Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 95/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 95
Ședința publică din data de 5 mai 2009
PREȘEDINTE: Eliza Marin
JUDECĂTOR 2: Marilena Panait
Grefier - - -
Ministerul Public este reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de reclamantul, domiciliat în com. sat,-, județ D, pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în Târgoviște,-, județ D și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 311 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelantul reclamant și apelantul pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, lipsind apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Procedura îndeplinită.
Cererea de apel este scutită de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură s-au depus: din partea apelantului reclamant întâmpinare, apelantului pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D, întâmpinare prin care se solicită și judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 Cod pr.civilă.De asemenea, apelantul pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a depus un set de acte.
Curtea dispune rectificarea citativului în sensul introducerii în cauză în calitate de apelant pârât a Ministerului Public prin Pachetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
Părțile, având pe rând cuvântul,arată că nu mai alte cereri de formulat.
Curtea consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea apelurilor formulate.
Apelantul reclamant solicită respingerea apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D, admiterea apelului formulat de reclamant, cu acordarea de daune morale și materiale.
Arată apelantul reclamant că,din cauza reținerii și interdicțiilor pe criterii politice, a fost prejudiciat conform bilanțurilor contabile depuse la dosar, atât acesta cât și soția și fiica, prejudiciu care a fost probat cu acte și martori.
Mai arată apelantul reclamant că este de acord cu daunele morale acordate la instanța de fond în sumă de 100 mii lei, dar că în mod greșit nu s-au acordat și daunele materiale solicitate, cheltuieli făcute cu avocații, cele două expertize contabile și neîncasarea drepturilor salariale conform statelor de plată depuse la dosar.
Solicită admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii și acordarea de despăgubiri materiale în sumă de 400 mii lei. Depune note scrise.
În ce privește apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, apelantul reclamant solicită respingerea ca nefondat, motivele de apel depuse fiind cereri noi formulate în apel.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița,în speță acțiunea a fost admisă încălcându-se termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art.506 alin.2 Cod pr.penală, din moment ce instanța de fond a reținut că reclamantul a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanța din 18.07.2003.
Mai arată reprezentantul parchetului că instanța de fond nu și-a motivat hotărârea în fapt și în drept potrivit dispozițiilor art.261 Cod pr.civilă, prin stabilirea existenței condițiilor angajării răspunderii statului conform disp.art.504 Cod pr.penală.
Susține reprezentantul parchetului că regulile de drept substanțial în materia răspunderii sunt cele în vigoare la momentul luării celor două măsuri preventive respectiv la 25 și 26 februarie 2003. La acel moment, dispozițiile art.504 alin. 2 Cod pr.penală stabileau că are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior,dacă s-a constatat că nu a săvârșit fapta sau că aceasta nu există,a fost scoasă de sub urmărire penală.Ori, soluția de scoatere de sub urmărire penală în cazul apelantului reclamant a fost dată în condițiile art.10 lit.d Cod pr.penală, nefiind îndeplinite condițiile mai sus enunțate iar dispozițiile art.504 pr.penală nu pot retroactiva nici ca dispoziții cu caracter civil și nici în calitate de dispoziții penale.
Mai susține reprezentantul parchetului că în privința modului de stabilire a nelegalității măsurii luate, dispozițiile art.504 alin.3 Cod pr.penală enumeră, printre altele, și ordonanța procurorului de revocare a măsurii, hotărârea instanței de revocare a măsurii,ordonanța de încetare a urmăririi penale dar și ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire, respectiv hotărârea instanței de achitare.
La solicitarea instanței arată că nelegalitatea măsurii preventive presupune încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează respectiva măsură, în speță reținerea de 24 de ore și respectiv obligația de a nu părăsi localitatea.
Solicită admiterea apelului,desființarea sentinței apelate și,pe fond,respingerea acțiunii reclamantului ca prescrisă.
Totodată, solicită admiterea apelului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin și respingerea apelului reclamantului.
CURTEA:
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Dâmbovița sub nr- reclamantul a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună repararea pagubei materiale și acordarea de daune morale, datorată privării sale de libertate și a restrângerii de libertate în mod nelegal, cu consecințe directe asupra sa și a familiei sale, și anume pagube materiale 400.000 lei și 100.000 daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost reținut 24 ore pe bază de ordonanță de reținere și a avut interdicție de a părăsi localitatea pentru 30 de zile, conform adresei nr.82159/17.03.2003, iar cercetarea sa penală a avut la bază un control fiscal făcut de D,consemnat în 3 procese verbale din 26.09.2002, control conținut prin nota unilaterală de control nr.2504/28.01.2003 și raportul de expertiză contabilă din luna februarie 2003, continuate ulterior cu alte rapoarte de expertiză.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art.504, 505 și 506 Cod procedură penală.
Prin sentința civilă nr.278/9.03.2007 s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia nr.356/17.09.2007 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, s-a admis apelul, s-a desființat sentința civilă nr.278/9.03.2007 a Tribunalului Dâmbovița și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
La ribunalul Dâmbovița cauza a fost înregistrată sub nr-.
Direcția Generală a Finanțelor Publice Daf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulată de reclamantul ca nefondată, considerând că cererea privind obligarea statului la plata despăgubirilor în sumă totală de 500.000 lei nu poate fi admisă de instanță, întrucât această sumă nu este justificată.
In cauză au fost audiați la propunerea reclamantului martorii si.
Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 311 din 9 februarie 2009, admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 100.000 lei daune morale către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În dosarul 2928/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, (atașat la prezenta cauză), prin ordonanța de reținere din 25.- s-a dispus reținerea reclamantului pe o perioada de 24 de ore, iar prin ordonanța din 26.03.2008 a fost luată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile, ulterior prin ordonanța din 18.07.2003 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din 87/94 și art. 266 pct. 2 din 31/90.
Potrivit art. 504 Cod pr. penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Textul art. 504 Cod procedură penală folosește generic termenul de pagubă, fără a face vreo distincție între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial. In lipsa unei distincții urmează a conchide că prin utilizarea noțiunii de pagubă legiuitorul a avut în vedere ambele categorii de prejudicii din moment ce prin fapta ilicită, în speță reținerea pe nedrept, s-au adus atingere atât unor drepturi patrimoniale cât și unor drepturi personale nepatrimoniale.
Legiuitorul voind să apere toate drepturile unei persoane care a fost condamnată pe nedrept ori împotriva căreia s-a luat abuziv o măsură preventivă, a prevăzut, în termeni generali și fără a face nici o distincție după natura prejudiciului, că orice pagubă trebuie să fie reparată, deci atât dauna materială cât și cea morală.
Este adevărat că potrivit art. 1169 cod civil orice pretenție dedusă în justiție trebuie dovedită și pe cale de consecință și prejudiciul moral invocat de reclamanți.
In literatura juridică s-a considerat că dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
De altfel, este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri le lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege și că din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
Reglementarea în această materie o constituie, prevederile art. 48(3) din Constituție care statuează că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, însă având în vedere consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic,dovedite prin depozițiile martorilor audiați în cauză, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei este acoperitoare. Pârâtul nu a produs nici un argument care să infirme menționatele criterii și să conducă la concluzia potrivit căreia despăgubirile ar fi supraevaluate.
In ceea ce privește daunele materiale în lipsa unor dovezi concludente, care să demonstreze existența și întinderea acestor daune, în măsura în care reclamantul nu a făcut altceva decât să le afirme fără a le și proba, acestea au fost respinse.
În consecință, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul la 100.000 lei daune morale către reclamant respingând celelalte solicitări.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița,considerând-o nelegală pentru următoarele considerente:
În apelul său critică sentința Tribunalului Dâmbovița conform art.282 - 298 Cod pr.civilă, solicitând modificarea în parte a acesteia în sensul acordării daunelor materiale în sumă de 400.000 lei.
Arată apelantul că a depus la dosar și a adus dovezi și asupra daunelor materiale suferite de acesta și familia lui privind neîncasarea drepturilor salariale conform statelor de salarii depuse, drepturi care provin de la contracte ferme neonorate la plata SC SA, însă nu au fost reținute de instanță.
Totodată a făcut cheltuieli cu trei avocați și două expertize contabile în dosarul penal de la data reținerii apelantului, acestea fiind în final daune materiale.
Mai arată apelantul că firmele SC SERV SRL,cu asociat unic soția acestuia, și SC SRL, cu asociat unic fiica,au avut pierderi foarte mari conform bilanțurilor contabile depuse la dosar, pierderi datorate reținerii și interdicțiilor puse asupra apelantului reclamant timp de o lună, pierderi confirmate de alte acte și martori în dosar.
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D, prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, solicită instanței ca prin decizia ce o va pronunța să dispună modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii capătului de cerere privitor la acordarea daunelor morale solicitate de reclamant, deoarece instanța de fond a ignorat prevederile art. 1169 Cod civil potrivit cărora orice pretenție solicitată trebuie dovedită și,pe cale de consecință, și prejudiciul moral invocat în speță.
Astfel, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că cererea reclamantului nu este justificată, probată cu dovezi, din care să rezulte cuantumul prejudiciului moral suferit, având în vedere perioada pentru care reclamantul a fost reținut și anume doar 24 de ore, iar,în raport de măsura dispusă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificată, această soluție nefiind altceva decât o îmbogățire fără just temei a reclamantului.
Pentru considerentele arătate, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, desființarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii și capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița critică sentința tribunalului ca fiind nelegală și netemeinică, susținând în esență că acțiunea a fost admisă cu nerespectarea disp. prev.de art.506 alin.2 Cod pr.penală ce reglementează pentru această acțiune un termen de prescripție de 18 luni, din moment ce instanța a reținut că învinuitul a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanța din 18.07.2003.
Mai susține apelantul că instanța nu a motivat hotărârea, lăsând impresia că existența în cauză a condițiilor angajării răspunderii statului în condițiile art.504 Cod pr.penală este de la sine înțeleasă în speța dedusă judecății.
Astfel, potrivit art.261 hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în speță instanța reținând în mod greșit situația măsurilor dispuse față de reclamant în cauza penală în legătură cu care reclamantul a solicitat repararea pagubei.
În al doilea rând, motivarea presupunea analiza în speță a condițiilor răspunderii, respectiv stabilirea caracterului nelegal al măsurilor preventive incriminate(reținerea și obligarea de a nu părăsi localitatea) precum și mijloacele de probă prin care se dorește sau a fost dovedită nelegalitatea acestora.
A treia critică se referă la faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii prevăzute de dispozițiile Codului d e procedură penală.
O primă problemă o reprezintă determinarea legii ce reglementează condițiile răspunderii în cauză, alegerea urmând a se face între dispozițiile în vigoare la data luării celor două măsuri preventive (25 și 26.02.2003),respectiv legea în vigoare la data introducerii cererii (8.12.2006), ori regulile de drept substanțial în materia răspunderii sunt cele în vigoare la momentul luării celor două măsuri preventive, respectiv 25 și 26.02.2003.
La acel moment, dispozițiile art.504 alin.2 Cod pr.penală stabileau că are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior pentru motivele arătate în alineatul precedent (art.504 alin.1 - nu a săvârșit fapta, ori acea faptă nu există) a fost scoasă de sub urmărire penală.
Soluția de scoatere de sub urmărire penală în cazul reclamantului a fost dată în condițiile art.10 lit.d Cod pr.penală, nefiind îndeplinite condițiile mai sus enunțate.
Dispozițiile art.504 Cod pr.penală,în vigoare la momentul introducerii cererii, nu pot retroactiva nici ca dispoziții cu caracter civil și nici în calitate de dispoziții penale (neretroactivitatea legii civile, respectiv caracterul agravant al actualelor dispoziții), iar deciziile Curții Constituționale au putere pentru viitor.
Astfel, condițiile răspunderii nu sunt îndeplinite în cauză nici în lumina art.504 Cod pr.penală în vigoare la momentul introducerii acțiunii.
Potrivit art.504 Cod pr.penală condiția de drept substanțial pentru existența răspunderii este caracterul nelegal al măsurii preventive și existența printre altele a soluției de scoatere sau de neachitare.
Nelegalitatea măsurii preventive presupune încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează respectiva măsură, în speță reținerea, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea.
În privința modului de stabilire a nelegalității măsurii luate, dispozițiile art.504 alin.3 Cod pr.penală enumeră ordonanța procurorului de revocare a măsurii, hotărârea instanței de revocare a măsurii, ordonanța de încetare a urmăririi penale în temeiul art.10 lit.j Cod pr.penală, dar și ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire, respectiv hotărârea instanței de achitare.
În cazul ordonanței de revocare, de încetare și hotărârii de revocare obiectul respectivelor acte este chiar analiza legalității măsurii preventive, dar în cazul ordonanței de scoaterea de sub urmărire și hotărârii de achitare, rezolvarea problemei nelegalității măsurii suportă discuții.
Analiza condițiilor legale ce reglementează măsurile preventive a reținerii, respectiv a obligării de a nu părăsi localitatea, comparativ cu condițiile scoaterii de sub urmărire penală, achitării sau trimiterii în judecată, conduc la concluzia că sunt deosebiri și că standardele de certitudine sunt diferite.
Astfel, pentru luarea măsurii reținerii, respectiv a obligării de a nu părăsi localitatea, se cer probe sau indicii temeinice, definite ca date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Pentru trimiterea în judecată este nevoie de certitudine că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, iar în cazul scoaterii de sub urmărire penală și achitării, de existența unei situații dintre cele prevăzute de art. 10 lit.a Cod pr.penală.
Concluzia ce rezultă din această analiză comparativă este că poți avea măsura reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea, luată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, urmată de soluții de scoatere de sub urmărire sau achitare.
Aceasta înseamnă că în măsura în care actul procesual, ordonanța de scoatere de sub urmărire sau hotărârea de achitare nu conține constatări privind legalitatea măsurii preventive incriminate, nelegalitatea trebuie dovedită și revine reclamantului și apoi judecătorului să efectueze o astfel de analiză asupra legalității măsurii preventive pentru că dispozițiile art.504 Cod pr.penală trebuie înțelese în sensul că condiționează răspunderea nu numai de existența unei soluții de scoatere sau de achitare,ci și de și în primul rând de nelegalitatea măsurii preventive.
În cauză, o astfel de analiză lipsește iar probele nu indică încălcarea legii cu prilejul luării măsurii reținerii și obligării de a nu părăsi localitatea.
Curtea, examinând sentința apelată în raport de actele și lucrările dosarului,de criticile formulate, dar și cu luarea în considerarea a dispozițiilor legale incidente în cauză, constată că apelul declarat de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovițae fondat iar cel declarat de reclamant și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D sunt nefondate din considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 504 alin. 2 proc.pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul 1, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Potrivit art.506 alin.2 proc.pen. acțiunea poate fi pornită în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Din copia sentinței penale nr.1367/15.11.2004 pronunțată de Judecătoria Dâmbovița (dosar nr. 151/P/2003 ) reiese că prin aceasta a fost respinsă plângerea formulată conform art. 2781proc.pen. de partea vătămată SC SRL B și a fost menținută soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru infracțiunea prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la data de 08.09.2003 în dosarul nr. 151/P/2002,aceasta rămânând definitivă la data de 21.04.2005 ca urmare a respingerii recursului declarat de petentă prin decizia nr. 268/21.04.2005 a Tribunalului Dâmbovița.
Văzând și disp. art.186 alin.3 proc.civ. reiese fără putință de tăgadă că termenul de prescripție al dreptului la acțiune prev. de art. 506 alin. 2 proc.pen. s-a împlinit la data de 21.10.2006. Față de aceasta dată este evident că acțiunea introdusă la data de 08.12.2006 la ribunalul Dâmbovițaa fost formulată după împlinirea termenului legal de prescripție extinctivă.
Din considerentele susmenționate în baza art. 296 proc.civ. Curtea va admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva aceleiași sentinței civile nr. 311 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, va schimba în tot sentința sus menționată și pe fond va respinge acțiunea ca prescrisă. De asemenea, va respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamantul și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarat de reclamantul, domiciliat în com. sat,-, județ D și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în Târgoviște,-, județ D împotriva sentinței civile nr. 311 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
Admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva aceleiași sentinței civile nr. 311 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, și în consecință;
Schimbă în tot sentința sus menționată și pe fond respinge acțiunea ca prescrisă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 mai 2009.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Red. MP/BA
5 ex./03.06.2009
f- Trib.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
Președinte:Eliza MarinJudecători:Eliza Marin, Marilena Panait
