Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 94/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 94R

Ședința publică de la 17 februarie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 2: Mihaela Paraschiv

JUDECĂTOR 3: Antonela Cătălina

GREFIER - -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1024 A/30.06.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și și intimatul - pârât.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții - reclamanți și, reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -, lipsind intimații - reclamanți și și intimatul - pârât.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Reprezentantul recurenților - reclamanți și depune certificatul de moștenitor nr. 155/16.09.2008 de pe urma defunctului, prin care face dovada că moștenitorul acestuia este, și certificatul de moștenitor nr. 98/11.07.2008 de pe urma defunctei, prin care face dovada că moștenitorul acesteia este -, arătând că îi reprezintă.

Curtea dispune introducerea în cauză a acestora și ia act de transmisiunea calității procesuale de la defunctul la și de la defuncta la -.

Reprezentantul recurenților - reclamanți și solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: traducerea procesului împotriva României a Curții Europene a Drepturilor Omului, note scrise și practică judiciară, pe care le depune la dosarul cauzei.

Curtea încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de către reprezentantul recurenților - reclamanți.

Reprezentantul recurenților - reclamanți învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Reprezentantul recurenților - reclamanți solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1024 A/30.06.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, desființarea hotărârii recurate și modificarea hotărârii pronunțată de instanța de fond prin admiterea acțiunii reclamanților., arată că instanțele de fond și de apel, au aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât acțiunea de față este o acțiune de drept comun și nu este o acțiune întemeiată pe o lege specială derogatorie de la dreptul comun. Susține că acțiunea de față este o acțiune clasică pe dreptul comun, de revendicare prin comparare de titluri între două categorii de persoane fizice, care, concomitent, dețin fiecare în parte titlu valabil asupra aceluiași imobil, dar numai una dintre ele deține posesia. Totodată, arată că instanțele de fond și de apel nu s-au pronunțat pe inadmisibilitate, ca doar motivarea este pe acest aspect. Susține că instanța de apel trebuia să se pronunțe pe dispozițiile art.480 Cod procedură civilă și s-a pronunțat pe Legea nr. 10/2001, astfel încât această hotărâre este nelegală, chiar și interpretarea pe Legea nr. 10/2001 fiind greșită. De asemenea, arată că art. 1 al Primului Protocol Adițional CEDO s-a referit la proprietățile private existente în acel moment, iar Statul nu a dobândit un titlu de proprietate. Așadar, la 18 mai 1994 nu avea voie să facă acte de dispoziție. Potrivit alin.2 din art.1 al Primului Protocol Adițional CEDO, Statul poate să emită acte normative, numai în ceeace privește folosința imobilului, dar nu poate să ia acte de dispoziție. Totodată, arată că potrivit Constituției României se aplică tratatele și convențiile internaționale. Fără cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Deliberand asupra recursului de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B la data de 25.05.2006 sub nr-, reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâtul, au solicitat instanței să oblige pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B, b- 1.. -, nr. 24,. 2,. 4, sector 1.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarului de drept al imobilului, defuncții, si, care îl dețineau în baza titlului de proprietate nr. 25535/31.07.1935 transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni nr. 5550/15.02.1936. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, prin nerespectarea acestui act normativ, considerat drept abuziv prin Legea nr. 247/2005.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 Cod Civil.

Prin sentința civilă nr. 10374/28.06.2007 Judecătoria Sectorului 1 Bar espins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că, soții și și fiica acestora, (autorii rec1amanților), au cumpărat la data de 31 iulie 1935 și respectiv 15 februarie 1936, terenurile situate în bd. - - nr. 45 și 47, conform contractelor de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 25 535 din 31 iulie 1935 și 5550 din 15 februarie 1936 la Tribunalul Ilfov, secția notariat. Prin autorizațiile de construcție nr. 58 D din 26.11.1941 și 98 din 11.10.1938, soții și au primit dreptul de a edifica pe terenul din bd. -, un corp de case cu subsol, parter, patru etaje și mansardă. Conform cărții de judecată civile nr. 570 din 04.08.1948 eliberată de Judecătoria Populară II, din B și raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. 4660/1948 al Judecătoriei Populare II, din B, construcția era compusă în anul 1948 din cinci apartamente și două prăvălii, iar starea de indiviziune reținută, a existat între și fiicele sale, și, și a fost sistată prin efectul aceleiași hotărâri judecătorești, acest imobil intrând în patrimoniul statului prin Decretul nr. 92/1950. În prezent imobilul are adresa poștală Bd. - nr. 24, astfel cum rezultă din adresa nr. 18728/4453 din 17.09.2002, emisă de Primăria Municipiului B, Serviciul. Moștenitorii defunctei au fost soțul său, și fiica acesteia, (fostă ), conform certificatului de moștenitor nr. 132/1964, eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 30 din Moștenitoarele defunctului au fost fiicele sale, rec1amanta și (fostă ), conform certificatului de moștenitor nr. 24 din 21 ianuarie 1971, eliberat de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 8, Rec1amanta și-a redobobândit numele avut anterior căsătoriei prin efectul sentinței civile nr. 811 din 12.03.1976 a Judecătoriei sectorului 1,

(fostă ) a decedat la data de 31.12.1998 și a fost moștenită de reclamantul, în calitate de soț supraviețuitor și de rec1amantul, în calitate de descendent de gradul 1. Prin dispoziția nr. 5405 din 01.03.2006 a Primarului General al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură a spațiului cu altă destinație situat la parterul imobilului din Bd. -. - nr. 26 și a cotei de teren aferentă, reclamanților. Pârâtul, împreună cu, a cumpărat apartamentul nr. 4 de la etajul 2 al imobilului din Bd. - nr. 24, se. A de la Primăria Municipiului B, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr-.

Procedând la analizarea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți, prima instanță a reținut cu privire la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante că nu sunt stabilite expres nici de art. 480.civ. care constituie temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară și nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 1989. Aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudența. Conform art. 1169.civ. reclamantului îi revine sarcina probei că autorul său avea un drept preferabil, iar dacă această probă nu este făcută și nu se poate stabili un motiv de preferință a titlului de proprietate invocat de reclamant în raport cu titlul invocat de pârât, acțiunea în revendicare va fi soluționată în favoarea pârâtului.

Cu privire la titlul de proprietate al reclamanților, instanța a reținut că este mai vechi decât cel al pârâtului și provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar. Titlul de proprietate al pârâtului provine de la un subiect de drept (municipiul B) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950 de la chiar autorii reclamanților. Cu toate acestea, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al reclamanților nu este preferabil celui invocat de pârât.

Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an. Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia primei instanțe, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și se instituie indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. În favoarea pârâtului operează principiul validității aparenței în drept error communis facit jus, dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.

Pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 din imobilul din Bd. -. - nr. 24, cu titlu oneros, cu plata prețului în rate, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr- a fost de bună - credință, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, care constituie titlul de proprietate al pârâtului, există o eroare comună și invincibilă cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945 - 22 1989.

Astfel, la data la care pârâtul a cumpărat locuința, reclamanții nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil. În consecință, nu a existat nici o rațiune la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr-, pentru care apartamentul nr. 4 să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

În plus, potrivit principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, dreptul de proprietate invocat de pârâtă este mai vechi decât cel al reclamanților. Calitatea de titular al dreptului de proprietate există, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai de la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire.

În consecință, instanța a apreciat că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai apartamentului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantii, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare se arată că este greșită susținerea instanței de fond că pârâtul a cumpărat apartamentul cu titlu oneros, adică cu plata în rate, că la data cumpărării a fost de bună credința, cunoscând că imobilul se afla în patrimoniul statului și că nu avea cum să cunoască că statul nu era un verus dominus asupra acestui apartament, că la momentul cumpărării, reclamanții apelanți nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului, fapt ce determină cumpărătorul să creadă că titlul statului era prezumat ca fiind valabil. Se pretinde de către instanță ca nu s-a făcut dovada recunoașterii calității de proprietari ai apartamentului litigios (printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executiva, anterior dobândirii titlului de proprietate de către pârât) și că această opinie reprezintă practica CEDO în materie, dându-se ca exemplu două procese CEDO referitoare le și Cehia. Aceste susțineri însă sunt total nelegale deoarece, în cauza de față nu se discuta valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului și nici dacă reclamanții sunt sau nu în termen sa formuleze acțiunea de fața, pentru că acțiunea de fața nu este o acțiune de nulitate a contractului de vânzare cumpărare al pârâtului, întemeiată pe arte 46 al. 2 din Legea 10/2001, pentru care se aplica OUG 145/2001 și respectiv termenul de 14 august 2002; acțiunea de fața fiind o acțiune clasică în revendicare, care nu este supusa niciunui termen de prescripție, întrucât dreptul de proprietate în legislația civilă română este imprescriptibil, conform arte 480 -481 Cod Civil.

Se mai arată că este ilegala și susținerea ca în speța de fața trebuie aplicată numai Legea 10/2001 deoarece imobilul în discuție este un imobil naționalizat, având în vedere că Legea 10/2001 nu are legătură cu cauza de față, deoarece reglementează numai raporturile juridice dintre vechii proprietari, deposedați abuziv, și Statul care a preluat proprietățile, și nu reglementează, cu excepția art. 46 al. 2, raporturile juridice dintre vechii proprietari și chiriașii instalați de stat în imobilele lor.

Criteriile după care se compară cele doua titluri nu sunt nici pe departe cele invocate de instanța de fond, ci, dimpotrivă, cele invocate de reclamanți în apărările făcute la fond, și anume: elementul timp, adică data intrării în circuitul civil al fiecărui titlu și autorul de la care provine fiecare titlu, mai exact constatarea faptului dacă titlul provine de la un verus dominus sau de la un non dominus.

instanței prin care se încearcă justificarea acordării preferențiabilității titlului pârâtului, nu pot fi primite, întrucât nici chiar Legea 10/2001 nu prevede o obligație a măsurilor în echivalent întrucât Legea este mai maleabilă și prevede că chiar pentru bunurile vândute există posibilitatea restituirii lor în natură, în situația în care sunt întrunite condițiile nulității absolute a titlului de proprietate al chiriașilor-cumpărători.

Greșit, de asemeni, se susține că prin Legea 10/2001 se închide calea obținerii unei reparații în natura pentru vechiul proprietar, deoarece aceasta susținere nu exista în legislația civilă în materie, dimpotrivă, potrivit principiului electa una, reclamantul este liber să aleagă orice cale de recuperare a bunului său imobil, preluat abuziv, în condițiile în care acțiunea sa este permisă de lege.

Greșită este și susținerea că acordarea preferențiabilității titlului chiriașului cumpărător reprezintă o necesitate obligatorie și un criteriu de preferință în vederea asigurării stabilității circuitului juridic civil, apărut după Legea 112/1995.

Este greșită o astfel de susținere pentru că Legea 112/1995 nu prevede așa ceva, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că din titulatura legii rezultă că aceasta reprezintă un act normativ creat de legiuitor nu pentru acordarea preferențiabilității chiriașilor-cumpărători ci, dimpotrivă, este o lege de reparație a abuzurilor săvârșite împotriva vechilor proprietari, deci este un act normativ creat în principal pentru vechii proprietari.

Tot o susținere nelegală face instanța în motivarea prin care susține că în favoarea pârâtului-intimat operează principiul validității aparenței în drept, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător fiind preferabil alt drept de proprietate dobândit anterior asupra aceluiași imobil. În cauza de față nu este posibil să se susțină de instanța de fond că statul ar fi devenit proprietar numai în mod aparent și că această aparența este prioritară față de titlul de proprietate al apelanților, titlu care este transcris în Registrul ce transcripțiuni și inscripțiuni încă din anii 1935-1936.

Greșit de asemeni se susține că titlul pârâtului intimat este mai preferabil pentru ca pârâtul ar fi cumpărat apartamentul cu titlu oneros și cu bună credință creată de faptul că la momentul cumpărării nu exista pe rolul instanțelor proces ce revendicare, precum și de faptul ca acesta era într-o eroare comună și invincibilă cu privire la titlul ce proprietate al statului. Această susținere este de două ori greșita, o dată pentru că așa cum a arătat criteriile de comparație sunt cu totul altele decât cele invocate de instanța, iar pe de altă parte pentru că cele reținute de instanță nu sunt corecte, deoarece și titlul reclamanților de proprietate a fost dobândit cu titlu oneros, așa cum a fost dobândit și titlul pârâtului.

Cu privire la buna credință, se arată că este incontestabil că deși buna credință nu intră în discuție în astfel de procese (nefiind un criteriu de comparare), dacă se analiza situația de fapt se constata că titlul de proprietate a fost dobândit cu bună credință, de la un verus dominus, bună credință consfințită de convenția părților de vânzare-cumpărare necontestată vreodată de cineva, în vreme ce titlul de proprietate al pârâtului a fost dobândit cu rea credință, deoarece pârâtul a cunoscut, de la bun început, că imobilul este naționalizat.

O altă susținere greșită a instanței de fond este și aceea că reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari printr-un act emis de puterea judecătorească sau cea executivă. Astfel, calitatea de proprietar se face numai cu titlul de proprietate, niciunde în legislația civilă română sau a tratatelor și convențiilor internaționale, la care România este parte semnatară, nu există posibilitatea altei recunoașteri a dreptului de proprietate decât cea făcută prin actul autentic de proprietate.

Dreptul de proprietate, potrivit art. 480.civ. este veșnic. Titlul de proprietate ce atestă calitatea de proprietar este viabil și valabil până la desființarea sa prin justiție. Desființarea unui titlu de proprietate, numai prin justiție, este prevăzuta de art. 948 și art. 966.civ. respectiv nulitatea absolută, art. 961.civ.- nulitatea relativa, sau, printr-o lege speciala, cum a fost art. 46 al. 2 din Legea 10/2001. Atâta vreme cât partea potrivnică nu poate depune pe masa instanței o hotărâre judecătorească irevocabilă de desființarea titlului de proprietate, nu se poate susține ideea ca sunt proprietari și nici ideea că pentru a dovedi proprietatea ar trebui sa existe o alta hotărâre judecătoreasca sau un act al puterii executive.

Pe situația de fapt din aceasta cauză, se solicită ca instanța de apel, prin prisma comparării celor două titluri de proprietate, să constate următoarele: titlul de proprietate a intrat în circuitul civil în 1935 - 1936, cu foarte mult timp înainte de apariția celui de-al doilea titlu, al pârâtului, titlul de proprietate provine de la un autor necontestat - vânzătorii din Convenție, adică de la un verus dominus, în vreme ce titlul de proprietate al pârâților provine de la un non dominus, adică de la stat, stat care nu a dobândit niciodată titlul ce proprietate în mod legal, conform art. 644-4645.civ. atâta vreme cât naționalizarea a fost un act abuziv, tăcut cu încălcarea Constituției din acest moment.

Că este așa, o dovedește art. 2 lit. a din Legea 247/2005 care a decretat Decretul 92/1950 ca fiind abuziv, adică necreator de drepturi, cu efect retroactiv. Comparând cele două titluri de proprietate, consideră că era legal ca instanța să constate că titlul de proprietate al reclamanților este mai bine caracterizat și, pe cale de consecință, să acorde preferențiabilitate titlului apelanților.

Prin decizia civilă nr. 1024 A/30.06.2008 Tribunalul B Sectia a -V- Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți, și împotriva sentinței civile nr. 10374/22.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul civil nr- în contradictoriu cu intimatul pârât .

Pentru a hotari astfel instanta de apel a retinut ca ntimatul pârât, fost chiriaș, a cumpărat în baza Legii nr.112/1995 apartamentul nr. 4 din imobilul situat în B Bd. - nr. 24, scara A, etaj 2, sector 1, cu contractul de vânzare - cumpărare nr-, contract în privința căruia în mod corect a reținut instanța de fond că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca, mai mult, chiar și apelanții reclamanți recunosc valabilitatea acestui contract, ca in cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, ținând cont de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală, intrucat conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic, ca nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Instanta de apel a mai retinut ca acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri, ca potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, ca, de asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, ca din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanta de apel a mai retinut ca imprejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare, ca prin edictarea acestei legi legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, ca, in consecință, nu se poate reține susținerea apelanților potrivit căreia criteriul de analiză al acțiunii în revendicare îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond, atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâtului este preferabil, ca, de altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs si, aratand urmatoarele:

"Dupa pronuntarea deciziei de apel au decedat reclamanții din actiunea introductiva de instanta, si. reclamantei fiind fiul acesteia -, care ințelege sa continue acțiunea mamei sale, motiv pentru care formeaza prezentul recurs; defunctului, este fiul acestuia, parte în acest dosar și care, la randul sau, ințelege sa continue acțiunea tatalui sau, în calitate de moștenitor.

Pentru aceste considerente va rugam sa introduceți în cauza pe, în calitate de recurent, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa se ia act ca raspunde personal, ca parte in dosar, dar si ca succesor al defunctului sau.

In ce priveste nelegalitatea deciziei recurate, învederam instanței de recurs ca instanța de apel și-a motivat soluția susținînd urmatoarele:

1.- Corect instanta de fond a facut o aplicare corecta a legii aplicand Legea 10/2001 in cauza, pe principiul ca norma speciala deroga de la norma generala.

2.- Ca nu exista nici o rațiune pentru a considera ca restituirea în natura ar fi obligatorie în toate cazurile și că acțiunea reclamanților nu poate fi soluționata facand abstractie de reglementarile speciale existente.

3.- Se pretinde ca instanța de fond a reținut corect ca in conformitate cu disp. art.20 a1.2 din Legea 10 /2001, in cazul in care imobilul a fost vîndut cu respectarea Legii 112/1995, vechiul proprietar are dreptul numai la masuri reparatorii, prin echivalent, și ca potrivit art. 18 din aceeasi lege, legiuitorul, redactor al Legii 10/2001 ar fi înțeles sa acorde preferentiabilitate titlului foștilor chiriași cere au cumparat pe Legea 10/2001.

4.- Se pretinde, de asemeni, că Legea 10/2001 nu acorda proprietarului deposedat "un drept de optiune" astfel ca in afara dispozitiilor acestei legi, mai exact de recuperarea imobilului pe aceasta lege nu ar mai exista o astfel de optiune pentru vechiul proprietar de a-si recapata proprietatea.

5. - Nu in ce le din urma se sustine de către instanta de apel ca legiuitorul redactor al Legii 10/2001 "a intenționat menținerea contractelor de vinzare-cumparare incheiate cu bună credinta, recunoscînd prevalenta interesului subdobinditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectiva, impunindu-se asigurarea securitații circuitului civil și a stabilitatii raporturilor juridice."

In consecința, se susține ca apararea subsemnaților privind compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primita deoarece în astfel de cauze primeaza "atitudinea subdobînditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane - criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul piritului este preferabil".

Concluzia finală este aceea că art.480 civ. așa cum el a fost interpretat de jurisprudență și literatura de specialitate nu garanteaza restituirea bunului in natura fiindca "este posibil sa existe cauze obiective care sa constituie impedimente la restituire, situatie in care persoana detinatoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decat despagubiri".

Această motivare este in contradicție totală cu legislația internă civila și cu legislația CEDO și a primului protocol adițional CEDO, după cum urmează:

1.- Incorect instanta de fond și de apel a aplicat in cauza de fața dispozițiile Legii 10/2001, act normativ care nu are nici un fel de tangență cu prezenta acțiune, deoarece: LEGEA 10/2001 NUMAI RAPORTURILE JURIDICE DINTRE STAT SI PROPRIETARII DE STAT, nu și dintre vechii proprietari deposedati abuziv de stat si persoanele instalate de stat in imobilele lor, dupa preluare, indiferent ca acestia au avut statut de chiriasi sau de chiriasi cumparatori.

Acțiunea de fața este o actiune de drept comun și nu este o actiune intemeiata pe o lege speciala derogatorie de la dreptul comun, cum este Legea 10/2001 și, ca atare, trebuie tratata și solutionată numai prin prisma Codului civil.

2.- Greșit instanțele au considerat ca nu există nici o rațiune pentru restituirea in natura, obligatorie, a imobilelor preluate abuziv deoarece niciunde în legislația civila actuala nu exista un text care sa impiedice pe vechiul proprietar in recuperarea proprietații sale preluate abuziv și cu atit mai puțin A.

Legea 10/2001 a avut ca scop soluționarea mai lesnicioasa a retrocedarilor proprietăților preluate abuziv catre proprietarii vechi pe calea administrativa a notificarii si era firesc sa cuprinda prevederi in sensul despagubirilor in echivalent in situatia in care imobilul nu se mai afla in patrimoniul Primariei sau al altui detinator, fiind inT.at mai inainte de solutionarea Notificarii.

Acest act normativ cuprinde dispoziții legale referitoare la modalitațile de soluționare a, avînd în vedere situația juridica a imobilului de la momentul soluționarii Notificarii. Așa se explica prevederea ca în cazul unui imobil ce nu ce mai află in patrimoniul deținatorului sa se acorde o alta compensație.

Această prevedere, insa, nu este nici obligatorie nu este nici universal aplicabilă, ci ea se refera în mod strict numai la Notificarile și litigiile pe Legea 10/2001 nu și la alte acțiuni e de Legea 10/2001.

Cum Legea 10/2001 nu este aplicabila in cauza, greșit instanța a apreciat, apreciere de altfel subiectiva, neintemeiata pe texte legale, ca în materia dreptului comun unde accesul la justiție este neîngradit se aplica în mod obligatoriu legislația Legii 10/2001.

In ce privește susținerea ca acțiunea introductiva de instanță nu poate fi soluționata făcîndu-se abstracție de reglementarile speciale adică de legea 10/2001 am invederat mai că este incorecta și ca actiunea de fața este o actiune de drept comun, fara nici o legatura cu Legea 10/ 2001.

3.- Greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 20 și art. 18 din Legea 10/2001, susținindu-se ca de vreme ce imobilul a fost vîndut catre chiriași nu se

mai poate solicita restituirea lui în natură, pe lînga motivele expuse mai învederam instantei ca potrivit principiului disponibilitații reclamantul este cel care fixează cadrul procesual al cauzei și ca în speța de fața reclamantii-recurenți direct sau prin autorii lor au inteles ca prezenta actiune sa aiba caracterul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, întemeiata pe art. 480.civ. și nimeni în afara acestora nu are dreptul sa schimbe temeiul juridic și natura obiectului acțiunii introductive de instanță.

In ce privește sustinerea ca legiuitorul redactor al legii 10/2001 ar fi înțeles sa acorde preferențiabilitate titlului chiriasilor cumpărători învederam instanței Ca este o aberație care nu poate fi primita deoarece legea nu prevede asa ceva și este logic sa nu prevadă atîta vreme cît acest act normativ reglementeaza modalitățile de restituire a imobilelor pre1uate abuzi v de 1a Stat catre vechii proprietari și nu are ca obiect COMPARAREA DE TITLURI DETINUTE DE PROPRIETARI SI DE.

4. In ce privește susținerea cum că Legea 10/2001 nu acorda persoanei indreptatite vreo alta optiune in afara acestei legi, vă rugam să constatați că este o apreciere personală a magistratului redactor al deciziei recurate, făra suport legal, deoarece niciunde în Legea 10/2001 nu se prevede faptul ca în afara acestei legi, vechiul proprietar ar fi împiedicat sa-și recupereze proprietatea pe o alta cale.

Acțiunea de fața este o acțiune clasică pe dreptul comun de revendicare prin comparare de titluri între doua categorii de persoane fizice care, concomitent, detin fiecare in parte un titlu de proprietate viabil si valabil asupra aceluiasi imobil, dar numai una dintre ele detine posesia.

Acțiunea de fata are ca scop imediat RESTITUIREA, CATRE PROPRIETARUL AL TITLU DE PROPRIETATE A FOST DECLARAT DE INSTANTA CA FIIND, iar aceasta preferențiabilitate trebuie stabilită pe cale judecătorească prin prisma celor două criterii de comparare, respectiv care este cel mai vechi titlu intrat in circuitul civil prin transcriere sau intabulare si in raport de autorul de la care provine fiecare titlu (daca este un verus dominus sau un non dominus).

Instanța de apel a soluționat in mod exclusiv acțiunea introductiva de instanta și respectiv apelul declarat de apelantii-reclamanți NUMAI PRIN PRISMA LEGII 10/2001, ceea ce este total greșit SI NU A ANALIZAT ACTIUNEA PRIN PRISMA CRITERIILOR MAI, adica a art. 480.civ. ceea ce inseamnă o aplicare greșita a legii și o neaplicare a legii pertinente in cauza.

5.- Se susține, de asemeni ca redactorul Legii 10/2001 a intentionat menținerea contractelor de vînzare-cumparare incheiate cu buna credinta, ceea ce este total neadevărat deoarece in aceasta lege, chiar neaplicabila speței de față, nu există o astfel de prevedere care sa dea prevalență contractelor încheiate pe Legea 112/1995 față de alte contracte ce reprezinta titlu de proprietate asupra aceluiasi imobil, detinute de alte persoane.

Se susține, de asemeni, că tot Legea 10/2001 ar fi acordat prevalenta interesului subdobanditorului cu titlu oneros, ceea ce este total greșit deoarece in acest act normativ nu exista o astfel de "prevalenta", pe de o parte, iar pe de alta parte chiriasul cumparător nu este subdobînditor față de contractul de a incheiat, ci este dobanditor, adica acea parte contractanta participanta la incheierea contractului supus discutiei.

In ce privește susținerea ca Legea 10/2001 prevede preferentiabilitatea titlului de proprietate al chiriasilor cumparatori pentru "impunerea asigurarii securitatii circuitului civil si a stabilitatii raporturilor juridice" invederam instantei de recurs ca pe langa faptul ca textul nu prevede asa ceva niciunde in legislatia civila in materie de proprietate nu exista o astfel de prevedere, aceasta opinie reprezentand punctul de vedere al unor magistrati "pro-chiriasi" fara a avea un fundament juridic legal, ci doar exprimand o opinie subiectiva, interesata si contradictorie legislatiei CEDO.

Instanța de fond, ca și cea de apel nu numai ca greseste intemeindu-si toata motivarea pe Legea 10/2001, dar greseste intemeindu-si toata motivarea pe Legea 10/2001, dar greseste si cand subliniaza prelevanța titlului chiriașilor-cumparatori s-ar impune datorita bunei-credințe a acestora 1a achiziționarea imobilului și a faptului ca au dobindit imobilul cu titlu oneros.

Este o atitudine nepermisa pentru instanta de judecata sa aplice in materia dreptului comun dispozițiile art. 46 al. 2 din Legea 10/2001 (care se refera la buna-credință e ambelor parti contractante nu doar a chiriasului cumparator), buna-credinta nefiind o modalitate de dobandire a dreptului de proprietate prevazuta de art. 644-645.civ. ci reprezentand doar una din cerintele prescriptiei achizitive prevazuta de art. 1898, 1899.civ. - cu care speta de fata nu are nici o legatura.

Nu este nici morala o astfel de opinie deoarece si vechii proprietari au fost tot de buna-credinta atunci cand au cumparat imobilul si l-au cumparat toto cu titlu oneros, ba dimpotriva pretul pe care ei l-au platit la momentul cumpararii imobilului a fost un preț real, spre deosebire de chiriașii cumparatori pe legea 112/1995 care au cumparat la preturi derizorii imobile de ma re valoare, imbogățindu-se fara justa cauza.

Nu in cele din urmă invocăm faptul ca instanta de fond și de apel nu au avut în vedere un lucru esențial și anume acela ca Romania a semnat Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Primul Protocol Aditional la 18 mai 1994, aderare care a fost validata de Parlamentul Romaniei prin Legea 30/18.05.1994.

La momentul acesta, la 18 mai 1994, era in vigoare Constitutia 1991-2003, care in art. 20 al. 3 prevedea faptul ca in situatia in care intre legislatia Romaniei si tratatele si conventiile semnate de aceasta exista neconcordanta, se aplica cu prioritate Tratatele si Conventiile.

In art. 1 din Primul Protocol Aditional CEDO semnat la 18.05.1994 se prevede ca nimeni, inclusiv Statul, nu poate aduce atingere proprietatii private decit pentru cauza de utilitate publica, adica in aceleași condiții prevazute de art. 481.civ.

In alin.2 din art. l al Primului Protocol Adițional CEDO se prevede faptul ca de la dispozitiile alin. 1 se deroga numai pentru situatiile expres prevazute in acest alineat CAND STATUL POATE EMITE ACTE PRIN CARE SA REGLEMENTEZE BUNULUI IMOBIL pentru situatiile aratate in text.

Așadar, de la 18 mai 1994 Statul R, indiferent de ce culoare politica era nu mai avea dreptul sa emita acte normative prin care sa dispuna asupra proprietatilor preluate abuziv de la vechii proprietari deoarece:

- la data de 18 mai 1994 singurii proprietari cu act autentic de proprietate, intrat in circuitul civil prin transcriere in registrul de transcriptiuni si inscriptiuni erau reclamantii, Statul nefiind proprietar legal in sensul art. 644-645.civ. deoarece preluarea imobilului in baza Decretului 92/1950 s-a facut cu incalcarea art. 481.civ. (adica fara despagubiri si fara cauza de utilitate publica) si cu incalcarea Constitutiei 1948-1952 care in art. 8 si 10 garanta proprietatea privata si prevedea ca aceasta nu poate fi luata din mainile proprietarului de drept decat pentru cauza de utilitate publica, cu dreapta si prealabila despagubire.

- Legea 112/1995 nu exista in acel moment iar emiterea ei ulterioara reprezinta o incalcare flagranta a art. 1 din Primul protocol aditional CEDO deoarece nu priveste reglementari legale asupra folosintei imobilelor ci priveste reglementari legale asupra folosintei imobilelor ci priveste drepturile de dispozitie asupra acestor imobile, ceea ce atrage dupa sine nulitatea absoluta a dispozitiilor Legii 112/1995, respectiv a art. 9, in conformitate cu dispozitiile art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei care prevedeau ca in astfel de situatii se aplica in mod obligatoriu tratatul international.

In consecinta, va rugam sa constatati ca atat instanta de apel cat si instanta de fond au facut o aplicare gresita a legii in aceasta cauza, ca nu au analizat cauza prin prisma art. 480.civ. si a art. 1 din Primul Protocol Aditional CEDO pronuntand o solutie contrara acestor dispozitii, motiv pentru care va rugam sa admiteti recursul sa desfiintati solutia instantei de apel, si admitand apelul sa modificati sentinta instantei de fond admitand actiunea noastra.".

Analizand lucrarile dosarului, curtea, in majoritate, retine urmatoarele:

Imobilul situat in B, str. -. - nr. 24 fost dobandit de, si prin contractele de vanzare-cumparare autentificate sub nr. 25535/31.07.1935 si 5550/15.02.1936 de Tribunalul Ilfov Sectia Notariat si prin construire.

Mostenitorii lui, decedata in 1963 au fost si, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 132/1964 emis de Notariatul Raionului 30

Mostenitorii lui, decedat in 1970, au fost (fosta ) si, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 24/1971 emis de Notariatul sectorului 8

Mostenitorii lui, decedata in 1998, au fost si, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 64/2001 emis de BNP.

, decedat in 2008, avut ca mostenitor pe, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 155/2008 emis de BNP Asociati, si.

- a decedat in 2008 si a avut ca mostenitor pe, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. 98/2008 emis de BNP Asociati, - si.

Imobilul a fost preluat in baza Decretului 92/1950 de la, Oanica si, asa cum rezulta din adresa nr. 2730/bis/3.07.2001 emisa de SC SA.

Apartamentul nr. 4 situat la etajul 2 al imobilului -mentionat a fost cumparat de parat prin contractul de vanzare-cumparare nr-.

Ca atare, titlurile invocate in prezenta cauza de parti sunt contractele de vanzare-cumparare autentificate in 1935 si 1936, construirea si succesiunea.

Titlul invocat de parat este reprezentat de contractul de vanzare-cumparare nr- incheiat cu SC, in calitate de vanzator.

Preluarea in temeiul Decretului 92/1950 s-a realizat fara titlu valabil intrucat prevederile Decretului 92/1950 incalcau dispozitiile interne cu putere de lege superioara, respectiv Constitutia in vigoare la momentul adoptarii lui, incalcau dispozitiile tratatelor internationale la care Romania era parte, respectiv Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Totodata, preluarea s-a facut de la persoane care nu aveau calitatea de proprietar, respectiv de la Oanica si. De asemenea, preluarea s-a facut cu incalcarea dispozitiilor art. I din Decretul 92/1950, intrucat a dobandit imobilul in timpul minoratului, asa incat nu se poate sustine ca aceasta dobandise partea sa din imobil ca "exploatator de locuinte". Mai mult, in masura in care s-ar putea considera ca ar fi una si aceeasi persoana cu -, curtea retine ca in anul 1950 aceasta avea varsta de 14 ani, asa incat nu putea fi considerata "exploatator de locuinte" in sensul art. I din Decretul 92/1950.

Ca atare, statul nu a dobandit asupra imobilui in litigiu un titlu valabil, ci doar a exercitat asupra acestuia o posesia fondata si conservata prin violenta, iar abuzul nu este creator de drept.

Ca atare, neavand un titlu valabil asupra imobilului, statul nu putea sa il inT.eze in mod valabil catre parat.

In plus, imobilul nefiind intrat cu titlu valabil in proprietatea statului, nu facea obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995, care reglementa regimul juridic doar al imobilelor care trecusera cu titlu in proprietatea statului.

In consecinta, statul nu putea inT.a apartamentul in litigiu in temeiul Legii nr. 112/1995, intrucat legea mentionata nu era aplicabila acestuia.

Ca atare, incheierea contractului de vanzare-cumparare invocat de parat ca titlu s-a realizat cu incalcarea dispozitiilor Legii 112/1995, care in art. 25 prevedeau ca "Prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică".

Pe de alta parte, contractul de vanzare-cumparare invocat de parat drept titlu, pe langa imprejurarea ca este incheiat in temeiul unei legi care nu era aplicabila imobilului, nici din punct de vedere formal nu corespundea exigentelor legii, intrucat este incheiat prin act sub semnatura privata, insa prin clauza cuprinsa la pct. 5 s-a prevazut si vanzarea unei suprafete de teren de sub constructie, vanzare care nu putea fi facuta decat in forma autentica potrivit art. 46 alin 1 din Legea nr. 18/1991, in vigoare la momentul incheierii contractului.

Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor autorilor partilor, cat si din punct de vedere al eficientei juridice, titlul invocat de reclamanti este mai caracterizat si, ca atare, preferabil titlului invocat de parat.

In mod gresit prima instanta a retinut ca, din perspectiva practicii CEDO reclamantii nu pot fi considerati ca avand un "bun" in sensul conventiei CEDO. Astfel, din moment ce chiar prima instanta a retinut ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, in mod implicit s-a recunoscut ca dreptul de proprietate al autorilor reclamantilor nu a incetat si, ca atare, a fost transmis pe cale succesorala reclamantilor. CEDO a statuat ca vanzarea de catre stat a bunului altei persoane tertilor, chiar daca a fost anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al altcuiva, reprezinta o privare de proprietate si o astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele si altii, ). Pe de alta parte, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, in vigoare la momentul introducerii actiunii in revendicare, prevede ca "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,.". Ca atare, chiar legiuitorul a recunoscut existenta unui "bun" in favoarea persoanelor de la care preluarea imobilelor s-a facut fara titlu valabil.

Totodata, raportat la preferinta in cadrul actiunilor in revendicare in care ambele parti invoca titluri si ambele pot invoca imprejurarea ca au un "bun" in sensul CEDO, tribunalul constata ca, pe langa criteriile de preferinta avute in vedere mai, si avand in vedere ca indiferent de solutie statul urmeaza sa raspunda fie fata de reclamanti, fie fata de parati, practica CEDO impune si un alt criteriu, acela al repararii prejudiciului. Or, Curtea a subliniat in repetate randuri in cauzele pronuntate impotriva Romaniei ca fondul "Proprietatea" nu functioneaza intr-un mod care sa fie conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri. Pe de alta parte, legislatia interna permite repararea prejudiciului cauzat cumparatorilor in cazul in care titlul acestora isi pierde eficienta in raporturile cu adevaratii proprietari ai imobilului, art. 50 din Legea nr. 10/2001 reglementand acoperirea efectiva a prejudiciului prin despagubiri banesti.

Ca atare, si din perspectiva exigentelor impuse de practica CEDO, in prezenta cauza preferinta urmeaza a se da titlului reclamantului, intrucat aceasta este singura modalitate in care, potrivit legislatiei interne, acestia isi pot acoperi in mod efectiv prejudiciul cauzat de "privarea de bun", in timp ce prejudiciul cauzat paratului de "privarea de bun" se poate realiza in mod efectiv in conditiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Ambele instante au interpretat si aplicat gresit legea, considerand ca prezentei actiuni in revendicare nu i-ar fi aplicabile regulile de solutionare consacrate

Astfel, Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza o actiune in revendicare, ci o procedura de restituire, in natura sau prin echivalent. Restituirea reglementata de Legea nr. 10/2001 nu poate fi asimilata actiunii in revendicare intrucat regimul juridic diferit al acestor doua institutii juridice este in mod evident diferit. Astfel, actiunea in revendicare este indreptata impotriva celui care se pretinde, la randul sau, proprietar al bunului, ca si reclamantul, in timp ce notificarea in temeiul Legii nr. 10/2001 si orice procedura judecatoreasca ulterioara este indreptata impotriva "unitatii detinatoare" care nu este in mod necesar posesoare sau proprietara a bunului asupra caruia persoana indreptatita pretinde drepturi. Totodata, actiunea in revendicare este rezervata acelor persoane care pretind un titlu asupra imobilului, in timp ce procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 este rezervata si acelor persoane care sunt indreptatite in sensul legii, insa al caror drept asupra imobilului a incetat prin trecerea cu titlu (calificat de lege ca fiind un titlu abuziv) in proprietatea statului. De asemenea, solutionarea actiunii in revendicare se poate face doar prin restituirea in natura sau, cand bunul nu mai exista, prin echivalent banesc, in timp ce solutionarea notificarii se poate concretiza prin restituirea in natura, prin prestarea unor servicii echivalente, prin predarea unor bunuri in compensatie sau prin remiterea unor titluri de valoare sau actiuni.

Ca atare, nu se poate vorbi de existenta simulana a doua reglementari, una de drept comun, prevazuta de art. 480.civ. si una speciala, prevazuta de Legea nr. 10/2001, decat pentru acele situatii in care premisele si finalitatea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 sunt aceleasi cu premisele si finalitatea actiunii in revendicare, respectiv imobilul sa fi fost trecut la stat fara titlu si sa fie posibila, conform dispozitiilor cuprinse in Legea nr. 10/2001, restituirea in natura. In restul situatiilor regimul juridic al actiunii in revendicare este in esenta atat de diferit de cel al procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 incat nu se poate vorbi de existenta a doua reglementari in aceeasi materie si, ca atare, de aplicarea cu prioritate a reglementarii speciale.

Asa fiind, in prezenta cauza reclamantii nu mai puteau obtine restituirea in natura a bunului pe calea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001, intrucat bunul iesise din posesia statului anterior intrarii in vigoare a legii mentionate, fiind inT.at paratilor. Ca atare, din punctul de vedere al reglementarii prevazute de Legea nr. 10/2001 nici nu mai exista la acel moment o "unitate detinatoare" care sa poata fi notificata.

Singura modalitate prin care reclamantii mai puteau obtine bunul in natura este actiunea in revendicare pornita impotriva chiriasilor cumparatori, intrucat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu ar fi condus la aceasta finalitate decat in conditii incompatibile cu CEDO. Astfel, nu poate fi primita interpretarea in sensul ca reclamantii ar fi trebuit sa declanseze procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001, dupa care sa suspende aceasta procedura si sa declanseze o procedura judiciara in cadrul careia sa solicite constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare al paratului, procedura judiciara care nu ar fi produs nici un efect direct in favoarea reclamantilor, ci doar revenirea bunului in posesia statului, urmand ca apoi sa continue procedura administrativa declansata. O astfel de interpretare ar conduce la stabilirea unei "sarcini excesive" in sarcina reclamantilor, incompatibila de asemenea cu practica CEDO.

Cat priveste buna-credinta a paratului la incheierea contractului de vanzare-cumparare, retinuta de prima instanta si de instanta de apel drept criteriu de preferinta pretins avut in vedere de legiuitor in instituirea normelor cuprinse in art. 45 din Legea nr. 10/2001, curtea retine ca si aceasta interpretare este gresita.

Astfel, in cadrul actiunii in revendicare nu se compara atitudinile subiective ale partilor, ci titlurile de proprietate invocate de acestea si, respectiv, drepturile decurgand din aceste titluri, precum si drepturile autorilor de la care emana titlurile invocate.

Nu se poate retine ca buna-credinta a cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995 ar duce la preferabilitatea titlului acestora.

Legea nr. 10/2001 nu are nici o dispozitie in acest sens, ci doar instituie buna-credinta ca o cauza de salvgardare de la nulitate a actului de vanzare-cumparare incheiat cu incalcarea dispozitiilor legii, nulitate prevazuta de aceeasi lege (art. 45 alin. 1 si 2).

Ca atare, fiind investita cu o actiune in revendicare, instanta trebuie sa compare titlurile de proprietate invocate de parti si sa stabileasca preferabilitatea unuia dintre acestea in ceea ce priveste eficacitatea juridica si preferabilitatea drepturilor autorilor partilor in litigiu.

Totodata, curtea constata ca nu se poate retine ca dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 stabilesc preferinta titlului paratilor. Astfel, potrivit art. 45 alin. 1-4 din Legea nr. 10/2001 "(1)Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare,având ca obiect imobilepreluate fără titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolută,în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(3) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele prevăzute laart. 2alin. (1) lit. b), sunt lovite de nulitate absolută, buna-credință neputând fi invocată în aceste cazuri.

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare,având ca obiect imobilepreluate cu titlu valabil,sunt lovite de nulitate absolutădacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării."

Ca atare, din dispozitiile -mentionate nu se desprinde in nici un mod intentia legiuitorului de a da preferinta unui contract de tipul celui invocat de catre parat in raport cu alte titluri invocate asupra aceluiasi bun.

Dimpotriva, pentru ipoteza analizata in prezenta cauza, aceea a preluarii imobilului fara titlu, regula stabilita de legiuitor a fost aceea a nulitatii absolute, exceptia fiind aceea a salvgardarii titlului de la nulitate in cazul in care actul a fost incheiat cu buna-credinta.

Insa, salvgardarea de la nulitate nu conduce la preferabilitatea acestui titlu in raport cu alte titluri invocate asupra aceluiasi bun, ci doar la faptul ca, in cadrul unei actiuni in revendicare vor fi comparate doua titluri considerate valabile, astfel ca analiza comparativa a titlurilor este mai complexa decat in cazul in care unul dintre acestea ar fi nul, caz in care titlul nenul ar fi preferat, fara a se mai analiza alte aspecte.

In plus, sustinerea ca atitudinea subiectiva a cumparatorilor este criteriul pe care legiuitorul l-a stabilit pentru a da preferinta titlului acestora in raport cu orice alt titlu invocat echivaleaza cu a sustine ca, pentru imobilele preluate de stat fara titlu si pentru care art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 recunoaste pastrarea calitatii de proprietari, chiar Legea nr. 10/2001 constituie actul de preluare, din moment ce titlul, recunoscut chiar prin lege, pierde eficienta juridica ca efect al unui criteriu instituit de aceeasi lege. Or, o astfel de interpretare conduce la concluzia ca Legea nr. 10/2001 constituie un mod de preluare de catre stat a unui bun fara o justa si prealabila despagubire, atat timp cat despagubirea ar fi ulterioara si, totodata, prin modul de reglementare a platii despagubirilor, fiind apreciata de CEDO ca neavand caracter just (fondul Proprietatea fiind considerat de CEDO ca nefunctionand intr-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unor despagubiri).

De altfel in prezenta cauza, indiferent de aprecierile asupra rolului bunei-credinte in cadrul unei actiuni in revendicare, curtea remarca imprejurarea ca nu se poate retine buna-credinta a paratului la incheierea actului de vanzare-cumparare.

Astfel, in aceasta materie buna-credinta presupune credinta cumparatorului ca sunt indeplinite conditiile prevazute de Legea nr. 112/1995 pentru a se putea incheia actul de vanzare-cumparare. Ca atare, cumparatorul, dorind sa se prevaleze de dispozitiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, avea implicit obligatia de a face demersurile necesare pentru a se asigura ca Legea nr. 112/1995 este aplicabila imobilului pe care dorea sa il cumpere, respectiv ca imobilul, cel putin aparent, era preluat de stat cu titlu.

Paratul nu a facut nici o dovada ca, anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare a facut vreun demers prin care sa se intereseze care este titlul statului si daca, cel putin aparent, titlul statului este valabil.

Dimpotriva, din copia actelor care au stat la baza incheierii contractului de vanzare-cumparare nr- rezulta ca singurul demers facut de parat a fost acela de a formula cererea de cumparare. Mai mult, la dosarul de vazare-cumparare exista o situatie juridica a imobilului incompleta si simpla lecturare a acesteia ar fi putut pune paratul in situatia de a se intreba in ce masura apartamentul pe care voia sa il cumpere a fost preluat de stat. Astfel, in situatia juridica aflata la fila 96 din dosarul primei instante, purtand antetul SC SA, sunt mentionate doar trei pozitii din anexa la Decretul 92/1950 in temeiul caruia s-a realizat preluarea, iar pe verso-ul acestui inscris sunt mentionati ca proprietari de la care s-a facut preluarea: - 11 apartamente, - 5 apartamente si - 6 apartamente. Tot SC - SA prin adresa nr. 2730/bis/3.07.2001 (fila 24 din dosarul primei instante) a aratat ca preluarea s-a facut de la patru persoane care figureaza la patru pozitii in anexa la Decretul nr. 92/1950, in aceasta adresa figurand, pe langa cei mentionati anterior, si - 3 apartamente. Ca atare, daca paratul al fi comparat numarul de apartamente din imobil cu cel preluat de stat si evidentiat in situatia juridica aflata la dosarul de vanzare-cumparare, ar fi constatat cu usurinta ca acestea nu coincid, ceea ce ar fi fost de natura sa o serie de intrebari cu privire la posibilitatea incheierii in conditii de legalitate a contractului de vanzare-cumparare, atat timp cat vanzare-cumpararea impunea ca situatie premisa existenta titlului statului asupra apartamentului, iar existenta acestui titlu era discutabila din moment ce nu toate apartamentele din imobil figurau ca fiind preluate de stat. In consecinta, nu se poate retine in cauza ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare paratul s-a intemeiat pe o aparenta lipsita de orice dubii asupra titlului statului, atat timp cat simplul referat aflat pe verso-ul cererii de cumparare era de natura a naste paratului dubii asupra intinderii titlului statului si, deci, si cu privire la existenta acestui titlu asupra apartamentului pe care dorea sa il cumpere.

De asemenea, nu este corecta imprejurarea retinuta de instante in sensul ca ar fi fost vorba de o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de proprietar a statului si, implicit, cu privire la posibilitatea cumpararii imobilului in temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, in cauza nu s-a facut dovada existentei unei astfel de erori, eroare ce ar fi putut rezulta doar in masura in care existenta si valabilitatea formala a titlului statului ar fi fost cercetata de catre parat si, in urma demersurilor efectuate in acest sens, ar fi rezultat aparenta valabilitatii titlului statului. Ca atare, nu se poate retine in cauza ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare paratul s-a intemeiat cu buna-credinta pe o aparenta lipsita de orice dubii asupra titlului statului, pasivitatea si ignorarea legii neputand valora buna-credinta.

Nici criteriul stabilitatii circuitului civil nu poate fi incident in cauza ca un criteriu de preferinta intre titlurile invocate. Astfel, principiul asigurarii stabilitatii circuitului civil nu poate impune prin el insusi preferinta unui titlu in raport cu alt titlu, intrucat daca o astfel de interpretare ar fi primita ar echivala cu a spune ca acest principiu inlatura constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea sau rezilierea oricarui act, precum si revendicarea atunci cand si paratul invoca un titlu, intrucat oricare din aceste sanctiuni ar aduce atingere sigurantei circuitului civil.

Principiul invocat este doar un temei pentru ca anumite imprejurari de fapt (cum sunt eroarea comuna si invincibila, caracterul oneros al actului si buna-credinta a subdobanditorului) sa constituie criterii fie pentru preferabilitatea titlului subdobanditorului de buna-credinta si cu titlu oneros, fie pentru salvgardarea de la nulitate a titlului acestuia. Or, in prezenta cauza imprejurarile de fapt mentionate nu pot fi retinute.

Pe de alta parte, principiul mentionat nu are aplicabilitate in cauza intrucat cumpararea imobilelor in temeiul Legii nr. 112/1995 s-a facut cu interdictia pentru cumparatori a inT.arii acestora timp de 10 ani, asa incat, in aceste conditii, nu se poate pune problema afectarii stabilitatii circuitului civil, intrucat la momentul introducerii actiunii in revendicare imobilul nu se afla in circuitul civil general, termenul de 10 ani de interdictie a actelor de inT.are intre vii nefiind expirat.

In consecinta, curtea va admite recursul formulat de recurentii (mostenitor al reclamantului ) si (mostenitor al reclamantei -) impotriva deciziei civile nr. 1024/30.06.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimatul-parat, va modifica decizia in sensul admiterii apelului si schimbarii sentintei civile apelate nr. 10374/22.06.2007 pronuntata de Judecatoria sectorului 1 B in sensul admiterii actiunii si obligarii paratul sa lase reclamantilor in deplina proprietate si posesie apartamentul 4 situat in B, b- -. - nr. 24,. 2, sect. 1, astfel cum este identificat in contractul de vanzare-cumparare nr- incheiat la 19.07.1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

In majoritate:

Admite recursul formulat de recurentii (mostenitor al reclamantului ) si (mostenitor al reclamantei -) impotriva deciziei civile nr. 1024/30.06.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimatul-parat.

Modifica decizia in sensul admiterii apelului si schimbarii sentintei civile apelate nr. 10374/22.06.2007 pronuntata de Judecatoria sectorului 1 B in sensul:

Admite actiunea.

Obliga paratul sa lase reclamantilor in deplina proprietate si posesie apartamentul 4 situat in B, b- -. - nr. 24,. 2, sect. 1, astfel cum este identificat in contractul de vanzare-cumparare nr-.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 17.02.2009.

Presedinte Judecator Grefier

Red.MS/5 ex.

Cu opinia separata a d-nei judecator in sensul respingerii recursului.

Imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.

Pârâtul, fost chiriaș, împreună cu, a cumpărat apartamentul nr. 4 de la etajul 2 al imobilului din Bd. - nr. 24, se. A de la Primăria Municipiului B, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr-.

În spe ță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept - specialia generalibus derogant -, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.

Reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai apartamentului nr. 4 din imobilul din Bd. - nr. 24 printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995. totuși pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, CEDO a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84), astfel că și aceștia pot pretinde că au un bun în sensul Convenției.

Examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Cu privire la acest aspect se apreciază că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În speță ambele părți au un bun în sensul convenției, pentru motivele expuse anterior.

Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că, s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.

Reclaman ții au recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, iar prin dispoziția nr. 5405 din 01.03.2006 a Primarului General al Municipiului B s-a dispus restituirea în natură a spațiului cu altă destinație situat la parterul imobilului din Bd. -. - nr. 26 și a cotei de teren aferentă, reclamanților, pentru partea de imobil înstrăinată ș i pentru care nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor, având dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ție care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de libertate pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ții, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ).

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ție a imobilului.

Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo știlor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo ș tilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ști efective de la stat considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.

Pentru aceste motive am considerat că hotărârile instan ț elor de fond prin care a fost respinsă ac țiunea în revendicarea imobilului sunt legale, recursul trebuind să fie respins ca nefondat în temeiul art.312 alin. 1 raportat la art.304 pct.9 proc.civ.

JUDECĂTOR

Președinte:Melania Stanciu
Judecători:Melania Stanciu, Mihaela Paraschiv, Antonela Cătălina

#Judecator Melania Stanciu

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 94/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 94/2009. Curtea de Apel Bucuresti