Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 959/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(440/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.959
Ședința publică de la 03 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1514 din 21.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta - reclamantă, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.347.390/29.04.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Avocat, pe care o depune la dosar, intimații - pârâți și, personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-, emisă de Baroul București -, lipsind recurentul - reclamant.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul recurentei - reclamante învederează faptul că este lipsă de procedură cu recurentul - reclamant. Totodată, învederează faptul că, recurentul - reclamant a înțeles să-și angajeze apărător.
Curtea verificând actele și lucrările dosarului, constată faptul că, la fila 9 - în dosarul de fond - există procură de reprezentare dată de recurentul - reclamant pentru a fi reprezentat de d-na avocat, care este împuternicită să-l reprezinte, să introducă sau să retragă orice acțiune în fața instanțelor de judecată și să exercite căi de atac, iar recursul este formulat de avocat în numele celor doi recurenți, și având în vedere că nu există nici o revocare care să înlăture susținerile menționate în procură și că, recurentul - reclamant a fost citat prin scrisoare recomandată, constată că procedura de citare este legal îndeplinită.
Apărătorul recurenților - reclamanți solicită încuviințare probei cu înscrisuri pe care le depune la dosar și le comunică în ședință publică apărătorului intimaților - pârâți.
Apărătorul intimaților - pârâți nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de înscrisurile comunicate la acest termen de către apărătorul recurenților - reclamanți. Totodată, arată că nu are probe se solicitat.
Curtea, deliberând asupra probelor solicitate de apărătorul recurenților - reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul d e procedură civilă, le va încuviința, considerându-le concludente, pertinente și utile cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților - reclamanți învederează faptul că, în ceea ce privește buna-credință solicită să se ia act de netemeinicia reținerilor instanței de apel, întrucât nu au aplicabilitate în prezenta cauză. Totodată, mai arată că ceea ce a omis instanța de apel să rețină reprezintă cauza generatoare a prezentului litigiu, respectiv confiscarea abuzivă de către statul român a proprietății cetățenilor săi. De asemenea, învederează faptul că, este mai mult decât evident că buna-credință nu a fost prezentă la deposedarea abuzivă a foștilor proprietari, deoarece prin confiscarea abuzivă statul a încălcat și înlăturat totalmente valorile onestității.
Apărătorul recurenților - reclamanți învederează faptul că, incidența bunei credințe în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri nu are relevanță în soluționarea cauzei, dat fiind că, prin ipoteză, se compară două titluri presupus valabile, iar compararea se efectuează folosind criterii legale și doctrine consacrate. De asemenea, mai arată că, reținerile instanței de apel privind o presupusă bună credință a intimaților la momentul cumpărării bunului sunt netemeinice, având în vedere faptul că aceștia au cumpărat cunoscând faptul că proprietatea urma să fie revendicată, deoarece în anul 1990 recurenții au fost prezenți în țară și au luat legătura cu chiriașii anunțându-și intențiile de revendicare a proprietății.
Jurisprudența CEDO citată este inaplicabilă în prezenta cauză, dat fiind că premisele existente în speța CEDO nu se regăsesc și în cauza de față. Cu privire la incidența și preferabilitatea Legii nr.10/2001 în detrimentul art. 480 din Codul civil, solicită să se ia act de netemeinicia susținerilor instanței de apel, deoarece aceasta a susținut faptul că Legea nr.10/2001 are un caracter special față de dreptul comun, instituind o procedură exclusivă și obligatorie pentru revendicarea imobilelor confiscate abuziv, cu aplicarea prioritară față de Codul civil. De asemenea mai arată că, se invocă în același sens și Decizia XXXIII/09.09.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
Legea nr.10/2001 nu reprezintă un criteriu valabil pentru a fi folosit în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri. Totodată, mai arată că au invocat și prin cererea de apel că, Legea nr.10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea unei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legii, ci rămâne suspusă Codului civil.
Apărătorul recurenților - reclamanți arată că, neîntemeiat se reține de către instanța de apel necesitatea asigurării circuitului civil, prin respingerea acțiunii în revendicare. De asemenea, învederează faptul că, intimații nu au fost de bună credință la cumpărarea bunului, întrucât au cunoscut că foștii proprietari vor revendica imobilul și nu se poate reține ca element al stabilității circuitul civil buna credință a intimaților.
Apărătorul recurenților - reclamanți solicită, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii acțiunii și obligarea intimaților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sect. 3, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că, în ceea ce privește reținerea bunei credințe de către instanța de apel trebuie să releve că exprimarea recurenților este contradictorie, deoarece buna credință trebuie analizată în cauză, pentru că, după cum, în mod corect au arătat cele două instanțe anterioare, are un impact direct asupra valabilității titlului intimaților. Mai arată că, deși în considerentele recursului se afirmă faptul că aceștia știau de intenția de revendicare a recurenților, această afirmație nu este nicidecum probată.
La data când intimații au încheiat contractul de vânzare - cumpărare nu exista nici o notificare cu privire la bunul imobil, iar buna credință a acestora are incidență în speță. Cu privire la buna credință a Statului român solicită să se aibă în vedere că nu a existat o acțiune în anularea contractului de vânzare - cumpărare, care, odată admisă, să ateste reaua sa credință și, de asemenea, având în vedere că nu a existat o notificare făcută de către recurenți până la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, consideră că nu poate fi reținută reaua credință a Statului român.
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că jurisprudența CEDO, citată, despre care fac vorbire recurenții, este decizia "Raicu contra României" pronunțată în septembrie 2006. Totodată, mai arată că este fără echivoc faptul că, față de specialitatea domeniului reglementat, Legea nr.10/2001 este legea specială care atestă aplicabilitatea cu prioritate a acestei legii, față de dispozițiile art. 480 Cod civil. De asemenea, învederează că, eronat consideră recurenții că Legea nr.10/2001 și art. 480 cod civil nu aceeași sferă de aplicabilitate, ci reprezintă norme având în comun doar faptul că sunt instrumente juridice ce apără dreptul de proprietate.
Aceste norme legale au ambele ca obiect revendicarea, numai că, în timp ce art. 480 Cod civil reprezintă legea generală, Legea nr.10/2001 reprezintă legea specială, ce instituie o procedură specială de revendicare a unui imobil naționalizat, tocmai din cauza specificității și complexității restituirii unor imobile ce au fost naționalizate în urmă cu câteva decenii.
Apărătorul intimaților - pârâți, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 B, urmând să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, la data de 19.06.2007, sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței, ca, după compararea titlurilor, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 3, compus din 2 camere, vestibul, baie, bucătărie, magazie, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că imobilul situat în B,-, sector 3 compus din 2 camere, vestibul, baie, bucătărie, magazie, a aparținut numiților și, fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40616 din 11 august 1945.
Reclamanții au arătat că sunt unicii moștenitori ai numiților și, întrucât, numitul, fratele lui, a decedat la data de 27.05.1990, conform certificatului de deces, soția acestuia a decedat la data de 10.12.1971, conform certificatului de deces, iar reclamanții sunt singurii fii ai defuncților lor autori mai sus menționați, iar este unica moștenitoare a tatălui său, conform sentinței civile nr. 1 891/, pronunțată de Tribunalul Regional -, la data de 07.08.1990, în dosarul nr. 4582/.
În urma transmiterii proprietății, în baza succesiunii efectuate, reclamanții sunt proprietarii de drept ai imobilului de la adresa mai sus menționată, fără a avea însă, în fapt, posesia acestuia.
Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat, iar ulterior a fost ocupat de către pârâții din prezenta cauză, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4405/25.06.1997, încheiat cu SC AL SA în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului.
Reclamanții au arătat că au titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu din anul 1945, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov -secția notariat sub nr. 40616/11.08.1945, iar pârâții au un titlu de dată mai recentă, respectiv anul 1997, fiind evident că titlul reclamanților este cu mult anterior celui al pârâților. De asemenea, reclamanții arată că titlul lor provine de la autorii lor care au fost adevărații proprietari al imobilului in litigiu, doar aceștia având dreptul de a transmite proprietatea.
Reclamanții au pierdut în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Față de împrejurarea că Statul Român a preluat imobilul cu încălcarea acestor prevederi legale imperative, este evident că nu a devenit niciodată proprietar.
În drept, au invocat dispozițiile Constituției României din anul 1952 și prevederile art. 480 și 481 din Codul Civil și art. 274 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 6532/24.06.2008,Judecătoria Sectorului 3 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, iar pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Calitatea procesuală activă presupune identitatea între autorul acțiunii și titularul dreptului dedus judecății. În cadrul acțiunii în revendicare are calitate procesuală activă persoana care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia. În cauză, prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv certificatul de moștenitor nr. 120/2003 emis de notar din - și respectiv sentința nr. 1891/ emisă de Tribunalul Regional, sentințe, contractul de vânzare-cumpărare nr./1945 reclamantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele foștilor proprietari ai imobilului de la care acesta a fost preluat de către stat.
Pe fond, a reținut că prin Decizia Sfatului Popular Tudor nr. 1880/19.11.1963, dată în aplicarea Legii 6/1957 și a nr. 580/1960, imobilul situat în B,-, sector 3, fost trecut în proprietatea statului.
La data preluării de către stat, imobilul aparținea numiților și, care îl dobândiseră prin actul de vânzare cumpărare încheiat la 11 august 1945, autentificat sub nr. 40616/11.08.1045 de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială (filele 10-12 dosar).
La data de 25.06.1997, Municipiul B prin SC AL SA a încheiat cu pârâții și, contractul de vânzarecumpărare nr. 4405/25.06.1997, prin care a înstrăinat imobilul situat în B,-, sector 3 (fila 13 dosar).
Reclamantele sunt moștenitoarele numiților și, potrivit certificatului de moștenitor nr. 120/2003, emis de Notar din - și, respectiv, sentința nr. 1891/, emisă de Tribunalul Regional, calitate în care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,aceasta fiind înregistrată la Primăria Municipiului B cu nr. 19935/2001, în vederea restituirii în natură a imobilului preluat de stat și, în subsidiar, acordarea de despăgubiri.
Imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001,printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945/1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, urmează a fi analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și anume în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 Cod civil, instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
În analiza cererii, în conformitate cu Legea nr.10/2001, instanța a avut în vedere soluția pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 09.06.2008, în dosarul nr. 60/2007, potrivit căreia, concursul dintre legea specială și legea generală, în cauzele care au ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Potrivit art. 329 Cod procedură civilă, soluțiile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.
Pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4405/25.06.1997, în baza dispozițiilor Legii nr.112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare cu Municipiul
La data cumpărării acestui apartament, reclamanții nu îi notificaseră în vreun fel pe pârâți cu privire la intenția de a solicita restituirea imobilului, iar în urma verificărilor efectuate de mandatarii vânzătorului înstrăinarea a fost avizată favorabil, constatându-se că pentru acest imobil nu s-au efectuat notificări sau cereri de revendicare. De altfel, reclamanții nici nu au susținut contrariul.
În aceste condiții, instanța de fond a reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.4405/25.06.1997, cu bună-credință, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlului de proprietate al pârâților, instanța a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect prima instanță a reținut că dispozițiile art. 480 Cod civil - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară, nu stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.
Cum reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare nr.4405/25.06.1997 fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 (de altfel titlul de proprietate al paraților se bucură de o prezumție absolută de validitate, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității fiind prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special legal), aceștia nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor - apartamente înstrăinate foștilor chiriași, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001.
Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitatea actului de vânzarecumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de masuri reparatorii prin echivalent si nu prin restituire in natura in situația in care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995.
Conform art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Susținerile reclamanților privind preferința titlurilor ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 Cod civil nu pot fi primite întrucât pe aceasta cale se urmărește valorificarea drepturilor lor eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 - atât cu privire la procedura de restituire cât și cu privire la termenele instituite pentru exercitarea drepturilor.
Instanța a apreciat că nici prevederile articolului 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual (cu referire la cele doua apartamente) în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru contra României cererea nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată legitimă a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate - în acest sens cauza Raicu contra României în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului Român.
Reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr. 1514A/21.11.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți și; a luat act că intimații pârâți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, chiar dacă nu rezultă dintr-o reglementare expresă, așa cum se întâmplă în alte legislații, principiul ocrotirii bunei-credințe rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credință este expres prevăzută și protejată. B-credință este o maximă de apreciere a priori a comportamentului și ea este omniprezentă în drept, postulându-se ca un principiu general.
Mai mult, principiul bunei-credințe este recunoscut și în jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din considerentele reținute în cauza Raicu împotriva României (paragraf 37).
Reclamanta a ales să obțină recunoașterea dreptului său de proprietate pe calea acțiunii de drept comun, iar, nu aceea a legii speciale, respectiv, a Legii nr. 10/2001.
Ori, dacă nu poate fi îngrădit dreptul acesteia la instanță în privința respectării procedurii speciale administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană poate cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată solicitând restituirea în natură, fiind o încălcare a principiului liberului acces la justiție, în ceea ce privește regimul juridic aplicabil, nu pot fi ignorate dispozițiile legii speciale.
Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. XXXIII (33) din 09.09.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție n recursul în interesul legii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Ori, intenția legiuitorului, exprimată în Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a fost aceea de a salva contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale (art. 18 lit. c, art. 20 alin.2, art. 45 alin. 2).
Nici critica privind greșita reținere ca motiv de admitere a acțiunii a principiului stabilității circuitului civil nu este fondată.
Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. XXXIII (33) din 09.09.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Ori, și în ceea ce privește principiul asigurării siguranței și stabilității circuitului civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în cauza Raicu, reținea că trebuie să existe "motive substanțiale și imperioase care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice", cauze care nu au fost relevate.
Cum reclamanții nu au administrat probe din care să rezulte că nu au stat în pasivitate și au făcut anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, demersuri pentru redobândirea imobilului, nu poate fi reținută reaua-credință a pârâților.
Verificarea valabilității titlului statului, astfel cum s-a statuat atât prin dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 cât și în doctrină și jurisprudență, este apanajul instanțelor, iar nu al persoanelor fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.
Așadar, în mod judicios instanța de fond a acordat preferabilitate titlului de proprietate exhibat de către pârâți, ca fiind mai bine caracterizat, reclamanții fiind îndreptățiți a obține despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, în condițiile legii speciale.
Tribunalul a apreciat că, astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, este menținută situația juridică creată prin legile speciale și, totodată este și echitabilă întrucât pârâții nu își pierd "bunul", se respectă principiul siguranței circuitului civil, iar reclamanții au posibilitatea de a obține contravaloarea "bunului" ieșit din proprietatea acestora fără despăgubiri, printr-o reparație în condițiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs apelanții-reclamanți solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și în consecință, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
A fost dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
- Aserțiunile instanței de apel în ceea ce privește principiul bunei-credințe nu au aplicabilitate în prezenta cauză întrucât instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar compararea se efectuează folosind criterii legale și doctrinare consacrate.
Chiar dacă s-ar lua în considerare principiul bunei-credințe, acesta ar trebui circumscris tuturor părților și circumstanțelor cauzei.
De altfel, susțin recurenții, reținerile instanței de apel privind o presupusă bună credință a intimaților la momentul cumpărării bunului sunt netemeinice, având în vedere faptul că aceștia au cumpărat cunoscând faptul că proprietatea urma să fie revendicată. În anul 1990, recurenții au fost prezenți în țară și au luat legătura cu chiriașii, anunțându-și intențiile de revendicare a proprietății. Acest fapt nu a fost relevat, avându-se în vedere tocmai considerentul că în acțiunea în revendicare buna credință nu reprezintă criteriu de analiză.
- În mod greșit reține instanța de apel incidența și preferabilitatea Legii nr.10/2001, în detrimentul art.480 din Codul civil.
Legea nr.10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea unei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil.
Astfel, în cuprinsul Legii nr.10/2001 nu există nici o interdicție expresă sau implicită cu privire la exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. În lipsa unei prevederi legale exprese, a aprecia drept criteriu în analiza titlurilor de proprietate Legea nr.10/2001 înseamnă a adăuga la lege.
Legea nr.10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare", deci în raporturile cu alte persoane decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.
În concluzie, Legea nr.10/2001 și art.480 din Codul Civil nu au aceeași sferă de aplicabilitate, ci reprezintă norme legale având în comun doar faptul că sunt instrumente juridice ce apără dreptul de proprietate. Condițiile de exercitare a acestora sunt însă cu totul diferite iar criteriile ce trebuie folosite în analiză vor fi de asemenea diferite.
Astfel, pe de o parte, art.480 Cod Civil reglementează acțiunea în revendicare, prin care proprietarul neposesor revendică imobilul de la posesorul neproprietar. Criteriile de stabilire a adevăratului proprietar sunt consacrate de doctrină și practica judecătorească: vechimea titlului și autorul de la care provine.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 are o arie de aplicabilitate mult mai restrânsă, vizând strict raporturile dintre proprietarii neposesori (cărora le-au fost preluate imobilele de către stat în mod abuziv) și statul român, respectiv "unitățile deținătoare".
Prin urmare, raporturile juridice privitoare la apărarea dreptului de proprietate dintre orice alte persoane decât cele enumerate în paragraful anterior, nu fac obiectul legii speciale 10/2001, fiind suspuse dreptului comun.
În consecință, susțin recurenții, în mod eronat a reținut instanța în analiza comparativă a titlurilor de proprietate criteriul legii 10/2001 precum și inaplicabilitatea art.480 din Codul Civil, fără a se pronunța asupra criteriilor de preferabilitate consacrate și acceptate unanim de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea și proveniența titlului de proprietate
- Greșit reține instanța de apel necesitatea asigurării stabilității circuitului civil de către instanța de apel prin respingerea acțiunii în revendicare.
Intimații nu au fost de bună credință la cumpărarea bunului deoarece au cunoscut faptul că foștii proprietari vor revendica bunul.
Stabilitatea circuitului civil a fost periclitată chiar de statul român, prin confiscarea abuzivă a proprietăților. Astfel, restabilirea stabilității circuitului civil trebuie realizată prin orice mijloace legale posibile, inclusiv și mai ales prin acțiunea de revendicare în natură a bunului.
Din aceste motive, nu pot fi primite aserțiunile instanței cu privire la posibilitatea ca foștii proprietari să încaseze despăgubiri pentru bunul confiscat, pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil. Siguranța circuitului civil va fi restabilită doar prin repunerea părților în situația anterioară deposedării iar chiriașii pot obține de la statul vânzător neproprietar atât contravaloarea sumelor plătite ca preț, actualizate și indexate cu rata inflației, cât și eventuale alte daune morale și materiale suferite.
- În decizie, jurisprudența CEDO este citată trunchiat și arbitrar și fără
a se avea în vedere soluțiile pronunțate recent de forul european (cauza Faimblat contra României, cauza Katz contra României, cauza Marinescu contra României).
Curtea, examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele motive:
Imobilul proprietatea autorilor reclamanților a trecut în proprietatea statului în temeiul sentinței civile nr.2625/22.04.1963 și a deciziei nr.1880/19.11.1963 a Sfatului Popular (fila 212 dosar fond).
La data de 25.06.1997, Municipiul B prin Al a încheiat cu pârâții și contractul de vânzare-cumpărare nr.4405/25.06.1997, prin care a înstrăinat imobilul situat în B,-, sector 3, în temeiul Legii nr.112/1995 (fila 13 dosar fond).
Reclamanții-recurenți nu au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995, nu au notificat intenția de a revendica imobilul și nici nu au formulat acțiune în constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare.
Au formulat o notificare având ca temei Legea nr.10/2001 și prezenta acțiune în revendicare.
Recurenții-reclamanți nu au administrat probe din care să rezulte că nu au stat în pasivitate, respectiv că în anul 1990 și-au manifestat intenția de a revendica imobilul.
Imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art.2 alin.1 din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001.
Reținând această situație de fapt, în mod corect instanța de fond și de apel au considerat că ea are consecințe în operațiunea de comparare a titlurilor prezentate de părți, dând preferabilitate titlului de proprietate al pârâților.
Într-adevăr, în această operațiune de comparare a titlurilor de proprietate nu mai era necesară analizarea bunei-credințe a chiriașilor cumpărători și a vânzătorului - Statul Român la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar nu pentru motivele prezentate în cererea de recurs, ci pentru că, în speță, reclamanții-recurenți nu au atacat cu acțiune în constatarea nulității absolute contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin aceasta, dreptul de proprietate al pârâților-reclamanți s-a consolidat, iar împrejurarea că persoana interesată deși ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască consecințele nepromovării unei astfel de cereri dă expresie propriei sale culpe.
Posibilitatea legiuitorului de a stabili anumite termene pentru formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, este în acord cu dispozițiile art. 44 din Constituție, din care rezultă că atât conținutul, cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, În cauza () și ( - Std. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului.
Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, prin neatacarea în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art.18 alin. 1 lit.c din Legea nr. 10/2001 (republicată), măsurile
reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza Raicu României), așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Prin aceeași hotărâre s-a reținut, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, că trebuie să existe "motive substanțiale și imperioase care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice", ceea ce nu a fost dovedit în acuză.
Cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și invocate de către recurenți prin motivele de recurs, nu sunt aplicabile speței de față pentru motivele invocate, dar și pentru faptul că nu s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu, ci numai abuziv.
Ca atare, norma de protecție a art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor.
Față de cele reținute, Curtea a constatat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și, în consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1514/21.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- -
GREFIER,
Red.
Tehnodact. / 2 ex./14.07.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 3. - Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
