Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 94/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 94R
Ședința publică de la 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 3: Ileana Ruxandra
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 837/09.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții - reclamanți, reprezentați de mandatar C, în baza procurii autentificată sub nr. 275/356/01.02.2005, aflată la fila 6 din dosarul nr. 1433/2005 al Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IV-a Civilă și de avocat, care depune împuternicirea avocațială nr. -/17.02.2010 și intimata - pârâtă, reprezentată de avocat, cu delegație pentru asistență juridică gratuită nr. 46/27.01.2010, aflată la fila 15 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la termenul de judecată anterior s-a încuviințat cererea de amânare a cauzei formulată de recurenții - reclamanți, în vederea angajării unui apărător.
Părțile prezente prin reprezentanți, învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurenților - reclamanți, solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 837/09.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului și rejudecând fondul, să se dispună obligarea intimatei - pârâte să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.6 din imobilul situat în B,-,.2, sector 3.
De asemenea, arată că în motivarea hotărârii pronunțată de instanța de apel se face trimitere la Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și susține că dispozițiile acestei hotărâri nu au fost aplicate în mod corect.
Astfel, precizează că trebuia respectat principiul securității raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună credință și susține că, în cauza de față, intimata - pârâtă a cumpărat de la un neproprietar.
Totodată, arată că acțiunea în revendicare este admisibilă, în condițiile în care a fost probată reaua credință a intimatei - pârâte. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei - pârâte solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 837/09.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, ca nefondat.
Continuând, arată că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul în litigiu nu constituia proprietatea reclamanților, nu era înregistrat în actele de moștenire ale defunctului, iar instanțele judecătorești hotărâseră definitiv și irevocabil că imobilul în litigiu trecuse în patrimoniul statului cu titlu, întrucât proprietarul acestuia, autorul recurentelor - reclamante nu era exceptat de la naționalizare.
De asemenea, susține că nu s-au administrat probe pentru a se demonstra reaua credință a părții pe care o reprezintă.
Mai arată că intimata - pârâtă a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține în pronunțare cererea de recurs formulată de recurenții - reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 837/09.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 sub nr.9015/01.08.2002, reclamantele, au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea paratei sa le lase in deplina proprietate si liniștita posesie apartamentul nr. 6 de la mansarda imobilului situat în B,-, sector 3, format din 2 camere, bucătărie, WC, coridor, 2 cămări, balcon având o suprafața utilă de 55,83 mp, precum și suprafața de 11,62 mp de teren situat sub construcție și cota indiviză de 5,26% din părțile de folosință comună și să le plătească cheltuielile de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 481 și urm. Cod civil, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Constituția din 1948.
Prin sentința civilă nr. 10368/17.12.2004 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut ca reclamantele au investit instanța cu o acțiune in revendicare fără a solicita și constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. 3360/12.11.1996 prin care apartamentul revendicat a fost înstrăinat către pârâta. S-a reținut că titlul pârâtei este preferabil titlului reclamantelor în temeiul art. 18 lit. d din Legea 10/2001 potrivit căruia măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1999.
Împotriva acestei hotărârii au declarat apel reclamantele, cererea lor fiind admisă prin decizia nr. 1482A/19.09.2006 a Tribunalului București - Secția a III-a Civila, iar sentința apelată desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța. Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei ca nefondat (decizia civila nr. 602R/12.03.2007 a Curții de APEL BUCUREȘTI ).
În rejudecare, pricina a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr.unic -.
Reclamantele au formulat cerere precizatoare, arătând că obiectul unic al prezentului dosar îl constituie acțiunea in revendicare prin comparare de titluri întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480.civ.
Prin sentința civilă nr. 3467/4.40.2008, Judecătoria Sectorului 3 Bar espins ca neîntemeiată acțiunea precizată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele sunt unicele moștenitoare ale defunctului, și că acesta, împreună cu fratele său, au dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.13425/8.05.1926 dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,- (actual-), Sector 3.
A mai reținut instanța că cei doi au modificat, în baza Autorizației nr. 25/N/25.09.1935 eliberată de Primăria B, construcția existentă, iar prin Actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 29752/11.06.1945, au ieșit din indiviziune, autorul reclamantelor primind în lotul său și apartamentul nr. 6 situat la mansardă.
Prin Decretul nr.92/1950 (poziția 7679) au fost preluate de stat apartamentele din imobilul situat în B,- aflate în proprietatea autorului reclamantelor,.
La data de 23.07.1996, reclamantele au formulat o cerere de restituire în natură a apartamentelor nr. 1, 3, 4, 5 și 6 din imobilul situat în B,-, sector 3, care a fost înregistrată sub nr. 687/23.07.1996, la Primăria Sectorului 3
Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3360/12.12.1996, SC AL SA a înstrăinat pârâtei apartamentul nr. 6 din-, sector 3.
Față de situația de fapt reținută, a constatat prima instanță că imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și 2 din acest act normativ, iar reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001; la solicitarea lor, autoritatea publică competentă a suspendat soluționarea notificării până la data judecării cererii de revendicare care formează obiectul cauzei de față.
A constatat instanța că reclamantele nu au invocat ca apărare de fond nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă și nici nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite declararea nulității acestui contract.
Abia în apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 10368/17.12.2004, prin care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamantele au invocat nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul pârâtei.
În al doilea ciclu procesual, prin cererea depusă la 21.09.2007, reclamantele au precizat în mod expres că acțiunea lor este întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480.civ. prin compararea titlurilor invocate de părți, și că "nu au solicitat niciodată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul în baza Legii nr.112/1995".
Prima instanță a constatat, în analiza titlurilor părților, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, acest aspect fiind deja reținut în mod irevocabil în cauză. Prin urmare, contractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă este încheiat cu un non dominus, însă în dreptul privat român, sub regimul Codului civil actual, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un non dominus nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului, ci o cauză de nulitate relativă, care poate fi invocată de cumpărătorul aflat în eroare cu privire la calitatea de proprietar asupra bunului vândut a vânzătorului.
În cazul imobilelor naționalizate, Legea nr. 10/2001 a introdus în legislația română o soluție diferită în cazul când cumpărătorul a fost în eroare la încheierea actului de vânzare cumpărare, și anume menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare ( fostul art. 46 alin. 2 actualul art. 45 alin. 2).
Numai în situația în care cumpărătorul a fost de rea-credință operează nulitatea absolută a contractului, iar acțiunea în nulitate se prescrie în termen de 1 și 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În speță, dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile, deoarece imobilul care face obiectul cauzei se încadrează în ipoteza acestei legi, iar aplicabilitatea acestei legi nu poate fi refuzată întrucât aplicarea unei legi în vigoare este obligatorie, iar nu facultativă și nici lăsată la aprecierea părții.
Dispozițiile legale menționate ale Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții de drept material, fără legătură cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voința părților.
Raportând contractul de vânzare cumpărare nr. 3360/12.12.1996 la dispozițiile menționate ale Legii nr. 10/2001, instanța a constatat că acesta este valabil, deoarece nu s-a demonstrat reaua credință a pârâtei la încheierea acestui contract.
Astfel, din probe rezultă că pârâta este rudă cu reclamantele, precum și faptul că știa că imobilul este naționalizat (deoarece locuia în acesta încă din anul 1945) și cunoștea pe foștii proprietari. Însă aceste aspecte de fapt nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că pârâta a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Reaua credință presupune că pârâta ar fi trebuit să cunoască faptul că titlul statului nu este valabil și să încheie contractul în aceste condiții. Aceste aspecte trebuie dovedite, deoarece reaua credință nu se prezumă. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, 12.12.1996, preluarea de către stat în temeiul decretului nr. 92/1950 era calificată în mod expres de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu care permitea înstrăinarea în temeiul legii nr. 112/1995.
Așa fiind, la data încheierii contractului său, pârâta nu avea de ce să îndoiască de titlul statului atâta vreme cât un act normativ în vigoare stabilea în mod expres că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu, iar Legea nr. 112/1995 îi permitea să cumpere în aceste condiții imobilul în care locuia în calitate de chiriaș.
Mai mult, nici în cazul vânzătorului nu se poate reține în speța de față reaua credință, deoarece aceleași dispoziții legale întemeiau și aprecierea acestuia că este imobilul fusese preluat cu titlu. În plus, vânzătorul, respectiv Municipiul B fusese și chemat în judecată de reclamante într-o acțiune având ca obiect revendicarea întregului imobil din- sector 3 care a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 1163/12.11.1996 a Curții de APEL BUCUREȘTI - secția III a civilă.
Pe cale de consecință, instanța a apreciat că, în lumina dispozițiilor actualului art. 45 alin. 2 din legea nr. 10/2001, contractul de vânzare cumpărare al pârâtei este valabil și, în plus, acest titlu este și preferabil celui exhibat de reclamante, deoarece potrivit art. 20 alin. 2 (fostul art. 18 alin. 2) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantele, și au declarat apel.
Au criticat soluția primei instanțe arătând în primul rând că, deși a reținut că obiectul cererii îl constituie revendicarea prin compararea de titluri, întemeiata in drept pe normele art. 480 Cod civil, instanța de fond a motivat respingerea acțiunii exclusiv pe normele Legii nr.10/2001, motivarea neavând, in concret, nici o legătura cu obiectul pricinii.
Au arătat apelantele că instanța de fond reține in mod corect ca "imobilul in litigiu a fost preluat de stat fără titlu, acest aspect fiind reținut irevocabil in cauza" si ca "contractul de vânzare-cumpărare încheiat de parata este încheiat cu un non dominus ", dar nu și consecința că acest imobil nu mai putea face obiectul Legii 112/1995, el neputând fi înstrăinat chiriașilor ce-l locuiau, normele Legii 112/1005 aplicându-se exclusiv imobilelor preluate de stat cu titlu valabil.
Au precizat că motivarea primei instanțe este caducă, desuetă, in totala contradicție cu hotărârile CEDO si cu practica judecătoreasca din ultimii ani, acest aspect fiind demonstrat și de hotărârile judecătorești irevocabile depuse la dosarul cauzei ce au ca obiect acțiuni in revendicare împotriva celorlalți chiriași cumpărători ce erau proprietarii celorlalte apartamente din imobilul situat în-, acțiuni ce au fost admise irevocabil si au condus, in prezent, la evacuarea foștilor chiriași cumpărători.
A doua critică adusă de apelantele reclamante constă în aceea că sentința nu face nicio referire la titlul lor de proprietate, astfel încât comparația a fost de fapt lipsită de unul dintre elementele de comparat.
În acest context, au reiterat apelantele reclamante referirile la reaua credință a vânzătorului si a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, precum și faptul că preluarea imobilului s-a făcut ilegal prin chiar încălcarea normelor Decretului nr.92/1950, in sensul ca autorul lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, așa cum atesta si adresa nr. 3623/1999 eliberata de DGMPS Oficiul de Pensii. Mai întâi, vânzătorul era în cunoștința de cauza cu privire la cererea reclamantelor de a li se restitui în natura imobilul din-, deoarece au formulat o asemenea cerere in baza Legii 112/1995. Mai mult, fiul lui, în calitate de împuternicit, a obținut pentru retrocedare parterul imobilului (spații comerciale) în baza Legii nr. 112/1995 și a atenționat în scris în vara anului 1996 că urmează să revendice și celelalte apartamente. Mai apoi, în ceea ce-o privește pe cumpărătoare, se pot reține în sarcina sa cel puțin două motive de rea credința. În primul rând, aceasta locuiește în imobilul din- încă din anul 1945 în calitate de chiriașă a defunctului (fiind și nepoată de soră a acestuia), această situație fiind evidențiată de Cartea de imobil depusa la dosarul cauzei in care parata figurează sub numele de (și din interogatoriul administrat). În această calitate cunoștea întreaga familie, inclusiv existența și intențiile în calitate de moștenitori ai autorului în ceea ce privește retrocedarea întregului imobil alături de moștenitorul lui. Apoi, fiind în anul 1996, ca și în prezent, vecină cu ruda, căruia i s-a retrocedat în același an un apartament în același imobil în temeiul 112/1995, in calitate de fiu al lui, prin intermediul căruia au redobândit întregul parter al imobilului și care a făcut inițial toate demersurile pentru retrocedarea întregului imobil în calitatea sa de împuternicit (în baza unei procuri autentificate de către Consulatul General al României la, procura ce se regăsește și în prezenta cauză la dosarul fondului, fiind cel ce a inițiat acest proces), pârâta a cunoscut cu siguranța intenția de a solicita restituirea apartamentului în care locuia în calitate de chiriaș. De altfel, același, în baza procurii arătată mai sus, a făcut toate demersurile către SC AL SA și către, atenționând aceste instituții sa nu vândă imobilul chiriașilor.
Contractul de vânzare cumpărare nr. 3360/12.12.1996 este lovit de nulitate absoluta și pentru simplul motiv că este încheiat între SC AL SA, în nume propriu și pârâta, fără ca vânzătorul să fi avut vreodată calitatea de proprietar al imobilului, aceasta societate având cel mult calitatea de împuternicit al în vederea încheierii acestor convenții.
Au arătat apelantele reclamante că întreaga dizertație cuprinsa în motivarea sentinței fondului cu privire la buna credința a părților contractante nu are nicio legătura cu prezenta speța, concluzionând că titlul de proprietate al autorului lor asupra apartamentului nr. 6, provenind de la adevăratul proprietar in baza unui act autentic, transcris încă din anul 1926 si transmis lor in calitate de moștenitoare legale ale sale, pus față in față cu titlul de proprietate al paratei ce provine de la un neproprietar, Statul R, încheiat cu o persoana ce nu avea acest drept in condiții de totala rea credința, este mult mai clar conturat si de preferat, îndeplinind condițiile de legalitate ab initio pana in prezent.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neavând temei legal și nici suport probatoriu.
Prin decizia civilă nr. 837/09.06.2009 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă, a fost respins apelul astfel formulat, ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
În ceea ce privește prima critică adusă hotărârii apelate, s-a apreciat că aceasta nu este întemeiată întrucât prima instanță a dat în mod evident curs acțiunii reclamantelor, în sensul că a procedat la compararea efectivă a titlurilor, ținând însă seama și de dispozițiile legii speciale, care nu pot fi ignorate, câtă vreme imobilul în litigiu intră sub incidența acestei legi.
Susținerea că sentința nu face nicio referire la titlul lor de proprietate, astfel încât comparația a fost de fapt lipsită de unul dintre elementele de comparat, este și ea neadevărată.
Analiza probatoriului începe tocmai cu examinarea titlului reclamantelor (a se vedea ultimele paragrafe de la fila 4 sentinței), motivarea sentinței continuând cu expunerea raționamentului pentru care titlul pârâtei se privește ca valabil și, în final, și preferabil în raport cu titlul reclamantelor.
Astfel, instanța fiind sesizată cu o revendicare prin comparare de titluri, a ținut în mod temeinic și legal seama de aspectul că pârâta este cea care deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Titlul pârâtei s-a consolidat prin împlinirea termenului de prescripție extinctivă fără ca reclamanta să-și exercite dreptul material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului
Au fost avute în vedere și considerentele Deciziei nr.33 din 9.06.2008 pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite în recurs în interesul legii - obligatorie pentru toate instanțele, potrivit art.329 alin. ultim pr.civ. - în conformitate cu care în acțiunile întemeiate pe dreptul comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest principiu nu e prevăzut expres în legea specială, iar "neatacarea actului (de vânzare-cumpărare al dobânditorului imobilului) în termenul de prescripție ori, după caz, nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite - verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat".
Pentru obținerea de reparații prin echivalent, reclamantele au în continuare la îndemână acțiuni specifice în temeiul Legii nr.10/2001, a cărei procedură au înțeles să o urmeze.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelantele-reclamante.
În motivarea recursului, după prezentarea obiectului cererii de chemare în judecată și a soluției pronunțate de prima instanță, arată recurenții că:
Atât instanța de apel cât și cea de fond au făcut aplicarea Deciziei 33/2008 a ÎCCJ într-o modalitate superficială în condițiile în care considerentele acestei Decizii, obligatorie pentru toate instanțele de judecată, sunt mult mai nuanțate decât lasă așa se înțeleagă cele doua instanțe.
Este imperios necesar - în susținerea recurenților - a analiza cu mai multă atenție decizia în interesul legii pronunțată de către ICCJ, dispozitivul acesteia nefiind suficient de clar fără a-l corela cu considerentele ce urmează.
Astfel, în punctul II al considerentelor deciziei sus citate, ce privește raportul dintre legea speciala, respectiv Legea 10/2001, și normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, se arată printre altele ca ". Faptul că acest act normativ, Legea 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru ca împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede cale contestației în instanța. "
In interpretarea normei cuprinse în art. 1 din primul Protocol adițional al CEDO, respectiv "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale" "Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional ", Curtea Europeana a dispus admiterea acțiunilor în revendicare prin compararea celor doua titluri considerate valide, dând preferință persoanei îndreptățite, chiar și în situația în care titlul subdobânditorului (fost chiriaș, terț cumpărător etc.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, reținându-se buna credință a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe aceasta cale, fiindu-i deci recunoscută implicit validitatea chiar de către persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
In cauzele pronunțate împotriva României, Curtea Europeana a statuat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate, "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauza, pentru că persoanele care au dobândit cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri".
Precizează recurenții că, în urma examinării hotărârilor menționate mai sus precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeana în alte cauze având un obiect similar, se observa ca instanța europeana a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorului de buna credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional.
Aceeași instanță europeana a reținut că despăgubirea persoanelor îndreptățite prin acordarea de titluri de participare la Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, despăgubire care, conform aceleiași instanțe europene, ar trebui să fie "actuală și egală cu valoarea de piață a bunului", reglementare ce a apărut de abia în februarie 2009 prin intrarea în vigoare a Legii 1/2009.
în opinia recurenților, care corespunde (în susținerea acestora) cu cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție astfel cum se menționează în considerentele Deciziei 33/2008, rezultă că, deși legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, aceasta nu poate înlătura normele europene cuprinse în CEDO și care au puterea de a modifica norma interna, fie aceasta specială sau generală.
Ca o concluzie a celor de mai sus, acțiunea în revendicare poate fi primită de instanțele de judecată în situația în care pârâtul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, reaua sa credință fiind factorul esențial ce-l exclude din calitatea de proprietar al unui bun, așa cum este acesta definit prin normele CEDO și practica Curții Europene.
Mai mult, Curtea Europeana a statuat ca fiecare cauza în parte trebuie analizată în lumina particularităților sale ceea ce, în opinia recurenților, conduce la obligativitatea instanțelor naționale de a analiza buna credință a chiriașului cumpărător chiar și în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.
Inexistența unei acțiuni în nulitatea titlului chiriașului cumpărător nu poate reprezenta un argument suficient pentru a înlătura analizarea bunei sau relei-credințe a cumpărătorului-chiriaș, chiar și în cadrul acțiunii în revendicare inițiate de către persoana îndreptățită.
In esență, legalitatea unui titlu de proprietate nu constă - în susținerea recurenților - în a introduce sau nu o acțiune în nulitatea acestuia, ci înseamnă cu prioritate, a analiza legalitatea titlului vânzătorului (dreptul acestuia de a înstrăina) cât și analizarea bunei credințe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
In speță, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o aplicare "brută" a dispozitivului Deciziei 33/2008 a ICCJ, apreciind că inexistența unei acțiuni în nulitatea titlului pârâtei ar fi un motiv suficient pentru respingerea acțiunii în revendicare, dec1arând această acțiune inadmisibilă fără a analiza cu atenție poziția reala a ICCJ si a Curții Europene pe acest aspect.
Din întreg probatoriul administrat în cauză, înscrisuri și interogatoriul pârâtei, rezultă reaua credință a acesteia, motiv pentru care apreciază recurenții că nu-i mai sunt aplicabile normele speciale ale Legii 10/2001, și nici protecția oferită de normele europene în materie. Motivele pentru care o consideră de rea-credință pe intimata sunt: în primul rând, aceasta locuiește în imobilul din str. - - 119 încă din anul 1945 în calitate de chiriașă a defunctului (fiind și nepoată de sora a acestuia), această situație fiind evidențiată de Cartea de imobil depusă la dosarul cauzei în care pârâta figurează sub numele de (și din interogatoriul administrat). In aceasta calitate cunoștea întreaga familie a recurentelor, inclusiv existența și intențiile acestora - în calitate de moștenitori ai autorului lor - în ce privește retrocedarea întregului imobil alături de moștenitorul lui; apoi, fiind în anul 1996, ca și în prezent, vecina cu ruda recurentelor - - căreia i s-a retrocedat în același an un apartament în același imobil în temeiul 112/1995, în calitate de fiu al lui, prin intermediul căruia au redobândit recurentele întregul parter al imobilului și care a făcut inițial toate demersurile pentru retrocedarea întregului imobil în calitatea sa de împuternicit al acestora, pârâta a cunoscut cu siguranță intenția recurenții de a solicita restituirea apartamentului în care locuia în calitate de chiriaș.
De altfel, același, în baza procurii arătate mai sus, a făcut toate demersurile către Al SA și către, atenționând aceste instituții să nu vândă imobilul către chiriași.
In consecință, arată recurenții că odată probată reaua-credință a intimatei-pârâte, aceasta nu mai poate fi considerată proprietara unui bun (în sensul în care bunul este definit prin CEDO), situație în care, făcând aplicarea a II-a din dispozitivul Deciziei 33/2008 a ICCJ, acțiunea în revendicare poate și trebuie admisa deoarece nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
In drept, în temeiul punctului 9 al art. 304.proc.civ, arată recurentele că cele două hotărâri, cu precădere cea pronunțată în apel, au încălcat: art. 1 din Protocolul Nr. 1 al CEDO; art. 6 alin. 1 din CEDO; art. 18 lit. c, 20 alin. 2 din Legea 10/2001;art. 1 coroborat cu art. 12 din Normele de aplicare a Legii 112/1995.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Aplicarea, în speță, a dispozițiilor Legii 10/2001 s-a realizat - de către instanța a cărei hotărâre se atacă prin recursul pendinte - corespunzător interpretării date prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casația și Justiție pe calea recursului în interesul legii.
instanței de apel că ar fi făcut o aplicare superficială a menționatei Decizii, recurentele pornesc de la un raționament eronat, și anume acela că ar fi dispus Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul "admiterii acțiunilor în revendicare prin compararea titlurilor, dând preferință persoanei îndreptățite chiar și în situația în care titlul subdobânditorului (fost chiriaș, terț cumpărător, etc.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea acțiunii în constatarea nulității, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, reținându-se buna credință a cumpărătorului, fie nu fusese atacat pe această cale, fiindu-i deci recunoscută implicit recunoscută validitatea chiar de către persoana îndreptățită la măsuri reparatorii".
Un asemenea raționament al recurentelor ignoră faptul că instanța europeană căreia îi atribuie soluția la care face referire nu s-a pronunțat pe fondul unor litigii având ca obiect revendicarea unor imobile prin compararea titlurilor deținute de persoane private, ci s-a pronunțat - corespunzător cu competențelor stabilite prin art. 32 raportat la art. 34 din Convenția Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale - cu privire la cereri ale unor particulari care au invocat calitatea de victime ale unorîncălcări de către stata drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele acesteia.
Astfel cum rezidă în mod neechivoc din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, instanța supremă a avut în vedere și jurisprudența CEDO atunci când a statuat asupra modalității în care se impune a fi interpretate prevederile Legii 10/2001, concluzionând în acest context în sensul că, în cadrul acțiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a menționatei legi speciale, prevederile acestui act normativ special vin în concurs cu cele ale dreptului comun, și își găsesc aplicare cu precădere.
Acțiunea în revendicare promovată de reclamantele-recurente a fost primită și judecată pe fondul ei potrivit cu datele concrete ale speței, judecată în cadrul căreia s-a stabilit preferabilitatea titlului exhibat de pârâta-intimată pe temeiul prevederilor cu caracter special din conținutul Legii 10/2001. Astfel fiind, Curtea constată că sunt lipsite de suport criticile prin care recurentele evocă necesitatea de a le fi primită acțiunea și de a fi analizată aceasta în lumina particularităților ei.
În ce privește poziția subiectivă avută de pârâtă la momentul cumpărării imobilului în litigiu, instanța de apel a expus argumentele pentru care a reținut buna credință a cumpărătoarei, și anume împrejurarea că prin aceeași Decizie 33/2008 a ÎCCJ s-a stabilit că faptul neatacării (cu acțiune în nulitate) contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei-intimate în termenul special de prescripție consolidează acest din urmă titlu și nu mai permite reevaluarea elementului bunei credințe (legal prezumate, potrivit art. 1899.civ.).
Astfel spus, nefiind exercitată - în condițiile legii speciale - acțiunea în nulitate care să permită analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei, aceasta din urmă este cea care, la împlinirea termenului special de prescripție instituit prin art.45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, a devenit deținătoarea unui bun aflat în sfera de protecție a art.1 din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin raportare la un asemenea conținut al Deciziei 33/2008 a ÎCCJ, dar și la caracterul obligatoriu dat acesteia prin art. 329 alin. ultim din pr.civ. instanța de apel nu avea posibilitatea de aprecia asupra elementelor care - potrivit susținerilor reclamantelor - ar fi fost de natură să răstoarne prezumția de bună credință.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurențe deciziei civile atacate, urmând a dispune - în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1.pr.civ. - respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 837/09.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. GS
Tehnored. AP
2 ex. / .
Secția a V-a civilă
Jud. apel:,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Andreea Vasile, Ileana Ruxandra
