Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 199/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurari sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILA NR. 199/A/2008 | |
Ședința publică 26 august 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Silvia Nicorici | - - |
JUDECĂTOR 2: Anca Adriana Pop | - - - - |
GREFIER: | - - |
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr. 727 din 6 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind pe pârâtul, având ca obiect limitarea dreptului la libera circulație în străinătate
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă din partea Ministerului Public, procuror, de la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că în această dimineață a sosit la dosar, prin fax, adresa nr.- din 25.08.2008, care emană de la Direcția Generală de Pașapoarte din care rezultă că au făcut demersuri pentru obținerea hotărârii de condamnare a pârâtului, pronunțată de statul, precum și alte documente aferente returnării pârâtului din ia, pe care urmează să le comunice instanei de îndată ce vor intra în posesia acestora. Se solicită efectuarea unei comisii rogatorii.
Reprezentanta intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, apreciază că nu se impune administrarea probei privind efectuarea unei comisii rogatorii pentru a se comunica instanței hotărârea de condamnare a pârâtului și actele aferente returnării acestuia din ia.
Instanța, în urma deliberării, având în vedere adresa primită la dosar, prin care se încunoștiințează instanța că au făcut demersuri în vederea obținerii hotărârii de condamnare a pârâtului, precum și a documentelor întocmite de autoritățile străine, având în vedere că sarcina probei revine reclamantei cu privire la returnarea pârâtului din ia, revine asupra probei solicitate și respinge cererea de efectuare a unei comisii rogatorii, constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, solicită respingerea apelului formulat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte și menținerea sentintei pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr- ca fiind legală și temeinică.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.727 din 06.06.2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul, pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulație.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 14.01.2005, pârâtul, în mod legal, a părăsit teritoriul național și ajungând în Spania a lucrat în construcții, iar în data de 10.06.2007 a hotărât să se întoarcă în România, dar în ia și-a pierdut pașaportul și a fost reținut de organele de poliție pentru că nu avea documente de călătorie. Cu ocazia cercetărilor a declarat autorităților e un nume fals și a primit o condamnare de 8 luni de închisoare fiind returnat în România la data de 28.02.2008.
Prin Legea nr. 500 din 30.12.2006 privind aprobarea nr.OG 30/2006 pentru modificarea și completarea nr.OUG 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE și Economic European s-a stabilit că aceasta transpune, în dreptul intern, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29. 04.2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor UE și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.
Guvernul României, prin preambulul nr.OUG 119 din 21.12.2006, stabilit că potrivit art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunității Europene, regulamentul este actul normativ comunitar direct aplicabil în toate statele membre, nefiind necesară o normă de transpunere după caz, parțială sau totală a reglementărilor interne adoptate cu titlu anticipat a unei serii de regulamente comunitare și al creării cadrului instituțional care să permită implementarea directă a acestora din urmă la data aderării.
Din actele de la dosar nu rezultă că statul l-ar fi declarat indezirabil pe pârât și nici că acesta ar fi pus în pericol (prin consecințele faptei sale) ordinea sau siguranța publică în statul respectiv.
Față de aceste considerente și având în vedere că pentru fapta comisă pârâtul a suportat consecințele legale conform legislației e (executând pedeapsa aplicată), instanța a considerat că nu se impune în prezent restrângerea dreptului de liberă circulație a pârâtului în ia.
Împotriva acestei sentințe reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din a declarat apel în termen legal solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că în mod greșit prima instanță a apreciat ca neîntemeiată acțiunea introductivă chiar și în condițiile existenței principiilor preeminenței dreptului comunitar și a aplicării directe a acestuia deoarece măsura restrângerii exercițiului dreptului la libera circulație în străinătate a unui cetățean român este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă cetățeanul respectiv a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.
Returnarea pârâtului pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de către acesta a legislației statului nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi in acest sens.
Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr.855/28.11.2006 că măsura dispusă de art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan extern dar și pe plan intern.
Art.38 și art.39 din Legea nr.248/2005, nu au o aplicabilitate temporară și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate începând cu 01.01.2007.
Măsura returnării dispusă de autoritățile e este de natură să facă dovada că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa el a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.
Pârâtul, deși legal citat, nu s-a prezentat personal sau prin reprezentant în fața instanței și nu a depus întâmpinare prin care să-și exprime poziția procesuală.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
Prin cererea introductivă înregistrată la data de 02.06.2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat instanței să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului, în ia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.5, 38, 39 din Legea nr.248/2005 și pr.civ.
În probațiune s-a depus dovada returnării pârâtului din ia la data de 28.02.2008, precum și o declarație a pârâtului din care rezultă că a ieșit din țară la data de 14.01.2005 și a călătorit în Spania unde a lucrat o perioadă de timp iar la data de 10.06.2007 a fost reținut de autoritățile e și a fost condamnat la 8 luni de închisoare. (3,4, dosar fond).
Prima instanță a apreciat că textele cuprinse în Legea nr.248/2005 care se referă la restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români sunt în contradicție cu dispozițiile prevederilor art.17-18, art.249 și ale Regulamentului (CE) nr.179/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006.
În speță se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului și anume, dreptul la libera circulație (art.25 din Constituția României), în componenta ce implica dreptul de a părăsi teritoriul României cu scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană.
Art.20 din Constituția României statuează că, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Apelanta susține că prevederile Directivei 2004/38/CE nu sunt aplicabile în speță deoarece dispozițiile Tratatului CEE și implicit ale directivei nu sunt obligatorii. Mai mult, Legea nr.248/2005 nu contravine prevederilor acestei directive constituind cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Potrivit art.25 din Constituția României, dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și limitele exercitării acestui drept.
Dreptul la libera circulație fiind un drept fundamental al omului, Curtea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituția României, va examina dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legea internă, respectiv Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
De asemenea, art.148 din Constituția României statuează că, drept urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
România a devenit stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 01.01.2007 astfel încât este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.
Libera circulație a persoanelor este reglementată de Tratatul CEE în art.39-42 și Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29.04.2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii precum și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr.1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, Directivelor 94/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE.
Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de drept intern. Prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor, și lor însele (Hotărârea CJCE din 15 iulie 1964 Costa ).
Raportul dintre legislația națională și legislația comunitară trebuie analizat prin prisma principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg, respectiv: principiul aplicării directe a dreptului comunitar, principiul supremației dreptului comunitar și principiul subsidiarității.
În jurisprudența sa, CJCE a statuat că, orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor săi și, ca atare, este obligată să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare. (Hotărârea Curții din 9 martie 1978, delle Finanze delle Stato ).
Instanța română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulație la data sesizării instanței, respectiv 02.06.2008, dată la care România este stat membru al Uniunii Europene.
Atât legea internă cât și legislația comunitară primară și derivată, stabilesc regula potrivit căreia dreptul la libera circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat - art.25 din Constituția României, art.2 din Legea nr.248/2005, art.48 din Tratatul CEE și art.4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepțiile de la această regulă sunt prevăzute de art.38, art.39 din Legea nr.248/2005 și art.27 din Directiva 2004/38/CE.
Art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Conform art.27 din Directiva 2004/38/CEE, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Din analiza comparativă a celor două texte legale rezultă că norma juridică comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, și anume: lezarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, pe când norma juridică internă stabilește posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie fără a se face nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Prin urmare, norma juridică internă are un conținut mai larg și general spre deosebire de norma juridică comunitară care prevede limitativ doar trei situații în care se poate dispune restrângerea dreptului la libera circulație astfel încât norma juridică internă este parțial neconcordantă cu norma juridică comunitară care este în mod direct aplicabilă în speță în virtutea principiului supremației dreptului comunitar.
Simpla încălcare de către pârâtul intimat a legislației e referitoare la documentele de călătorie, în lipsa altor circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita acestuia, nu poate fi inclusă în categoria motivelor de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pentru a se putea dispune măsura de restrângere a dreptului la libera circulație. Măsurile luate pentru protejarea ordinii publice trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și destul de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Este adevărat că instanțele române nu au competența de a se pronunța asupra legalității sau justeței măsurii de expulzare dispusă de autoritățile e față de pârât în anul 2008 când România este stat membru al Uniunii Europene. Este dreptul suveran al autorităților statului de a aplica legile interne și de a dispune măsuri corespunzătoare așa cum consideră că este necesar.
Împrejurarea că autoritățile e au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța din România pentru a interzice, la rândul ei, dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul iei.
Așa cum s-a arătat, instanța română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul luării unei astfel de măsuri.
Nu se poate susține faptul că Directivei 2004/38/CE ii poate fi refuzat efectul direct astfel încât cetățeanul român nu poate invoca prevederile acesteia în contra autorităților din România.
Astfel, art.3 paragraful 1 din Directiva mai sus menționată stabilește în mod expres că, prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la art.2 punctul 2, care îl însoțesc sau li se alătură.
Posibilitatea de a invoca o obligație impusă prin directivă, nu poate fi exclusă, în ceea ce privește persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. CJCE a precizat în jurisprudența sa că, în special atunci când autoritățile comunitare, prin directivă, au impus statelor membre obligația de a urma o anumită conduită, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă persoanele ar fi împiedicate să o invoce în fața tribunalelor naționale și dacă acestea din urmă ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element de drept comunitar. Totodată, CJCE a decis că, în toate cazurile în care dispozițiile unei directive apar ca fiind, din punct de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot să fie invocate, în absența măsurilor de aplicare luate în termen, împotriva oricărei dispoziții naționale neconforme directivei, astfel încât ele sunt de natură să definească drepturile pe care particularii sunt în măsură să le valorifice contra statului.
S-a constatat, în temeiul jurisprudenței CJCE, că unei directive îi poate fi refuzat efectul direct în trei situații: când dreptul sau interesul pretins în baza directivei nu este suficient de clar, precis sau necondiționat; persoana care caută să invoce directiva nu are un interes direct în ceea ce privește prevederile invocate; obligația presupusă a fi încălcată nu era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei. Aceste situații nu sunt incidente în speță.
De asemenea, Regulamentul (CEE) nr.1612/68 al Consiliului privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității nu este incident în speță deoarece domeniul de aplicare al acestuia este mult mai restrâns, așa cum reiese din art.1 paragraf 1 potrivit căruia, orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv.
Obiectul prezentei acțiuni îl constituie restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului, drept care este reglementat de Directiva 2004/38/CE și nu aplicarea măsurilor de drept intern sau măsuri rezultate din acorduri bilaterale care reglementează accesul resortisanților români care au calitatea de lucrători, pe piața forței de muncă din statele membre ale Uniunii Europene.
Pe de altă parte, Convenția dintre Ministerul d e Interne al României cu Ministerul d e Interne din ia din anul 1992, stabilește procedura de preluare pe teritoriul său, a cetățenilor proprii care au fost găsiți pe teritoriul statului contractant fără a deține forme legale de ședere sau care au depășit perioada legală de ședere, însă nu reglementează obligații specifice în sarcina României privind luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor care au fost returnate din Italia pentru a fi incidente prevederile art.234 din Tratatul CEE.
În concluzie, statul al cărui cetățean este expulzat nu poate îngrădi libertatea de circulație al acestuia, în sensul interzicerii de a părăsi țara pentru a se reîntoarce pe teritoriul statului din care a fost expulzat, decât în situațiile de excepție prevăzute la art.27 din Directivă și care trebuie dovedite ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr. 727 din 6.VI.2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr- pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 august 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
RED.
DACT. 4EX/27.08.2008.
JUD.FOND.
Președinte:Silvia NicoriciJudecători:Silvia Nicorici, Anca Adriana Pop
