Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 984/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (585/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.984.
Ședința publică de la 09 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta reclamantă pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1514 A din 26.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți reclamanți, și intimatul chemat în garanție SC NORD SA.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 02.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 09.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 16.03.2004, sub nr.4078/2004 (nr. unic -), reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să-l oblige pe pârât să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa situat în B, Str. - - nr. 40, sector 1, compus din teren în suprafață de 480 mp și construcție.
În motivarea cererii, s-a arătat că autorul reclamantei, a dobândit terenul de 480 mp prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr.10351/1950, pe care a edificat împreună cu soția sa o construcție. Conform certificatelor de moștenitor nr.333/1970, 837/1973 și 145/1979, reclamanta este singura moștenitoare și proprietară a acestui imobil, iar prin decizia civilă nr. 2771/2002 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI în dosarul nr.2353/2002, Consiliul General al Municipiului Baf ost obligat să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, având în vedere că trecerea lui în proprietatea statului s-a făcut fără titlu. A mai arătat reclamanta că după investirea cu formulă executorie a acestei decizii, a solicitat Primăriei Municipiului B să îi restituie imobilul revendicat, însă prin dispoziția nr.69/10.02.2004 i s-a restituit imobilul, mai puțin locuința despre care a aflat că a fost vândută potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996. Reclamanta a susținut că Statul nu a fost niciodată proprietarul acestui imobil, trecerea în proprietatea lui făcându-se fără titlu, astfel cum s-a constatat prin decizia Curții de APEL BUCUREȘTI, niciodată nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Astfel, din compararea titlurilor autorilor lor, preferabil este titlul său, deoarece el provine de la adevăratul proprietar necontestat, spre deosebire de titlul pârâtului care provine de la unnon dominus.
În drept, au fost invocate prevăzut art.480 și 481 cod civil și art.44 din Constituție.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că se tinde a se soluționa pe calea dreptului comun o situație juridică reglementată de norme speciale, respectiv de prevederile Legii nr.10/2001. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că este cumpărător de bună credință al imobilului, care în momentul achiziționării avea o situație juridică clară. Acesta a fost preluat de către stat de la fostul proprietar, cu plată, prin decizia nr.1736/13.09.1988. Mai mult, din adresa primită din partea Inspectoratul General de Poliție - Serviciul de evidență informatizată a persoanei, reiese faptul că în anul 1988 reclamanta a formulat cerere pentru eliberarea unui document de călătorie în străinătate, ea fiind căsătorită cu un cetățean belgian. În vederea întregirii familiei, a dorit să înstrăineze imobilul în cauză către stat pentru a putea să părăsească teritoriul statului român, reclamanta cunoscând și dorind să respecte dispozițiile art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 223/1973.
La termenul din 4.04.2004, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită ca pârâtul să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren de 480 mp și construcția aflată pe acest teren formată din apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 184/27543/1996, apartamentul pe care pârâtul l-a construit prin supraetajarea imobilului și toate construcțiile efectuate pe terenul proprietatea sa.
În motivarea cererii completatoare, s-a arătat că pârâtul a cumpărat apartamentul identificat prin contractul de vânzare-cumpărare, iar prin supraetajare, a construit un alt apartament realizând astfel etajul 2 al clădirii, a realizat o piscină și alte corpuri de construcție, pentru care invocă dispozițiile art. 482 Cod civil.
Prin sentința civilă nr.1806/01.03.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr.-,a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost completată, s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie din imobilul situat în B,-, sector 1, terenul aferent clădirii principale în suprafață de 339,5 mp și construcțiile ușoare edificate pe acesta, respingându-se cererea cu privire la apartamentul dobândit de pârât prin contractul de vânzare-cumpărare nr.184/-/26.09.1996, ca inadmisibilă și cu privire la apartamentul obținut prin supraetajare, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 633/15.03.2006 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3995/2005,s-a respins apelul pârâtului, a fost admis apelul reclamantei și s-a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că acțiunea în revendicare nu poate fi considerată inadmisibilă, întrucât Legea nr. 10/2001 se referă la imobile aflate în posesia statului și nu poate fi extinsă și la situația în care acțiunea în revendicare are în vedere un imobil ce nu se mai afla în stăpânirea statului, când sunt aplicabile dispozițiile art. 480 Cod civil, astfel că urmează a se analiza prin comparare de titluri care este preferabil. Au fost menținute dispozițiile din sentință referitoare la terenul aferent clădirii de 339,5 mp și construcțiile ușoare edificate pe acesta.
Recursul declarat de pârât a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 2089/13.11.2006 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, întrucât nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub nr-.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat contravaloarea amenajărilor efectuate în clădire și pentru lărgirea spațiului locuibil, în valoare de 643 029 lei.
De asemenea, a depus cerere de introducere în cauză a unei copârâte, întrucât imobilul în litigiu a fost dobândit în timpul căsătoriei sale cu.
Reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale, învederând instanței că hotărârea de fond cu privire la terenul de 339,5 mp și construcțiile ușoare este irevocabilă, iar cererea reconvențională este tardivă.
Pârâtul a precizat că temeiul chemării în judecată a altei persoane este art. 57-58 Cod procedură civilă.
Reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale pe aspectul cererii reconvenționale, întrucât depășește valoarea de 5 miliarde lei vechi.
La termenul din 10.10.2007, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să se judece în calitate de pârâtă și cu numita.
La aceeași dată, instanța a luat act de renunțarea pârâtului la cererea de intervenție.
La termenul din 7.11.2007, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, cu același conținut ca și cele formulate de celălalt pârât, cu singura deosebire că a solicitat și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a SC Nord SA, pentru a fi obligat să îi restituie prețul actualizat pentru imobilul cumpărat.
Prin încheierea din 5.12.2007, instanța a respins excepția necompetenței materiale pe cererea reconvențională și excepția tardivității cererii reconvenționale și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei, pe cererea reconvențională, și a pârâtei SC Nord SA, pe cererea de chemare în garanție.
La același termen, instanța a luat act de renunțarea pârâților la invocarea excepției lipsei de obiect și a inadmisibilității acțiunii în revendicare cu privire la terenul liber.
La termenul din 23.10.2007, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
La termenul din 23.01.2007, pârâții și-au modificat cererea de chemare în garanție, în sensul că au solicitat să se judece cu Primăria Municipiului B, instanța constatând că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art.61 și 132 Cod procedură civilă, motiv pentru care a dispus disjungerea acesteia și formarea unui nou dosar.
Prin sentința civilă nr. 1665/06.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosar nr-, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a fost admisă, în parte, acțiunea, au fost obligați pârâții-reclamanți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Str. - - nr. 40, sector 1, astfel cum a fost modificat prin transformarea podului în mansardă și a balconului și a teraselor în spații locuibile, precum și terenul de sub construcție în suprafață de 132,6 mp; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatare edificare construcție prin supraetajarea imobilului pe terenul proprietatea reclamantei, ca neîntemeiat; a fost respinsă cererea reconvențională privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire formulată în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea reconvențională privind dreptul de retenție ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu SC Nord SA ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost disjunsă cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului
În motivarea sentinței, s-a reținut, pe aspectul excepției lipsei calității procesuale active, că reclamanta-pârâtă este unica succesoare a lui și că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, astfel încât aceasta și-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării, justificând și calitatea procesuală activă.
Pe aspectul comparării de titluri, s-a reținut că titlul reclamantei-pârâte este preferabil titlului pârâților, întrucât aceasta a dobândit bunul pe cale succesorală de la adevăratul proprietar, iar pârâții prin cumpărare de la un neproprietar. În ceea ce privește buna credință a pârâților cu prilejul cumpărării imobilului în litigiu, aceasta nu are relevanță în materia comparării titlurilor, ci ar fi putut avea semnificație în situația în care se invoca uzucapiunea sau se proceda la compararea posesiilor, în lipsa titlurilor de proprietate.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea faptului că respectiva construcție edificată prin supraetajarea imobilului este realizată pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte, instanța a apreciat că nu este vorba despre o construcție nouă, distinctă de restul imobilului și că, astfel cum a reținut și prima instanță în cadrul primului ciclu procesual, pârâții-reclamanți nu au realizat un alt apartament prin supraetajarea clădirii inițiale, ci doar a efectuat lucrări de lărgire a spațiului locuibil.
În ceea ce privește cererea reconvențională privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire, s-a reținut că se aplică dispozițiile dreptului comun (art.1337 Cod civil și art.1345 Cod civil), care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. În ceea ce privește dreptul de retenție, s-a reținut că un asemenea drept ar putea fi recunoscut numai în situația în care reclamanta-pârâtă ar avea o obligație corelativă legată de acest bun, ceea ce nu este cazul.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel la data de 11.03.2008 pârâții-reclamanți și.
În motivarea apelului, pârâții-reclamanți au arătat că principalul motiv de apel este cel dat de continua admitere a acțiunilor în revendicare, deși nu s-a făcut dovada preluării abuzive, trecerea imobilului în patrimoniul apelanților respectând cerințele impuse de Legea nr.112/1995.
S-au mai criticat și soluțiile date capetelor de cerere având ca obiect contravaloarea lucrărilor și recunoașterea dreptului de retenție, precum și cererii de chemare în garanție.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.1514/A/26.11.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-pârâți-reclamanți și și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală, ca neîntemeiată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10351/3.04.1950, a dobândit terenul de 480 mp situat în B,-, pe care a edificat, în baza autorizației de construire nr.14Z/1959 eliberată de fostul S Popular al, locuința compusă din parter, etaj 1 și pod circul abil.
Ca urmare a decesului lui, au rămas ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor nr.333/1970, în calitate de soție și, în calitate de fiică.
Ca urmare a decesului numitei, aceasta a fost moștenită de fiica sa, (reclamanta-pârâtă), conform certificatului de moștenitor nr.837/1973. În urma decesului, unica succesoare a rămas tot reclamanta-pârâtă (certificat de moștenitor nr.145/13.02.1979).
Prin Decizia nr.1736/13.09.1988, emisă de fostul comitet executiv al, în aplicarea Decretului 223/1974, imobilul (construcție și teren) a trecut în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 2771/12.12.2002, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a IV-a Civilă, în dosar nr. 2353/2004, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, și a fost obligată aceasta din urmă să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 1.
Pe aspectul capătului de cerere având ca obiect revendicarea, tribunalul a constatat că, prin decizia civilă menționată mai sus, s-a reținut că Decretul nr.223/1974 nu constituie un titlu valabil, deoarece încalcă dispozițiile Constituției din 1965, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale art. 481 Cod civil.
Potrivit prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, se statuează, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, că urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Rezultă că stabilirea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului a fost rezolvată chiar de către legiuitor, astfel încât acest aspect nu mai poate fi pus în discuție.
În ceea ce privește soluția dată capătului de cerere referitor la revendicare, s-a reținut faptul că art.22 din Legea nr.10/2001 prevede în mod expres că nerespectarea termenului stabilit pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de legea specială.
Tribunalul a mai reținut și dispozițiile Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru ipoteza imobilelor preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 (aplicabile în procedura administrativă de restituire a imobilului).
Sub aspectul revendicării, tribunalul a reținut că prin Decizia nr.33/09.06.2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.60/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se următoarele:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicare a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolvă in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala. In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr.10/2001) si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia 53 din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantei este nefondată.
Această aplicare directă trebuie făcută în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. 1 din Convenție, interpretat în spiritul preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența CEDO fiind principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate. Principiul securității raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.
În ceea ce privește cererea reconvențională privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a reținut că se aplică dispozițiile dreptului comun (art. 1337 Cod civil, art. 1345 Cod civil), care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.
În ceea ce privește dreptul de retenție, de asemenea s-a reținut în mod corect că un asemenea drept ar putea fi recunoscut numai în situația în care reclamanta-pârâtă ar avea o obligație corelativă legată de acest bun, ceea ce nu este cazul.
Pentru aceste motive, apreciind întemeiat doar motivul de apel referitor la soluția dată capătului din cererea principală referitor la revendicare, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă-pârâtă, solicitând admiterea recursului și modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de apelanții-pârâți-reclamanți și și menținerea dispozițiilor sentinței civile nr.1665/06.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile -, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- (3995/2005) și dispozițiile art.315 Cod procedură civilă întrucât, prin această decizie pronunțată în apelul declarat împotriva sentinței civile nr.1806/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 B, rămasă irevocabilă prin anularea recursului, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că se admite acțiunea în revendicare cu privire la "terenul aferent clădirii principale în suprafață de 339,5 mp, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză și construcțiile ușoare edificate pe acesta, respectiv pergola, chioșc, piscină acoperită și garaj".
Acest lucru este de necontestat în condițiile în care a fost admis apelul reclamantei și s-a trimis spre rejudecare doar "în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privitor la revendicarea construcției vândute paratului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996 cu privire la care instanța de fond nu intrase în cercetarea fondului, apreciind cererea ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr.10/2001", a fost respins apelul pârâtului, iar indicația deciziei de casare a fost expresă si limitativă, urmând ca la rejudecare să se analizeze doarmodul de soluționarea acțiunii înrevendicareaimobilului vândut conformcontractului nr. 184/27543/1996, aterenuluidesubconstrucție și aconstrucției realizate prin supraetajare.
Ori, așa cum se reține i în considerentele sentinței nr.1665/2008, dată în dosarul nr-, având n vedere că s-a admis doar apelul reclamantei i a fost respins apelul pârâtului, instanța de fond nu mai poate pune în discuție soluția referitoare la admiterea acțiunii în revendicare pentru terenul aferent construcției principale de 339.5 mp și construcțiile ușoare (pergola, chioșc, piscină, garaj), deoarece ea trebuie să respecte dispozițiile deciziei de casare care se referă exclusiv la terenul de sub construcție și construcția vândută n baza contractului nr.184/27543/1996.
A arătat recurenta-reclamantă-pârâtă că prin decizia recurată în prezent - nr.1514/2008, având în vedere că se dispune: "respinge cererea principală ca neîntemeiată", se încalcă dispozițiile art.315 Cod procedură civilă și autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.1806/2005, întrucât judecând un apel împotriva unei sentințe date după casare, instanța era limitată la dispozițiile deciziei de casare, astfel că în mod greșit se pronunță din nou și cu referire la terenul de 339,5. și la construcțiile ușoare, nu doar cu privire la terenul de sub construcție și la construcția vândută prin contractul nr.184/27543/1996.
Tot ca o consecință a împrejurării că dosarul se află în cel de-al doilea ciclu procesual, impus de decizia de casare nr.633/2006, instanța ajunge să încalce autoritatea de lucru judecat a acestei decizii și atunci când admite apelul pârâtului, motivând soluția pe inadmisibilitatea cererii de revendicare pe calea dreptului comun - art.480 Cod civil - în condițiile existenței legii speciale, Legea nr.10/2001, apreciindu-se că apariția Legii 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun.
A susținut recurenta-reclamantă-pârâtă că în condițiile în care la data soluționării apelului prin decizia civilă nr. 1514/2008, exista o hotărâre judecătorească cu autoritate de lucru judecat, care afirmă, prin considerentele ce au intrat în puterea lucrului judecat deoarece explicitau dispozitivul că: " dispozițiile Legii nr.10/2001 se referă la restituirea în natură a imobilelor care se mai află în posesia statului, fiind deținute de anumite unități administrative sau instituții publice. În această situație dispozițiile Legii nr.10/2001 nu pot fi extinse în situația în care acțiunea în revendicare are în vedere un imobil ce nu se mai află în posesia statului, fiind aplicabile dispozițiile art. 480 Cod civil, urmând a se analiza prin comparare de titluri care titlu este mai valabil", hotărârea recurată este nelegală, încălcând dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă.
Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când s-a întemeiat pe o decizie în interesul legii dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - nr.33/2008, ca temei de drept al respingerii cererii de revendicare pe calea dispozițiilor dreptului comun (art.480 Cod civil), în condițiile în care, la data pronunțării deciziei 26.11.2008, această decizie nu era publicată în Monitorul Oficial și deci ea nu intrase în vigoare.
Aceeași decizie de casare - nr. 633/2006 - face ca aplicarea în speță a dispozițiilor Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, să fie nelegală aplicându-se unei situații definitiv și irevocabil stabilită printr-o hotărâre judecătorească, nemaifiind posibilă punerea în discuție a legalității acestei hotărâri, fiind în situația unorfacta praeterita, aspect care întărește ideea că trecutul scapă legii noi.
În opinia recurentei-reclamante-pârâte nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, deoarece reclamanta nu se regăsește în situația premisă a dispozițiilor art. 48 din Legea nr.10/2001, întrucât ei nu i s-a respins, până la data intrării legii în vigoare, prin hotărâre judecătorească, acțiunea având ca obiect bunuri preluate abuziv de stat ci ea a câștigat prin hotărâre irevocabilă acțiunea în restituire a bunului, aflând de existența vânzării doar la momentul punerii în executare a deciziei Curții de APEL BUCUREȘTI nr.2771/12.12.2002.
Apreciază că are deschisă calea dreptului comun în baza dispozițiilor art. 480 Cod civil și datorită faptului că, din motive independente de voința sa, nu a putut să utilizeze procedura Legii nr.10/2001, în condițiile în care, la data judecării dosarului Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă nr.2353/2002, Primăria Municipiului B nu a comunicat faptul că imobilul a fost vândut, situația juridică a acestuia fiind comunicată la data de 17.10.2002, conform adresei Primăriei Municipiului B nr.57115/19.11.2002, în sensul că titulara dreptului de proprietate apare tot reclamanta.
Decizia a fost criticată de recurentă și pentru considerentul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel invocat de pârâtul-apelant, referitor la lucrările de supraetajare, arătând că prin sentința civilă nr.1665/2008 a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996 cu suprafața utilă de 252,9. astfel cum a fost modificat prin transformarea podului în mansardă și a balconului și a teraselor în spații de locuit, precum și terenul de sub construcție.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța a apreciat că modificarea unui nivel al construcției, chiar prin extindere, nu poate fi asimilată unei noi construcții care să atragă incidența dispozițiilor care reglementează accesiunea imobiliară artificială, nefiind vorba de o altă clădire, astfel că a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate dobândit prin accesiune asupra acestei noi clădiri edificate.
Ori, în condițiile în care, prin această sentință - nr.1665/2008, recurenta-reclamantă a câștigat, practic, clădirea în întregul ei, atât corpul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, cât și corpul nou creat prin supraetajare - instanța argumentând soluția pe dispozițiile art.480 Cod civil - reclamanta nu a mai avut interesul să formuleze apel pe acest capăt de cerere referitor la accesiunea imobiliară.
Dar, împotriva acestui mod de soluționare a formulat apel pârâtul, care, la punctul 7 din motivele de apel, a criticat soluția și a afirmat că: "în mod greșit instanța de fond apreciază că este o simplă extindere și nu un nou bun construit".
Având în vedere faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de apel formulat de pârâtul și a pronunțat o hotărâre de respingere în bloc a cererii de chemare în judecată care cuprindea și cererea recurentei de accesiune imobiliară, aceasta apreciază că hotărârea este nelegală și îi produce o vătămare doar în ipoteza subsidiară în care nu i se va admite recursul și nu se va menține sentința fondului după casare nr.1665/2008.
S-a arătat, de asemenea, în cererea de recurs că în condițiile în care, din probele administrate în cauză și din propria recunoaștere a pârâtului făcută prin motivele de apel, se constată că, în realitate, pe terenul proprietatea reclamantei a fost construită o nouă unitate locativă, independentă, prin supraetajare, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr.112/1995, se impune ca, în ipoteza în care se va menține ca valabil acest contractul de vânzare-cumpărare, nr.184/27543/1996, să se aprecieze că el se referă doar la ceea ce a făcut obiectul acelui contract la data vânzării - 1996 - și să se constate dreptul de proprietate al reclamantei dobândit prin accesiune asupra corpului nou de clădire, edificat după această dată, în condițiile în care aceasta este proprietara terenului.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art.15 lit.r din Legea nr. 146/1997 și, pe cale de consecință, și de timbru judiciar.
Intimații-pârâți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, prima critică vizează reanalizarea sintagmei de imobil preluat abuziv în condițiile în care este vorba despre o preluare în baza Decretului nr.223/1974, decret emis după aderarea României, la principiile de la, care a avut drept urmare, pe plan intern, o aplicare a legislației privind Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligatorii pentru România, prin promulgarea Decretului nr.212/1974, publicat de "Buletinul Oficial" al României, partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974.
Recurenta-reclamantă-pârâtă ignoră faptul că, puterea sau autoritatea de lucru judecat sunt definite ca prezumții legale, care prin prisma vechiului principiu"pro veritate habetur",pot fi răsturnate la un moment dat, singura calitate a acestei hotărâri fiind doar acela de probă. Acest aspect ce nu a fost ignorat de către instanța de apel care, examinând cele două moduri de preluare, cel fals prezentat, în primă fază, de recurenta, și cel real, dovedit cu actele depuse de pârâți, a constatat, pe de o parte, că probatoriul pârâților prezenta o altă situație de fapt, iar pe de altă parte, reaua-credință a recurentei, în acea cauză, ce a prezenta o situație ireală, aceea că imobilul a fost preluat "fără plată" și asta ca o urmare a gestului său, de a părăsi România ilegal.
Prima hotărâre de constatare a preluării abuzive ca fiindfără titlu și fără plată,nu este opozabilă intimaților, căci, având caracterul unei probe, autoritatea sa de lucru judecat nu putea rezista în fața probelor noi, prezentate de aceștia.
La data de 01.06.2009, Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a depus la dosar un înscris, intitulat "Note de recurs" prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta și în care a menționat că dorește că intervină în cauză în calitate de intervenientă în interesul intimaților-pârâți-reclamanți, susținând că în speță există o discriminare întemeiată pe dreptul de proprietate.
Conform art.22 din Legea nr.27/2004 "organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane"; acestea au calitate procesuală activă și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.
În speță, Curtea a apreciat că această cerere nu este o cerere de intervenție accesorie, în sensul dispozițiilor art.49 alin.3 Cod de procedură civilă, astfel că nu se impune analiza separată a acestei cereri, care cuprinde apărări în favoarea intimaților-pârâți; s-a reținut, de asemenea, că intimatul-pârât este președintele acestei organizații.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susținerile părților, înscrisurile de la dosar și din dosarele atașate și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs prin care s-a susținut că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.633/A/2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr- este întemeiat în sensul că, respingând în ansamblu, ca neîntemeiată, cererea principală, prin decizia civilă nr.1514/A/26.11.2008, Tribunalul București nu a ținut cont de limitele investirii după casare și de decizia invocată de recurentă prin care, în primul ciclu procesual a fost admis doar apelul formulat de aceasta, a fost desființată sentința și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, numai sub aspectul capătului din cererea principală care avea ca obiect acțiunea în revendicare a imobilului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996.
Prin constatarea drept nul a recursului declarat de recurentul pârât împotriva deciziei civile nr.633/A/15.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă au devenit irevocabile dispozițiile prin care Judecătoria sectorului 1 B, în dosarul nr.- a admis acțiunea în revendicare cu privire la terenul și construcțiile care nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996.
Prin acest contract au fost înstrăinate o construcție în suprafață utilă de 252,9. compusă din vestibul, casa scării, patru camere, bucătărie, wc, oficiu, vestibul, debara, terasă acoperită, garaj, baie, degajament, casa scării, balcon închis, terasă acoperită și pivniță, precum și 132,6. teren situat sub construcție.
Prin urmare, nu a mai făcut obiectul judecății conform art.315 Cod de procedură civilă, cererea de revendicare a terenului aferent clădirii în suprafață de 339,5. și a construcțiilor ușoare edificate pe aceasta (pergolă, chioșc și piscină acoperită), aceasta fiind admisă în mod irevocabil.
Susținerile intimatului-pârât-reclamant în sensul că, în fapt, autoritatea de lucru judecat a terenului este dată de decizia civilă nr.2771/2002 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, nu sunt corecte întrucât între decizia civilă nr.633/A/15.03.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și decizia civilă nr.2771/12.12.2002 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă nu există identitate de părți.
Dispozițiile art.315 Cod de procedură civilă au fost corect invocate de recurenta-reclamantă-pârâtă cu referire la respectarea cadrului procesual (sub aspectul obiectului cererii principale) cu ocazia rejudecării.
În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr.633/2006 a fost încălcată și cu privire la dezlegarea dată cu referire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, Curtea reține următoarele:
Prin desființarea parțială a sentinței civile nr.1806/01.03.2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, tocmai ca urmare a soluționării greșite a excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare îndreptată, ulterior apariției Legii nr.10/2001, împotriva unui cumpărător care a dobândit în temeiul Legii nr.10/2001 și rămânerea irevocabilă a deciziei prin care s-a pronunțat această soluție în speță, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că o asemenea acțiune este admisibilă.
Publicarea în cursul judecății a unei decizii în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea caracterului interpretativ al dispozițiilor legale analizate nu poate fi ignorată de instanțele judecătorești, dar nici nu constituie o cauză de înfrângere a puterii de lucru judecat a problemelor de drept care au fost deja dezlegate în cauză.
Curtea reține însă că și din perspectiva aplicării deciziei nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.184/27543/1996, formulată în contradictoriu cu pârâții-reclamanți și este admisibilă și aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil, întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional, analizându-se și dacă prin admiterea unei asemenea acțiuni în revendicare nu se aduce atingere altui drept de proprietate.
Curtea constată că cererea de chemare în judecată ce a fost soluționată irevocabil prin decizia civilă nr.2771/12.12.2002 de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a fost introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B în anul 1997, sub nr.10402, deci anterior apariției Legii nr.10/2001.
Prin această decizie s-a reținut că preluarea de către Statul Român a imobilului situat în B,-, sector 1, în temeiul Decretului nr.223/1974, nu s-a făcut cu titlu valabil întrucât acest act normativ încălca dispozițiile art.36 din Constituția din 1965, art.17 pct.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.481 Cod civil; totodată, a fost obligat Consiliul General al Municipiului B să lase în proprietate acest imobil recurentei-reclamante -.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (vezi Hotărârea Gingis vs.România) că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului altuia de proprietate reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În speță, recurenta-reclamantă nu a fost despăgubită pentru imobilul vândut de Statul Român și nici nu are o altă posibilitate de a-și realiza dreptul de proprietate având în vedere că în procesul de revendicare imobiliară pornit în anul 1997 (anterior apariției Legii nr.10/2001) și finalizat în luna decembrie 2002, pârâtul Consiliul General al Municipiului B nu a adus la cunoștință instanței că a înstrăinat încă din anul 1996, în temeiul Legii nr.112/1995, construcția cu destinație de locuință și terenul de sub aceasta, punând-o practic pe reclamantă în imposibilitatea de a prevede că efectele hotărârii judecătorești irevocabile nu se vor produce decât parțial.
La data emiterii dispoziției nr.69/10.02.2004 a Primarului General de punere în executare a acestei decizii, termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru depunerea notificărilor era deja împlinit.
În condițiile particulare ale speței, Curtea apreciază că recurenta reclamantă deține un bun în sensul Convenției.
De asemenea, dețin un bun și pârâții-reclamanți, întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fot desființat, însă spre deosebire de moștenitoarea foștilor proprietari, care nu mai beneficiază de nici o posibilitate de a fi despăgubită, pârâții-reclamanți au la îndemână mijloace procesuale pentru a fi despăgubiți chiar cu valoarea prețului de piață al imobilului.
Reținând că privarea de bun este contrară art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului atunci când este combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, Curtea apreciază că în mod greșit a fost admis apelul formulat de apelanții-pârâți-reclamanți, cu consecința respingerii cererii de revendicare imobiliară a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Municipiului B cu pârâții-reclamanți, respectiv construcția ce a fost modificată de pârâții-reclamanți prin transformarea podului în mansardă, iar a balconului și a teraselor în spații locuibile și respectiv, terenul de sub construcție.
Recurenta-reclmantă-pârâtă nu justifică interes pentru a invoca în cererea de recurs nesoluționarea de către instanța de apel a unui motiv de apel invocat de apelantul-pârât-reclamant, respectiv cel vizând lucrările de supraetajare astfel că nu se impune analiza ultimului motiv de recurs care, de altfel a și fost formulat în subsidiar, respectiv pentru situația în care recursul ar fi fost respins.
Cu referire la apărările formulate de intimații-pârâți-reclamanți, Curtea reține că dovada caracterului preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu a fost făcută prin hotărâre judecătorească irevocabilă care, deși nu creează drepturi și obligații decât părților din proces, are opozabilitate și față de pârâții-reclamanți care, în calitate de subdobânditori ai acestui imobil, nu o pot ignora.
Prin argumentarea expusă cu privire la motivul de recurs s-a răspuns implicit apărărilor formulate prin notele scrise de către apelantul-pârât-reclamant.
În ceea ce privește concluziile scrise formulate de intimata-pârâtă-reclamantă se reține că în recurs nu a făcut obiect de analiză competența materială a instanțelor de fond și apel, Curtea nefiind investită cu un asemenea motiv de recurs.
Pe de altă parte, limitele investirii în recurs au fost date de cererea de recurs formulată de recurentă, întrucât intimații nu au declarat recurs, deși prin admiterea apelului lor, sentința primei instanțe a fost schimbată doar în parte cu referire la cererea principală.
Nu se impune analiza susținerilor referitoare la procedura de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât o asemenea problemă de drept nu a fost dedusă judecății, iar soluția dată cererii reconvenționale nu constituie motiv de recurs; celorlalte apărări li s-a răspuns implicit în expunerea considerentelor.
Poziția exprimată de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a fost analizată de C numai sub aspectele care au legătură cu motivele de recurs pentru că această organizație nu a avut în cauză calitate procesuală, mai mult, aceasta sprijină apărarea unor părți care nu au exercitat recurs.
Prin urmare, nu se impune reanalizarea excepției lipsei calității procesuale active care a fost deja soluționată de instanțele anterioare și care nu a fost reiterată de intimați.
Caracterul abuziv al preluării nu mai face obiect de analiză în cauza pendinte, fiind dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu un reprezentant, în sens larg, al autorului preluării, care ulterior l-a înstrăinat.
Ca efect al constatării preluării nelegale a bunului, chiar cu plată, pentru construcție nu se poate aprecia că recurenta a fost deja despăgubită la valoarea bunului, iar dispozițiile Legii nr.33/1994 nu sunt aplicabile în speță.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 3 și art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți-reclamanți și împotriva sentinței civile nr.1665/06.02.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B; va lua act că recurenta-reclamantă-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
. //.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1514A/26.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți-reclamanți și și cu intimatul chemat în garanție NORD
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-pârâți-reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.1665/06.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr-.
Ia act că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnodact. /
2 ex./03.08.2009
- Secția a III-a Civ. -;;
Jud. Sectorului 1. - Civ. -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
