Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 95/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 95/A/2008
Ședința publică din 3 aprilie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Alexandrina Angela Alb
JUDECĂTOR 2: Andrea Țuluș
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 737 din 02.11.2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâtul intimat STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima strigare a cauzei, se prezintă reclamantul apelant, lipsă fiind celelalte părți.
Instanța lasă cauza la a doua strigare, pentru a da posibilitatea reprezentantei reclamantului apelant și reprezentantei Ministerului Public să se prezinte la cauză.
La apelul nominal făcut în cauză, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reclamantul apelant, asistat de avocat, și reprezentanta Ministerului Public, procuror, de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 31 martie 2008, prin registratura instanței, pârâtul intimat Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a depus la dosar întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantei reclamantului apelant.
Nemaifiind excepții ori chestiuni prealabile de invocat, alte cereri în probațiune de formulat, curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta reclamantului apelant solicită, în principal, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, și nu pe excepție, iar, în subsidiar, cere admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței atacate și admiterea acțiunii civile precizate, dezvoltând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de apel depus la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală; apreciază că prima instanță în mod corect a stabilit că acțiunea reclamantului este prescrisă, și consideră că prevederile art. 504 alin. 1 și 2.proc.penală nu pot fi reținute, deoarece în cauză nu există o hotărâre definitivă de achitare a reclamantului.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 737/02.11.2007 a Tribunalului Cluj, dosar nr-, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect pretenții, ca prescrisă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion lei (RON) despăgubiri civile, daune materiale și morale, invocând prevederile art. 504 alin. 1 Cod pr. pen. art. 1000 alin. 3, art. 998 și art. 999 Cod civ. art. 5 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința penală nr. 401/1960 a Tribunalului Popular al orașului C reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, la pedeapsa de 12 ani închisoare și confiscarea totală a averii, pedeapsă ulterior redusă, prin exercitarea recursului, la 2 ani închisoare.
Demersurile efectuate de reclamant în scopul revizuirii sentinței de condamnare au rămas nefinalizate, acesta arătând că, în realitate, a fost vorba de un proces politic, întrucât părinții săi au fost considerați chiaburi și oponenți ai colectivizării.
În ședința publică din data de 23 februarie 2007 s-a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 1000 alin. 3 Cod civ. rap. la art. 998-999 Cod civ. art. 5 parag. 2, art. 6 parag. 2 din CEDO.
Pentru temeiul juridic indicat de reclamant termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este de trei ani și s-a împlinit anterior sesizări instanței, tribunalul fiind investit la data de 28 iulie 2006.
Raportat la cele ce preced, se constată că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât.
Din actele dosarului reiese că, după anul 1990, reclamantul a depus diligențe pentru rejudecarea cauzei penale și obținerea unei hotărâri de achitare. Din adresa nr- a Procuratorii Generale rezultă că dosarul în care a fost condamnat acesta nu se mai găsește nici în arhiva Judecătoriei Cluj -N și nici la alte instituții unde s-a încercat identificarea dosarului. I s-a comunicat reclamantului că este necesară reconstituirea dosarului penal, conform art. 512 Cod pr. pen.
În altă ordine de idei, nu se poate susține că, după anul 1990, reclamantul ar fi fost împiedicat să solicite instanței civile despăgubiri în baza textelor legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Reclamantul avea posibilitatea de a urma procedura indicată pentru declanșarea demersului în scopul obținerii unei hotărâri de achitare.
Pentru aceste considerente se va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, iar cererea se va respinge.
Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, reclamantul, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri civile.
În motivare, apelantul susține că nelegal și netemeinic prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fără să țină seama de faptul că a efectuat numeroase demersuri în încercarea de a i se repara nedreptatea făcută prin condamnarea abuzivă, și înainte de anul 1989, și ulterior, dar fără să aibă succes.
Dacă autoritățile comuniste i-au respins cererile de revizuire pe motiv că nu sunt întrunite condițiile legale, ca fiu de chiabur și dușman al societății, cele de după 1989 i-au comunicat că nu mai pot fi cercetate legalitatea și temeinicia hotărârilor penale de condamnare deoarece dosarele nu se mai păstrează în arhiva instanțelor.
Ar fi imoral ca tot Statul Român să câștige, iar acesta să rămână și după moarte un stigmatizat.
Apreciază că demersurile făcute după 1990 au întrerupt cursul prescripției, care nu este împlinit nici în prezent, întrucât nu i s-a putut soluționa cererea de revizuire.
A dovedit demersurile făcute în anii 1990-1992, depus răspunsul primit de la Parchetul General în anul 1995, cât și cererea de revizuire înregistrată la parchet în anul 2006.
Prin urmare, în situația de față nu se poate reține prescrierea dreptului la acțiune, atâta timp cât a făcut demersurile necesare pentru revizuirea dosarului și obținerea de despăgubiri, iar cererile nu i s-au soluționat nici până în prezent.
Memoriul de apel al reclamantului cuprinde, în continuare, o dezvoltare în detaliu a criticilor de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii în ceea ce privește fondul pricinii deduse judecății, argumentându-se condițiile ce permit obligarea statului la repararea prejudiciului material și moral suferit, făcându-se trimitere la toate probele administrate în dosar.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței, arătând că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru angajarea răspunderii civile patrimoniale a Statului Român, iar excepția prescripției a fost soluționată în mod legal.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate de reclamant, se constată că apelul este nefondat.
Acțiunea reclamantului, având ca obiect plata despăgubirilor civile în valoare de 1.000.000 lei (RON), cu titlu de daune morale și materiale, a fost soluționată de tribunal doar pe baza excepției prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă ca atare, fără să fie cercetat fondul pretențiilor deduse judecății.
Conform art. 297 alin. 1 Cod pr.civ. în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în dezbaterea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Așadar, aserțiunile apelantului vizând fondul pricinii - exhaustiv prezentate în memoriul de apel - se circumscriu în afara limitelor în care, potrivit art. 294 și art. 295 Cod pr.civ. curții îi este permis să cenzureze stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
În concluzie, criticile referitoare la temeinicia cererilor pentru plata despăgubirilor nu pot fi acceptate și verificate pentru prima oară în calea de atac a apelului, în contextul în care ele au fost respinse ca prescrise de către tribunal.
Soluția primei instanțe poate fi și trebuie analizată doar sub aspectul incidenței excepției prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva nemulțumirilor exprimate de reclamant în conținutul memoriului de apel, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod pr. civ.
Pentru aceasta trebuie avută în vedere împrejurarea că, deși prin acțiunea înregistrată la data de 28 iulie 2006, a uzat de prevederile art. 998-999, art. 1000 alin. 3 Cod civ. art. 504 alin. 1 Cod pr. pen. art. 5 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin precizarea făcută la data de 23 februarie 2007, tocmai în scopul unei corecte calificări a cadrului procesual și a raporturilor juridice dintre părți, acesta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 alin. 3 Cod civ. dar și pe reglementările internaționale conținute în art. 5 parag. 2, art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de aceste clarificări care au avut ca și consecință excluderea din speță a prevederilor art. 504 alin.1 Cod pr. pen. tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune ridicată de pârât, constatând că termenul de prescripție este cel de 3 ani indicat în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care s-a împlinit înaintea sesizării instanței.
Apelantul nu faptul că, în funcție de acest temei juridic pe care el însuși l-a menționat, termenul de prescripție se calculează potrivit dreptului comun, adică Decretului nr. 167/1958, mai exact pe dispozițiile art. 3, art. 7, art. 8, care stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Or, date fiind circumstanțele concrete ale speței, în care reclamantul se prevalează de normele art. 998, art. 999 Cod civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală, termenul de 3 ani a început să curgă chiar de la data finalizării procesului penal desfășurat împotriva lui, căci acesta și-a susținut în permanență nevinovăția, și-a afirmat condamnarea pe nedrept.
Reținând chiar și ipoteza prezentată de prima instanță, aceea că până în anul 1990 reclamantul a fost în imposibilitate de a introduce o astfel de acțiune în repararea prejudiciului cauzat, calculând după această dată curgerea termenului de prescripție, soluția este aceeași, termenul de 3 ani fiind împlinit la momentul promovării acțiunii judecătorești.
Apărările apelantului, în legătură cu o presupusă întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, nu se circumscriu situațiilor strict indicate în art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Încercările sale de a obține revizuirea hotărârii de condamnare și achitarea definitivă s-au soldat cu un eșec, atât înainte de 1989 cât și ulterior, iar demersurile întreprinse pe cale administrativă și sesizările depuse la organele de procuratură (ale parchetului) nu fac parte din categoria acelor acte care, potrivit legii, reprezintă cazuri de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției.
În sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea prescripției are loc numai prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță Statul Român), prin introducerea unei cereri de chemare în judecată de către reclamant (ceea ce nu este cazul), precum și printr-un act începător de executare (aceasta în situația prescripției dreptului de a cere executarea silită).
Solicitările adresate de către apelant diferitelor organe ale statului (dar nu și justiției) în intervalul anilor 1990 - 1992, în 1995 și în anul 2006 nu au valoarea unor acte de întrerupere a cursului prescripției.
Ca atare, se constată că în mod legal și temeinic prima instanță a stabilit că acțiunea exercitată de reclamant, de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor civile, este prescrisă.
Art. 5 parag. 2 și art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate tangențial de reclamant în fața tribunalului, dar și în memoriul de apel, nu sunt incidente în speță.
Aceste reglementări din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost enunțate doar formal de către apelant, fără ca acesta, în cadrul litigiului dedus judecății, să justifice aplicabilitatea jurisprudenței Curții în privința dreptului la libertate și la siguranță, garantat prin art. 5, respectiv a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6.
Apelantul omite să aibă în vedere faptul că aceste drepturi și libertăți fundamentale pot fi invocate doar împotriva statelor părți contractante ale Convenției, acesta a fost condamnat definitiv în anul 1960, în timp ce România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului doar la data de 20 iunie 1994.
În concluzie, în baza art. 296 cod pr. civ. apelul se va respinge iar sentința va fi păstrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 737 din 2 noiembrie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red. /dact.
4 ex./04.04.2008
Jud. prima instanță:
Președinte:Alexandrina Angela AlbJudecători:Alexandrina Angela Alb, Andrea Țuluș
