Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 215/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IX-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 215A
Ședința publică de la 10 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
GREFIER - - -
Ministerul Publica fost reprezentant de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelantul reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, împotriva sentinței civile nr.907/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că s-au depus relațiile solicitate anterior de la apelantul reclamant, precum și fotocopia cărții de identitate a chestorului de poliție. Se mai arată că apelantul - reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Având cuvântul pentru dezbateri, reprezentantul Parchetului solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.907/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, schimbarea în tot a hotărârii apelate și pe fond admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât pe teritoriul iei. De asemenea, arată că în urma comunicării relațiilor solicitate apelantului-reclamant s-a făcut dovada faptului că comportamentul pârâtului a fost de natură aducere atingere moralei, imaginii României, a ordinii publice sau a siguranței publice.
Curtea reține în pronunțare cererea de apel.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.05.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani în ia.
În motivarea cererii reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din ia la data de 06.04.2009, în baza Convenției dintre Ministerul d e Interne al României cu Ministerul d e Interne al acestei țări din 1992 și că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005.
Au fost invocate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005, "pre cum și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la. și s-a arătat că România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa imigrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtei pe teritoriul unor state străine ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat în materie de vize, cetățenilor români.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5, 38, 39 din Legea nr. 248/2005 și Codul d e procedură civilă.
În dovedirea acțiunii a fost depusă la dosar o copie de pe talonul 1 înregistrat la. sub nr. -/06.04.2009, declarație dată de pârât la. Aeroport Internațional " " la data 06.04.2009.
Pârâtul, legal citat, nu s-a prezentat și nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.907/26.06.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prezenta acțiune, formulată ulterior integrării României în Uniunea Europeană, la data de 1.01.2007, are ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pentru pârât având în vedere că acesta a fost returnat în baza acordului de readmisie încheiat de România.
În baza unui astfel de acord de readmisie fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau care nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitante.
În prezenta cauză, nu se arată expres care cerințe nu au fost îndeplinite pentru șederea pârâtului pe teritoriul statului.
După data de 1.01.2007, în baza art. 18 și 39 TCE, (dispoziții legale comunitare ce pot fi invocate și reținute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar) libera circulație a persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean al Uniunii, având dreptul de a circula și a de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind suspus limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
A mai reținut prima instanță că libertatea de circulație implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării, precum și șederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naționali lor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acțiune administrativă.
În prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reținute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pe motiv de ședere ilegală așa cum rezultă din talonul de returnare anexat la dosar, iar libera circulație a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.
Directiva nr- a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor, iar măsurile atrase în consecință, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
În concepția Curții Europene de Justiție expresia "sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, privește nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulație și de ședere pentru resortisanții altor state membre, ci și deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.
Dar chiar așa fiind, Curtea a considerat, totuși, că măsurile de restrângere a dreptului de ședere nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanților altui stat membru care sunt supuși prevederilor Tratatului, cu excepția cazurilor și împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanților statului interesat.
și (sau) aplicarea conceptului de "ordine publică" aparține în primul rând legilor și tribunalelor naționale, fapt care face posibile acțiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situațiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertății de circulație.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația și șederea străinilor nu este de așa natură încât să constituie în sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu poate deci, prin ea însăși să justifice o măsură ordonând expulzarea și detențiunea temporară în acest scop.
Oricum, recurgerea de către autoritățile publice la acest concept în măsură să se justifice restricții asupra liberei circulații a persoanelor, care să fie sub incidența dreptului comunitar, presupune, în orice caz, existența, în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și într-adevăr serioase la cerințele de ordine publică afectând unul dintre interesele fundamentale ale societății.
Față de acest criteriu - a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicați propriii resortisanți spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).
Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005, care reglementează obligațiile generale ale cetățenilor români pe perioada șederii în străinătate, în raport de faptul că pârâta a fost returnată în România pentru nerespectarea dispozițiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanță în contextul actual, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existența unor motive de ordine publică de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existența interesului public într-o societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăților democratice.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție - temporară - de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români în condiții expres prevăzute de lege, impune instanței întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce constituie o garanție a respectării unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituția României.
Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1.01.2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine are ca principii fundamentale supremația dreptului comunitar, efectul direct al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul național contrar legislației comunitare.
În acest sens, art. 234 din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate.
Potrivit normelor cuprinse în Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil - dreptul fundamental.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din directiva sus-menționată, "toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru", fără a li se putea impune acestor persoane "vize de ieșire și nici alte formalități echivalente".
Pe de altă parte, art. 27 alin. 1 prevede că "statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică", în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri".
Tribunalul a constatat în prealabil că Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de față, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 care prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și, respectiv, faptul că până la data de 1 ianuarie 2007 dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului nu este prin ea însăși suficientă pentru ca tribunalul să interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-unul dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor, tribunalul reține din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale că nu s-a dovedit în speță existența niciunuia dintre cazurile de excepție arătate.
Astfel, reclamanta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, fără a administra nicio probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Pe de altă parte, existența acordului bilateral de readmisie încheiat cu statul român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.
Or, în lipsa altor probe concludente, tribunalul nu poate da curs solicitării formulate de reclamantă prin prezenta acțiune, o soluție contrară putând aduce o atingere gravă unui drept fundamental al unei persoane, fără a se putea stabili că această ingerință este conformă prevederilor legale invocate și că este necesară într-o societate democratică.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 29.07.2009 sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-reclamantă a arătat că pârâtul a fost returnat din ia la data de 06.04.2009, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră. Astfel autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile e, fără a putea cenzura returnarea intimatului-pârât.
A susținut apelanta că din documentele înaintate de către autoritățile e, aferente returnării pârâtului, reiese faptul că cel în cauză a fost condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni care aduc atingere gravă ordinii și siguranței publice a statului: jaf armat, furt, infracțiuni "informatice, complicitate. Astfel conform deciziei judecătoriei din nr.18 102 JS 62916/06, pârâtul a primit o pedeapsă de 6 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt dintr-un apartament.
În mod greșit instanța de fond a considerat că prin comportamentul său pârâtul nu se încadrează în cele trei situații prevăzute limitativ de norma comunitară, deoarece reclamanta în susținerea cererii de chemare în judecată a invocat motivele pentru care pârâtul a fost returnat de către autoritățile
În temeiul dispozițiilor arte 38 lit. (a) din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restricția poate fi instituită împotriva cetățeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.
Mai mult, chiar prevederile acordului de readmisie încheiat între România și ia, stabilesc ca fiecare parte contractantă să readmită pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului părții contractante solicitante. Acest acord are la bază dorința de a înlesni readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, în spirit de colaborare și în scopul asigurării unei mai bune aplicări a dispozițiilor privind circulația persoanelor.
Măsura reglementată prin art. 38 lit. a, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art.53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că "problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern", așa cum se arată în motivarea Deciziilor Curții Constituționale nr.855/28.11.2006, nr.901/05.12.2006 (referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.38 lit. a), art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate)
Pentru aceste considerente a fost elaborată Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu Legea 264/2009, care asigură "implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art.12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art.2 din Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ".
Art. 25 din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept". Astfel, considerăm că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor condiții stabilite prin lege. Or, aceste reguli sunt strict reglementate în cuprinsul Legii nr. 248/2005, astfel: " români care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege, le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra și de a reveni oricând în țară ".
De asemenea, Protocolul Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează, la art.2, dreptul la libera circulație în țară și în străinătate. Această garanție poate suporta anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, în paragraful 4 al art.2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. "
Prevederile legale invocate demonstrează preocuparea autorităților române de a adapta normele interne la principiile instituite la nivel comunitar astfel încât acest act normativ (Legea nr.248/2005) să fie aplicabil și după momentul aderării. Acolo unde s-a urmărit ca, după data de 01.01.2007, să nu mai fie aplicabil, actul normativa indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art.52 din lege.
Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, conform dispozițiilor art.38 din Legea nr.248/2005, nu se încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Prin acest act normativ nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru proprii cetățeni, aspect ce se desprinde din cuprinsul art.3, potrivit căruia, Directiva "se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este_ ".
Dreptul la liberă circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional în art.25, însă nu este un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind stabilite prin lege - inclusiv prin art.5 din Legea nr.248/2005 care prevede între obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate și pe aceea de a respecta legislația statului în care se află și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, în condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România. Nerespectarea obligațiilor cuprinse în art.5 poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie și astfel situația persoanei returnate intră sub incidența Legii nr.248/2005, care prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români în statul respectiv.
Pârâtul, pe lângă îndeplinirea condițiilor de călătorie în străinătate prevăzute prin Legea nr.248/2005, trebuie să îndeplinească și alte obligații, stabilite de statele în care călătorește și în care, eventual, a dobândit dreptul la muncă. Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică, evident, atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru, de către cetățeanul român, cu privire la care se dispune returnarea.
Consideră că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul iei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în acel stat. Acest scop este circumscris unui scop mult mai important, manifestat la nivel național, și anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra și raporta la normele Uniunii Europene; în acest sens, prevenirea migrației ilegale reprezintă o cerință asumată de statul nostru care se continuă și după momentul aderării.
În acest context, în mod greșit instanța a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.
În raport cu aceste circumstanțe, consideră că, prin acțiunea introdusă, Direcția Generală de Pașapoarte a respectat norma edictată de legiuitorul național, în apărarea unui interes general al statului român și în baza unei obligații asumate de țara noastră, prin acorduri internaționale, de a stopa migrația ilegală, dispozițiile art.2 al Protocolului nr. 4 și nu a încălcat alte dispoziții comunitare în materie.
Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în ia în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile e competente. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Măsura restrângerii apare astfel ca fiind pe deplin justificată, urmând ca, la stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulație va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că această măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenței dreptului.
S-a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate și să admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în ia.
Intimatul-pârât, legal citate, nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața curții.
În apel a fost încuviințată și administrată pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, depuse în fotocopie la dosar: comunicate ale centrului de detenție, ale Procuraturii din, ia, depuse în limba ă, în fotocopie, precum și în traducere în limba română, certificate de apelanta-reclamantă, conform art.112 pct. 5 alin.4 Cod Proc.Civ.
Examinând sentința apelată în raport d emotivele de critică expuse și față de dispozițiile art.295 Cod Proc.Civ. și de mijloacele de probă administrate în apel, curtea constată căapelul este fondat.
Astfel, prima instanță a reținut corect situația de fapt pe baza dovezilor prezentate de reclamantă și a aplicat corespunzător dispozițiile legale interne și internaționale incidente în speță, însă, față de caracterul devolutiv al căii de atac declarate și de înscrisurile depuse la dosar în apel, curtea reține o altă situație de fapt, în raport de care și soluția dată cererii reclamantei se impune a fi schimbată.
Din adresele emise de Procuratura din către intimatul-pârât și de Centrul de detenție din, rezultă că acesta a fost condamnat de către autoritățile judiciare e în mai multe rânduri, respectiv: prin decizia nr.18- 102 Js 62916/06 a Judecătoriei din, pentru furt, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani, prin decizia nr.20Kls 102Js 23826/06 a fost condamnat pentru jaf armat, furt, infracțiuni informatice și complicitate, iar prin decizia nr.3142 102 Js 23835/06 a fost condamnat la 6 ani detenție pentru furt și furt din apartament.
O astfel de conduită dovedește nu numai încălcarea repetată a regulilor de conviețuire socială, dar șio amenințare adevărată și suficient de serioasă la adresa ordinii publice statului respectiv,care să justifice restrângerea unei libertăți cum este cea de circulație.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene s-a arătat cămăsurile constând în limitarea libertății de circulație trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita personală a individului în cauză (care trebuie să prezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa unui interes fundamental al societății), nefiind acceptate justificări care nu iau în considerare particularitățile cazului sau care se bazează pe considerente de prevenire generală.
S-a subliniat în consecință că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității care, după cum s-a arătat, se analizează întotdeauna prin raportare la conduita personală a individului în cauză.
Totodată, în cauza C 36/75,Rutili Ministerul Afacerilor Interne, aceeași instanță comunitară a subliniat că, deși statele membre continuă, în principiu, să fie libere să își determine cerințele ordinii publice prin prisma propriilor interese naționale,conceptul de ordine publică trebuie interpretat cu strictețe, mai ales acolo unde este folosit pentru a justifica derogări de la libertatea de circulație, astfel încât trebuie acordată atenție, atât regulilor de drept material, cât și normelor de procedură prin care statele membre își exercită prerogativele;s-a subliniat în consecință că nu pot fi impuse restricții privind dreptul unui cetățean al oricărui stat membru de a intra pe teritoriul oricărui alt stat membru, de a locui acolo și de a se muta în orice loc, cu excepția cazului în care prezența sau comportamentul său constituie oamenințare adevărată și suficient de serioasă la adresa ordinii publice statului respectiv,astfel încât statele membre au obligația de a-și întemeia deciziile pe evaluarea fiecărui caz în parte a unei persoane aflate sub protecția legislației comunitare, iar nu pe considerații generale.
Se rețin totodată prevederile art.27 ale Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, care dispun că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusănumai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această directivă a fost transpusă în dreptul intern românesc prin OUG nr.102/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 260/2005.
În consecință, reglementarea comunitară aplicându-se cu prioritate față de dreptul intern, curtea constată că limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în statul membru se impune pentruconsiderente care țin de ordinea publică,rezultate din aspectele mai sus arătate, în sensul conduitei infracționale repetate și față de gravitatea faptelor comise și amenințarea pentru valorile sociale protejate, motive pentru care, în temeiul art.295 și art.296 Cod Proc.Civ. cu raportare la dispozițiile legale interne invocate de reclamantă, va admite apelul declarat de apelanta reclamantă, va schimba în tot sentința apelată și, admițând cererea de chemare în judecată, va dispune restrângerea exercitării dreptului de liberă circulație în ia pentru pârâtul, pentru o perioadă de 3 ani de la data prezentei hotărâri.
Văzând și dispozițiile art.299 și art.377 alin.1 pct. 3 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, cu sediul în B,-, sector 1,împotriva sentinței civile nr.907/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă,în contradictoriu cu intimatul pârât, domiciliat în Com.,-, județul
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite cererea.
Dispune restrângerea exercitării dreptului de liberă circulație în ia pentru pârâtul, pentru o perioadă de 3 ani de la data prezentei hotărâri.
Cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red. /Thred. AP, /4 ex. /10.02.2010
Secția a III-a civilă - Jud. fond: I
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta Stegaru
