea reconvenționala, instanța a reținut că deși s-a pus in vedere paratului, prin reprezentant, de achita taxa judiciara de timbru de 27 lei si timbru judiciar de 0,3 lei, sub sanctiunea anularii cererii reconventionale ca netimbrata, paratul-reconventional nu a înțeles sa se conformeze dispozitiilor instantei de judecata.
Pentru aceste motive judecatoria, față de prev. de art.20 alin.1-3 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, art. 9 din nr.OG 32/1995, raportate la prev.art.129 alin.1 c, a anulat ca netimbrată cererea reconvenționala.
In temeiul art.274 c, instanța a obligat pe fiecare din pârați sa plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorar avocat si onorar expert.
Împotriva acestei hotărâri a promovat apel in termen legal paratul, solicitând admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu a fost legal citat cu mențiunea de a timbra cererea reconvenționala
De asemenea, arata ca nu i-a fost comunicat raportul de expertiză efectuat de expertul si nu a avut nici ocazia de a formula obiectiuni sau de a propune probe in sustinerea pozitiei sale procesuale.
Prin decizia civilă nr. 456 din 3 iunie 2008 Tribunalul Timișa admis apelul promovat de pârâtul împotriva sentinței civile nr. 1004/28.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații -, și.
A desființat sentința civilă nr. 1004/29.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că în mod nelegal prima instanță a anulat cererea reconvențională formulată de pârâtul, deoarece așa cum rezultă din considerentele încheierii din 3.12.2007, prima instanța pus în vedere reprezentantului pârâtului să timbreze cererea reconvențională (în condițiile în care atât pârâtul, cât și apărătorul său ales, av., au lipsit), acordându-se termen pentru 22.01.2008.
La termenul de judecată din 22.01.2008 s-a invocat din oficiu excepția de netimbrare a cererii reconvenționale, instanța acordând cuvântul atât pe fond, cât și pe excepție și, rămânând în pronunțare a admis acțiunea principală și a anulat cererea reconvențională.
Ori, câtă vreme pârâtul nu a fost citat pentru a i se pune în vedere achitarea taxei de timbru și a timbrului judiciar pentru judecarea cererii reconvenționale, așa cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea 146/1997, in mod nelegal fost anulată cererea reconventională.
Împotriva deciziei civile nr.456 din 3 iunie 2008,pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- a declarat recurs reclamanta criticând hotărârea pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că deși a solicitat instanței de apel să-l sancționeze pe pârât pentru faptul că nu și-a motivat în termen apelul și să dispună decăderea acestuia din dreptul de a mai prezenta motivele apelului, instanța nu a soluționat această cerere încălcând dispozițiile cuprinse în art 103 Cod procedură civilă.
Referitor la cererea reconvențională depusă la data de 20 noiembrie 2007 recurentul susține că și această cerere a fost formulată cu încălcarea disp.art. 119 Cod procedură civilă iar prima instanță în mod corect a anulat-o ca netimbrată câtă vreme pârâtul reconvențional nu s-a conformat dispozițiilor cuprinse în art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Ca urmare recurenta a solicitat admiterea recursului casarea deciziei civile nr. 456 Tribunalului Timiș și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de motivele de recurs invocate de reclamantă și dispozițiile cuprinse în art. 304 și urm. Cod pr.civilă, Curtea stabilește că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, Tribunalul Timiș nu a soluționat în fond cauza ci constatând că pârâtul nu a fost citat pentru a i se pune în vedere obligația de achita taxa de timbru și timbrul judiciar precum și cuantumul acestora corespunzător obiectului cererii reconvenționale, ( așa cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea 146/1997), în baza dispozițiilor art. 297 Cod pr.civilă a admis apelul promovat de pârâtul apelant, a desființat sentința civila nr.1004/29.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara si a trimis cauza spre rejudecare apreciind că prima instanță în mod greșit a anulat cererea reconventionala.
Cele reținute de instanța de apel sunt confirmate de actele și lucrările dosarului în sensul că prima instanță, prin încheierea de ședință din data de 3.12.2007, pus în vedere reprezentantului pârâtului să timbreze cererea reconvențională însă la acel termen atât pârâtul, cât și apărătorul său ales, av., au lipsit. Pentru termenul de judecată din 22.01.2008 părțile nu au fost citate cu mențiunea timbrării. Și totuși cererea reconvențională a fost anulată ca netimbrată.
Față de cele ce preced, în mod corect a procedat instanța de apel atunci când a dispus trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pe fond a cererii reconvenționale întrucât, procedând la anularea acestei cereri ca netimbrată, fără ca în prealabil pârâtul - reclamant reconvențional să fie citat cu mențiunea timbrării și cu precizarea cuantumului sumei ce urmează să o achite, instanța a încălcat a drepturile procesuale ale părții dar și a dreptul la un proces echitabil.
Conform art.129 Cod procedură civilă, una dintre cele mai importante garanții procesuale prin care se asigură dreptul la apărare este acela de a aduce la cunoștința părților care le sunt drepturile și obligațiile procedurale, condițiile și termenele în care trebuie exercitate drepturile precum și consecințele juridice atrase, în situația neîndeplinirii obligațiilor în termenul prevăzut de lege.
Ca urmare, Curtea stabilește că soluția pronunțată de instanța de apel, aceia de desființare cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță, este legală astfel că în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se va respinge ca neîntemeiat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta recurentă, împotriva deciziei civile nr.456 din 3 iunie 2008,pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. CO/ 31.10.2008
Thnored. NF/31.10.2008
Ex.2
Tribunalul Timiș -
Președinte C, Judecător
Prin sentința nr.8781, pronunțata de Judecătoria Timișoara, la data de 19.09.2007, a fost a admisa acțiunea civila formulata de reclamanta, împotriva paraților si Primăria Municipiului T; s-a atribuit reclamantei beneficiul contractului de închiriere nr.279/14.02.2000 încheiat cu Primăria Municipiului T si s-a dispus evacuarea paratului din imobilul - apartamentul nr.19 din T,-,.E, jud.
Pentru a hotăra astfel prima instanța a reținut ca, a data de 14.02.2000 intre Primăria Municipiului T, in calitate de proprietar locator, pe de o parte, si paratul, in calitate de locatar, pe de alta parte, a intervenit contractul de închiriere nr.229 având ca obiect apartamentul nr.19 compus din 3 camere cu dependințe, situat pe-,.E,.IV din T, drepturi locative proprii având si membrii familiei chiriașului titular de contract, respectiv soția (actuala ) - soție, - fiu si - fiica.
soților a fost desfăcuta prin sentința civila nr.3105/08.04.2004 pronunțata de Judecătoria T in dosarul nr.3776/17.03.2004, partajarea bunurilor comune dobândite sub durata casatoriei făcând obiectul unui dosar distinct. Astfel, prin sentința civila nr. 8340/27.09.2005 pronunțata de aceeași instanța in dosarul nr.4228/2005 s-a constatat calitatea de bun comun a imobilului înscris in cartea funciara nr.992, nr. top.468-469 - casa, curte si gradina in suprafața de 2.302 mp, cu o valoare de circulație de 110.000 lei RON, imobil care a fost atribuit paratului, acesta fiind obligat la plata către reclamanta a unei sulte in cuantum de 36.300 lei RON.
In temeiul dispozițiilor art.22 din Legea nr.7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare a fost autorizata intabularea paratului in cartea funciara, cu titlu de partaj bunuri comune.
Prima instanța a apreciat ca acțiunea civila promovata de reclamanta este întemeiata, motiv pentru care a admis-o ca atare, având in vedere urmatoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.38 alin.3 fam. "a soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare al incredintarea copiilor minori, obligatia de intretinere si folosirea locuinței, instanța va tine seama si de interesele minorilor".Așadar, petitul in atribuirea beneficiului folosinței locuinței ce a constituit domiciliul comun al soților (fara a deosebi pe numele cărui soț este încheiat contractul de închiriere si daca încheierea acestuia s-a făcut la o data anterioara sau ulterioara casatoriei) este accesoriu cererii de divorț, el putând fi insa formulat si pe cale principala, in cadrul unei acțiuni ulterioare, in situația in care titularul acțiunii de divorț apreciază, de exemplu, ca poate imparti in continuare, temporar, spațiul respectiv cu fostul soț sau ca fostul partener nu are pentru moment unde sa locuiască in alta parte.
de specialitate oferă câteva criterii de impartire a locuinței comune, prioritate având criteriul impartirii in natura intre soți, desigur daca acest lucru este posibil fara a se lua in considerare o eventuala restructurare a apartamentului. Cum in speța nu se poate proceda in acest fel (deși apartamentul nr.19 este compus din 3 camere, el are o singura bucătărie si o singura ușa de acces), următorul criteriu ce ar trebui sa fie avut in vedere ar fi acela al atribuirii după învoiala soților, învoiala care, de asemenea, in speța nu exista.
de imposibilitatea de atribuire a beneficiului folosinței locuinței in una dintre aceste
doua modalitati si neexistând, pe de o parte, copii minori născuți din casatorie, care sa justifice tribuirea către părintele căruia i s-au încredințat copiii, iar pe de alta parte din hotărârea de divorț nu a reieșit culpa vreunui dintre soți in desfacerea casatoriei, pentru ca imobilul sa fie atribuit in folosinta soțului mai puțin vinovat de deteriorarea relațiilor de familie, ramane ca instanța sa soluționeze litigiul in funcție de alte elemente, concrete, care privesc partile implicate si situația ateriala a acestora.
Prin urmare, se vor avea in vedere care dintre cei doi foști soți are mai M nevoie de
apartamentul ce face obiectul cauzei, raportat la profesia pe care o exercita, depărtarea de locul de munca, vârsta, sănătate, greutati familiale, alte împrejurări particulare.
In speța, aspectul determinant in atribuirea către reclamanta a beneficiului contractului de închiriere este faptul ca, in urma procesului de partaj bunuri comune, paratului i s-a atribuit imobilul înscris in cartea funciara nr.992, nr. top.468-469 constând in casa, curte si gradina in suprafața de 2.302 mp.
Este adevarat ca ceea ce este notat in evidentele de publicitate imobiliara sub denumirea de "casa" este o construcție in suprafața de doar 32 mp, reprezentând, potrivit susținerilor paratului, loc de adăpost pentru momentele petrecute acolo in vederea lucrărilor pamantului (aspect nedovedit), insa imobilul in întregul sau (inclusiv terenul) are o valoare de circulație de 110.000 lei RON, stabilita in cadrul unei expertize judiciare efectuate in cauza respectiva. Deci, chiar daca ar fi reale afirmațiile paratului, in sensul ca clădirea in discuție nu ar fi locuibila, acesta are posibilitatea de a vinde bunul pentru a-si procura in felul acesta un spațiu in care sa locuiască.
Nici apărarea acestuia in sensul ca din prețul nemișcătorului care i s-a atribuit in urma procesului de partaj este nevoit sa achite sulta de reclamanta, in cuantum de 36.300 lei RON, nu este de natura sa justifice respingerea acțiunii, câta vreme acesta are in prezent in proprietate un imobil, in timp ce reclamanta nu are aceasta calitate de proprietar.
A fost înlăturata si susținerea paratului referitoare la faptul ca, in prezent, nu mai deține bunul din cartea funciara nr.992, pe de o parte, pentru ca convenția de la fila 40 dosar fond, intitulata "Contract de vânzare-cumpărare" nu este susceptibila sa transfere dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul paratului in cel al "cumparatorului", tranzacția nefiind constatata prin înscris autentic, iar pe de alta parte, chiar daca proprietatea ar fi fost transferata, din suma obținuta cu titlu de preț paratul are posibilitatea sa isi procure o locuința, posibilitate pe care reclamanta nu o are in prezent. Ca prin hotărâre judecătoreasca paratul a fost obligat si la plata unei sulte de fosta soție nu este de natura sa influențeze modalitatea de atribuire a beneficiului contractului de închiriere in sensul respingerii acțiunii.
De altfel, in adeverința nr.2656 eliberata de Primăria Comunei M, la data de 11.05.2007, paratul este cel care figurează in evidentele fiscale ale acestei instituții pentru imobilul din cartea funciara nr.992.
In alta ordine de idei, chiar paratul recunoaște in notele scrise de ședința de la filele 37-39 dosar fond ca, prin natura serviciului pe care îl are, folosește apartamentul in litigiu numai sporadic, o data la 4 zile, iar in week-end doar atunci când este liber.
Este fara efecte juridice si împrejurarea ca paratul participa in mod egal la plata cheltuielilor de intretinere aferente imobilului ce face obiectul cauzei, in conditiile in care pana in prezent a locuit in acest apartament, chiar daca nu in mod continuu, aceasta nedovedind ca este mai indreptatit decât reclamanta sa primească folosinta spațiului.
Prin intampinarea formulata, cel chemat in judecata a invocat ca nu este cu putința ca imobilul închiriat sa ramana in posesia reclamantei, de vreme ce paratul este cel care a primit apartamentul de la. T, ca apartament de serviciu, si si-a respectat toate obligațiile prevăzute in contract. Obiectul cauzei îl constituie, insa, contractul de închiriere nr.229/14.02.2000, aceasta convenție fiind încheiata de paratul, ca si chiriaș titular de contract cu Primăria Municipiului T, persoana juridica la care face trimitere paratul nefiind parte in contractul in litigiu.
In ceea ce privește modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale, nici aceasta nu are influenta asupra persoanei căreia urmează sa i se atribuie folosinta locuinței închiriate. Ambii contractanți (reclamanta are drepturi locative proprii, chiar daca titular al contractului este soțul) sunt datori in egala măsura sa respecte clauzele inserate in actul încheiat cu primăria, in caz contrar fiind incidente prevederile legale referitoare la rezilierea actului juridic pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate.
Este eronata si susținerea paratului in legătura cu faptul ca cel indreptatit sa ceara evacuarea este numai proprietarul, in speța Primăria Municipiului Solicitarea proprietarului de evacuare a chiriașului este admisibila in măsura in care i s-a admis locatorului cererea in rezilierea contractului de închiriere (pentru neîndeplinirea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor) ori in constatarea nulității sau anularea convenției, când dreptul chiriașului de a ocupa spațiul ce a făcut obiectul contractului nu mai exista, iar acesta (locatarul) nu are un alt titlu, valabil si opozabil locatorului, care sa îl indreptateasca sa folosească in continuare locuința. A admite ca cererea de evacuare formulata de cocontractant ca cererea accesorie petitului principal in atribuirea beneficiului contractului ar face ca primul capăt de cerere sa nu aibă finalitate practica. Ar fi fara nici un efect admiterea acțiunii in atribuirea beneficiului unui contract de închiriere, cate vreme cel chemat in judecata nu ar putea fi obligat sa paraseasca spațiul respectiv.
Având in vedere aceste considerente, prima instanța a admis acțiunea civila formulata de reclamanta si, in consecința, a atribuit reclamantei beneficiul contractului de închiriere nr.229/14.02.2000 încheiat cu Primăria Municipiului T si a dispus evacuarea paratului din imobilul constând in apartamentul nr.19 din T,-,. E, jud. T, potrivit dispozitivului ce face parte integranta din prezenta hotărâre.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel paratul, solicitând schimbarea ei in tot, in sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecata.
In motivare paratul apelant a învederat instanței ca are calitatea de titular al contractului de închiriere si ca din interpretarea prevederilor art.21 lit.k si art.27 din legea nr.114/1996, se deduce ca drepturile persoanelor care locuiesc împreuna cu titularul, sunt drepturi derivate din dreptul acestuia si nu drepturi proprii, astfel incat ei nu pot cere un drept asupra locuinței (exceptând cazul decesului sau dispariției titularului), întrucât un atare drept nu exista fara titularul contractului.
A mai susținut paratul apelant ca deși prima instanța face referire la criteriile de atribuire a beneficiului locuinței fara a preciza ca singurul text care permite aceasta a fost derogat, ca atribuie reclamantei locuința fara o argumenteze pe criteriile la care face referire.
De asemenea mai precizează paratul apelant ca locuința ce se susține ca i-ar fi fost atribuita prin procesul de partaj, nu are acest caracter, fiind in realitate un adăpost in suprafața de 32 mp, ca sulta la care a fost obligat către reclamanta depaseste cu mult valoarea acestui imobil pe care de altfel l-a si înstrăinat cu suma de 14.683 Ron, din care a încasat doar 1400 Ron, restul prețului urmând a-l primi la încheierea in forma autentica a contractului.
A solicitat paratul apelant înlăturarea depozițiilor martorilor ca fiind superficiale si neconcludente, aceștia cunoscând aspectele relatate din relatările fiului parților.
Se mai precizează ca prin atribuirea către reclamanta a locuinței, paratul apelant ar ramane pe drumuri in timp ce reclamanta si fiul parților cu soția lui au o alta posibilitate de locuit.
In drept au fost invocate prevederile art.282 si următoarele Civ. si prevederile Legii nr.114/1996.
Reclamanta intimata prin intampinare, a solicitat respingerea apelului, susținând ca in realitate locuința a fost atribuita familiei, iar dreptul locativ a fost preluat de către unul din membrii familiei ca urmare a destrămării acesteia cu argumentul ca celalalt membru are deja o locuința si ca astfel nu se afla in stare de nevoie.
Prin aceeași intampinare se mai precizează ca fiul major al reclamantei si soția sa locuiesc in același imobil, neavând un alt spațiu locativ.
Parata intimata Primaria Municipiului T, prin intampinare, a solicitat respingerea apelului, precizând ca reclamanta îndeplinește cerințele prevăzute de nr.349/2000 si nr.nr.372/2000 privind procedura de repartizare a locuințelor sociale si criteriile de înscriere in listele de prioritati emise in baza legii nr.114/1996.
In acest ciclu procesual au fost audiați, la solicitarea paratului apelant, martorii si si s-au depus chitanțe privind plata chiriei si a cheltuielilor aferente folosinței locuinței.
Analizând hotărârea atacata prin prisma criticilor formulate si a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a constatat ca apelul este nefondat pentru motivele ce vor fi expuse.
Reclamanta intimata si paratul apelant, au avut calitatea de soți in perioada 1981 - 2004.
Sub durata casatoriei s-a dobândit dreptul de folosința asupra locuinței in litigiu, conform contractului de închiriere nr.229/14.02.2000, încheiat intre Primăria Municipiului T in calitate de locator si paratul in calitate de chiriaș, reclamanta in calitate de soție fiind menționata in contract cu drepturi locative proprii.
Calificarea data de paratul apelant drepturilor de folosința asupra locuinței, ca fiind principal cel al titularului contractului de închiriere si ca derivate ale membrilor de familie este greșita, întrucât din interpretarea disp.art.21 lit.k din Legea nr.114/1996, rezulta ca dobândesc un drept locativ atât titularul contractului, cat si persoanele care locuiesc sau vor locui împreuna cu acesta, locuința fiind atribuita in considerarea întregii familii, locatarul principal încheind contractul in numele acesteia (al familiei).
este susținerea paratului apelant cum ca prima instanța deși a enumerat criteriile statornicite de jurisprudența la atribuirea beneficiului locațiunii, nu a argumentat soluția data sub acest aspect, in condițiile in care prin considerentele hotărârii atacate sunt precizate criteriile ce nu isi găsesc aplicabilitate de situația de fapt a parților si se apreciază in mod just ca fiind determinat faptul ca in urma partajului bunurilor dobândite de cei doi foști soți, paratului apelant i s-a atribuit un imobil in localitatea, in timp ce reclamanta intimata nu s-a dovedit ca ar deține nici o proprietate.
Referitor la susținerea paratului apelant cum ca a înstrăinat imobilul atribuit cu ocazia partajului, in mod just prima instanța a constatat ca actul depus nu atesta transferul proprietatii, având natura juridica a unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar prețul scăzut al vânzării, nu poate constitui un argument in a-i fi atribuit apartamentul din litigiu, pentru ca a consimțit la stabilirea lui, in condițiile in care cu ocazia partajului s-a constatat ca imobilul supus partajului avea o valoare mult mai M 110.000 Ron.
Deși paratul apelant susține ca reclamanta ar avea o alta posibilitate de locuit, nu dovedește aceste susțineri, iar referirile la depozițiile martorilor audiați in primei instanțe, sunt lipsite de interes câta vreme așa cum s-a reținut, un rol determinant la atribuire l-a avut deținerea de către parat a unei proprietati in urma partajului, care este evidențiata in CF ca fiind casa si fiind folosita cu acesta destinație, astfel cum a arătat martorul audiat in apel.
Martorul, audiat de asemenea in apel, a declarat ca locuința a fost atribuita paratului apelant care lucra la. si ca si reclamanta lucra tot la. fara insa a cunoaște daca aceasta a făcut cerere de atribuire a unei locuințe.
Împrejurarea ca locuința a fost atribuita paratului apelant in considerarea calității sale de salariat, nu produce consecințe in privința atribuirii de cat in situația in care contractul de închiriere are caracter accesoriu al contractului de munca, ceea ce nu este cazul in privința spațiului locativ in cauza, astfel ca justificat prima instanța a apreciat ca este admisibila cererea de atribuire a beneficiarului folosinței locuinței in caz de desfacere a casatoriei, celui ce se stabilește pe baza probelor administrate ca fiind cel mai indreptatit la aceasta.
Având in vedere ca pentru motivele arătate, criticile aduse de paratul apelant hotărârii atacate, nu au putut fi reținute, hotărârea fiind legala si temeinica, in baza disp.art.282 - 296.Civ. va fi respins ca nefundat apelul.
Se va face aplicația disp.art.274 Civ. fiind obligat paratul apelant la plata cheltuielilor de judecata către reclamanta intimata, constând din onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de paratul - apelant, cu domiciliul in T,-,.E,.4,.19, jud.T, împotriva sentinței civile nr.8781/19.09.2007, pronunțata de Judecătoria Timișoara, in dosar nr-, in contradictoriu cu reclamanta - intimata, cu domiciliul ales in T, str.-, - 24,.14, jud.T, la.av. si Primăria Municipiului T, cu sediul in T, Bd.-, nr.1, jud.
Obliga paratul - apelant la plata cheltuielilor de judecata către reclamanta - intimata, in suma de 400 lei.
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. dosar 11781/325/06.08.2008, reclamanta Comuna, reprezentată prin Primar și Consiliul Local, în contradictoriu cu pârâții Comuna, prin Primar și Consiliul Local, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că terenul înscris în parcelele și /1 este situat administrativ pe teritoriul Comunei; să se dispună obligarea pârâților la restituirea sumei reprezentând impozitul încasat nelegal pentru terenul înscris în parcelele și /1 situate pe teritoriul Comunei si să nu încaseze pe viitor impozitul pe terenul arătat.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, așa cum rezultă din planșele eliberate de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară T, cele două parcele de teren sunt situate în raza administrativ-teritorială a comunei, iar pârâții au încasat nelegal impozitul aferent, care trebuia încasat de comuna în a cărei rază teritorială este amplasat terenul.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 111.c Cod Penal, în ce privește primul petit și art. 256 alin. 2. fiscal, art. 992, 995, 1092.civ. în ce privește celelalte petite.
Pârâții au depus întâmpinare, arătând că, în urma solicitării făcute la ADS B, comuna a primit terenuri pentru care au fost eliberate și titluri de proprietate emise pe raza comunei, astfel că încasările impozitului la bugetul local s-a făcut în mod legal.
Prin sentința civilă nr. 12165/04.12.2007 pronunțată în dosarul susmenționat, Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea civilă formulată de reclamanții Comuna, prin Primar și Consiliul Local în contradictoriu cu pârâții Comuna, prin Primar și Consiliul Local, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea, în temeiul art. 111. a faptului că două parcele de teren se află situate pe raza administrativ-teritorială a comunei, se tinde la constatarea unei situații de fapt, care nu poate fi făcută pe calea acțiunii în constatare reglementată de art. 111.
Pe de altă parte, exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor trebuie să se facă conform documentațiilor de amenajare a teritoriului, existând în acest sens reguli generale cuprinse în legea de amenajare a teritoriului și urbanism, completate cu regulile speciale din legea fondului funciar, însă, în cazul încălcării dreptului de proprietate, mijlocul care trebuie folosit de titularul dreptului este acțiunea în revendicare și nu cea în constatare, această acțiune devenind inadmisibilă dacă titularul are la îndemână acțiunea în realizare.
S-a concluzionat că acțiunea întemeiată pe art. 111. nu poate fi folosită în speță, o dată, pentru că se cere constatarea unei situații de fapt și nu a unei situații de drept, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanții au la îndemână acțiuni în realizarea dreptului în cazul încălcării dreptului de proprietate privată al comunei prin nerespectarea limitelor determinate de documentațiile de amenajarea teritoriul și urbanism.
Celelalte două capete de cerere au ca obiect obligarea pârâtelor de a restitui impozitul încasat nelegal și de nu mai încasa pe viitor impozitul pentru acest teren, temeiul de drept indicat fiind art. 256 alin. 2. fiscal și art. 992, 995, 1092.civ. privind plata nedatorată.
Plata nedatorată constă în raportul juridic în temeiul căruia o persoană care a făcut o plată la care nu a fost ținută poate să solicite restituirea de la cel care a primit-
În speță, pentru ca reclamanții să solicite restituirea în temeiul plății nedatorate, ei trebuie să aibă în primul rând, calitatea de solvens, adică să fi făcut din eroare o plată către pârâți, plată care nu există din punct de vedere juridic, dându-le astfel dreptul la restituirea ei.
Or, reclamanții nu au calitate de solvens, în sensul că nu ei au plătit impozitul din eroare pe care să îl solicite pârâților, cum nici aceștia nu au calitate de accipiens într-un raport juridic cu reclamanții născut din plata nedatorată.
Nefiind îndeplinite astfel condițiile plății nedatorate, conform art. 992, 993 și 995.civ. și nici cele prevăzute de art. 256 alin 2. fiscal, întrucât acest text de lege vizează obligația de a plăti impozit de către orice persoană care are în proprietate teren și care se datorează către bugetul local al localității în care este amplasat terenul, drept de proprietate care este necontestat, or, în speță, reclamanta deduce judecății tocmai drepturile litigioase privind posesia și implicit proprietatea terenurilor în litigiu, astfel că instanța de fond a respins și celelalte două capete de cerere.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta Comuna, prin Primar și Consiliul Local, solicitând desființarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cerere înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș sub nr. dosar - la data de 08.02.2008.
În motivare, se arată că, prin petitul 1 al acțiunii nu a încercat decât să arate că parcelele nr. A 319 și A 323/1 se află pe raza teritorial administrativă a comunei și nu pe cea a comunei; ea nu este proprietara acelor terenuri, ci alte persoane fizice care au obligația achitării către bugetul local a impozitului aferent imobilelor deținute, conform art. 256. fiscal. Autoritatea locală competentă să încaseze acest impozit este autoritatea unde este amplasat terenul.
Pârâta nu a încălcat nici un drept de proprietate față de apelantă, întrucât ea nu este proprietara terenurilor situate pe teritoriul administrativ al comunei, așa cum rezultă din planșele eliberate de OCPI În cauză, nu a fost modificată structura administrativ teritorială stabilită de Legea nr. 2/1968, potrivit procedurii prev. de art. 22 din Legea nr. 215/2001 rep.
În ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acțiunii, se arată că realul creditor al plății impozitului pentru terenurile situate în parcelele A 319 și A 323/1 este comuna, conform art. 256 alin 2. fiscal, iar pârâta nu are nici un drept să încaseze acest impozit, fiind vorba de o plată nedatorată lor.
S-a formulat prezenta acțiune pentru a evita obligarea proprietarilor la plata, din nou, a impozitului pe teren deja achitat pârâtei, precum și procedura greoaie prin care persoanele fizice pot recupera de la pârâtă suma plătită.
În drept, s-au invocat prev. art. 256 alin 1 și 2. fiscal.
Intimatul Consiliul Local al Comunei a formulat întâmpinare ( 9-10), prin care a solicitat respingerea prezentului apel, ca neîntemeiat, hotărârea atacată fiind conformă cu legislația în vigoare. Reclamanta nu are calitatea de solvens și nici el nu are calitatea de accipiens.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate și în limitele prev. de art. 295.c Cod Penal, față de disp. art. 282 și urm. c Cod Penal, art. 111 și 137.c Cod Penal, tribunalul constată că prezentul apel este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea faptului că parcelele de teren A 319 și A 323/1 se află situate pe raza administrativ-teritorială a comunei, cu motivarea că reclamanta solicită constatarea unei situații de fapt, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că reclamanta are la îndemână acțiuni în realizarea dreptului în cazul încălcării dreptului de proprietate privată al comunei prin nerespectarea limitelor determinate, de documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism, astfel că, în ambele situații, art. 11. nu permite calea unei acțiuni în constatare, ce este inadmisibilă.
Concluzia primei instanțe sub aspectul inadmisibilității primului petit din cererea de chemare în judecată, este eronată, deoarece această solicitare nu urmărește constatarea unei stări de fapt, ci a unei situații juridice. Nu se urmărește constatarea fizică a amplasamentului parcelelor ( ce nici nu este contestată de nicio parte), ci a faptului că parcelele se situează în aria de competență teritorială a reclamantei, respectiv, faptul că aceasta are calitatea de unitate administrativ teritorială în sensul prev. art. 256. fiscal, având deci dreptul de a percepe de la titularii dreptului de proprietate asupra acestora ( persoane fizice ) impozitul pe teren. Nu este o stare de fapt ce se cere a fi constatată, ci o situație juridică, acțiunea fiind, deci admisibilă sub acest aspect.
În ceea ce privește concluzia primei instanțe în sensul că reclamanta avea la dispoziție calea unei acțiuni în realizare pentru protejarea dreptului său, respectiv, acțiunea în revendicare, și aceasta este greșită.
Acțiunea în revendicare poate fi folosită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ceea ce nu este cazul în speță.
Reclamanta nu invocă un drept de proprietate asupra terenurilor, ce s-ar afla în posesia pârâtei. Ea nu este titulara nici unui drept real asupra parcelelor, ci invocă dreptul său de percepe impozit pe teren de la proprietarii persoane fizice, a căror calitate nu este contestată.
În consecință, reclamanta nu poate uza de acțiunea în revendicare și nici de o altă acțiune în realizare, calea prev. de art. 111.pr. fiindu-i deschisă.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că, în mod eronat, prima instanță a respins acest petit ca inadmisibil, soluționând pricina fără a intra în cercetarea fondului, astfel că se impune, față de prev. art. 297 și 111.civ.Cod Penal admiterea apelului și desființarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
Față de prioritatea motivului de desființare reținut și de prev. art. 137.civ.Cod Penal, tribunalul nu se va pronunța asupra motivelor de apel ce privesc fondul pricinii, inclusiv în ceea ce privește celelalte capete de cerere, urmând ca acestea să fie avute în vedere de prima instanță cu ocazia rejudecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamanta Comuna, prin Primar și Consiliul Local, cu sediul procedural ales în T, nr. 1,. 13 cam. 8, județ T, împotriva sentinței civile nr. 12165/04.12.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. -, în contradictoriu cu intimata Comuna, prin Primar și Consiliul Local, cu sediul în comuna -, județ
Desființează sentința atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Purcărița Trandafir, Lucian Lăpădat
