Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 436/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1734/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.436
Ședința publică de la 19 august 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
GREFIER - - -
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de d-na procuror.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, împotriva sentinței civile nr.548 din 13.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă.
are ca obiect - limitarea exercitării dreptului la liberă circulație.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE și intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se învederează instanței faptul că apelanta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, consemnată în ordinul de plată nr.1808/11.08.2009 și a fost aplicat timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei, conform rezoluției de la dosar.
Se mai învederează și faptul că apelanta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu mai are alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă ne.548/13.04.2009, Tribunalul București - secția a IV-a Civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu intimata pârâtă, având ca obiect limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în Franța.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: pârâta a fost returnată din Franța la data de 26.11.2008 în baza acordului de readmisie semnat de România cu această țară, din declarația pârâtei rezultând că a fost condamnată la 4 luni închisoare pentru furt, după executarea pedepsei fiind returnată de autoritățile franceze. Instanța de fond a apreciat că față de prevederile art.38 și art.39 din legea nr.248/2005, prevalează în temeiul art.20 din Constituție,normele dreptului comunitar, astfel încât restrângerea dreptului la liberă circulație putându-se face în condițiile directivei 2004/38/CE, doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică. Se mai reține că măsurile de restrângere justificate pe considerentul ordinii publice sau al securității publice trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, condamnările anterioare nejustificând in sine luarea acestei măsuri.
În motivarea soluției date Tribunalul Bucureștia mai reținut faptul că deși sarcina probei revine reclamantei, informații cu privire la existența condamnării rezultă din declarația pârâtei nu și din actele pe care trebuia să le depună reclamanta în susținerea si dovedirea petitului acțiunii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, în motivarea căii de atac arătând în esență următoarele: dispozițiile art.38 lit. a din Legea nr.248/2005 care prevăd posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație sunt în concordanță cu prevederile art.25 din Constituție, legiuitorul având competența să stabilească condițiile de exercitare a libertății de circulație. Cetățenii români se bucură de protecția statului român dar trebuie să se conformeze obligațiilor impuse de lege, art.38 din Legea nr.248/2005, reglementând una din aceste obligații care trebuie respectate de cetățenii români aflați în străinătate. Apelanta mai învederat faptul că dispozițiile art.38 lit.a se circumscriu situațiilor expres și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice.
În susținerea căii de atac apelanta a făcut referire la unele decizii pronunțare de Curtea Constituțională, în care se arată că reglementarea condițiilor de exercitare a libertății de circulație este o măsură necesară într-o societate democratică, astfel, prevederile Legii nr.248/2005 nu sunt contrare dreptului comunitar. De asemenea apelanta invocă în argumentarea apelului și dispozițiile art.2 alin.1 din protocolul nr.4 al Curții Europene a Drepturilor Omului, care trebuie interpretat în lumina jurisprudenței Curții în sensul că orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber pe teritoriul acelui stat și de a-și alege liber reședința, iar prin sintagma în conformitate cu reglementările aplicabile, trebuie înțeles toate reglementările existente, inclusiv normele emise de autoritățile administrative care dispun de o largă putere discreționară în privința refuzului intrării străinilor pe teritoriul unui stat.
Apelanta a mai arătat instanței de control judiciar că România a negociat o perioadă de tranziție de 2-7 ani începând cu 01.01.2007 la capitolul privind libera circulație a persoanelor astfel, restricțiile mai pot fi aplicate pe o perioadă de 2 ani.
S-a mai învederat că din decizia de returnare a pârâtei intimate rezultă că o interdicție de intrare pe teritoriul francez pe o perioadă de 5 ani iar din declarația ei rezultă că a fost acuzată de furt. Apelanta concluzionează că datorită acestei acuzații, intimata pârâtă s-ar situat într-o situație de excepție de la principiul liberei circulații a persoanelor, prezentând pericol pentru ordinea publică și siguranța publică.
Analizând actele și lucrările dosarului din ambele faze procesuale (fond și apel) Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a și b din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate astfel cum a fost modificată prin OG nr. 5/2006, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani numai în două situații.
În primul rând este vorba de cetățenii români returnați dintr-un alt stat pe baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat iar în al doilea rând, textul de lege are în vedere cetățenii români a căror prezență pe teritoriul unui alt stat ar aduce o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și acel stat, datorită activității pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare.
Sub aspect procedural, dispozițiile art. 39 al. 1 din Legea nr. 248/2005, reglementează, cu privire la situația prevăzută la art. 38 lit. a, că măsura restrângerii se dispune la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte de către tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază intimatul, iar când acesta are domiciliul în străinătate competența revine Tribunalului București.
Potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 248/2005 până la data aderării României la Uniunea Europeană, în ipoteza returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un alt stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație se dispune într-o măsură extinsă, referindu-se la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada unui drept de intrare.
După data aderării României la uniunea Europeană, măsura restrângerii exercițiului dreptului la libera circulație poate fi luată exclusiv cu privire la teritoriul statutului din care a fost returnată.
Cererea apelantei reclamante a fost întemeiată pe dispozițiile Legi nr. 248/2005 modificată prin OG nr. 5/2006 (art.38 lit.a și art. 39), aceste prevederi legale fiind apreciate drept contrare principiului libertății de circulație a persoanelor prin raportare la legislația comunitară.
Principiul libertății de circulație, una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Comunității Europene își găsește consacrarea atât în legislația comunitară primară, în speță fiind vorba de dispozițiile art. 39-42 și art. 43-48 din Tratatul Comunității Europene cât și in legislația comunitară secundară si anume in directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene (care reglementează pe larg condițiile si modalitățile de exercitare a libertății de circulație).
Pornind de la definiția dată dreptului comunitar pe cale jurisprudențială, ca fiind o ordine juridică proprie integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului Comunității Europene și care se impune organelor naționale de jurisdicție, întocmai ca dreptul intern; rezultă că normele juridice comunitare sunt de directă aplicabilitate, creând drepturi și obligații noi subiectelor de drept. Efectul direct al dreptului comunitar constă în dreptul oricărui cetățean al Uniunii Europene să pretindă jurisdicției naționale aplicarea dispozițiilor comunitare ( indiferent că e legislație primară sau secundară) pentru protecția sau valorificarea unui drept conferit de acesta.
Din principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar decurge și principiul supremației acestuia, normele juridice comunitare impunându-se cu prioritate față de dispozițiile naționale, astfel că judecătorul național va aplica dreptul comunitar în totalitate pentru protejarea drepturilor conferite cetățenilor și va constata neaplicabilitatea normelor de drept intern care ar fi contrare literei și spiritului dispozițiilor comunitare, indiferent de momentul intrării în vigoare a prevederilor naționale (anterior sau ulterior nomelor comunitare).
În legislația comunitară, libertatea de circulație a persoanelor cunoaște doar două situații de excepție: 1) angajații în serviciul public sau în exercitarea unor activități care într-un anumit stat membru sunt legate de exercitarea chiar ocazională a autorității publice și 2) motive de ordine publică; securitate publică și sănătate publică. Prima excepție își găsește reglementarea chiar în Tratatul Comunității Europene, referindu-se la libera circulație a lucrătorilor iar a doua restricție este prevăzută de Directiva 2004/38/CE.
Așa cum a reținut în mod corect și instanța de fond aceste aspecte, pentru a putea restrânge exercițiul dreptului la liberă circulație pe considerentul ordinii publice sau al siguranței publice, persoana în cauză trebuie să prezinte un pericol social concret, care să rezulte din comportamentul persoanei, prezența sa pe teritoriul statului respectiv fiind considerată o amenințare reală, efectivă și prezentă pentru societate și valorile fundamentale ale acesteia. Pentru a justifica luarea unei măsuri de restrângere, amenințarea trebuie să prezinte o anumită gravitate la adresa ordinii publice sau a siguranței publice din statul respectiv, să fie suficient de serioasă pentru a fundamenta temerea că se va concretiza în acte antisociale. Curtea de Justiție a Curții Europene, în jurisprudența sa, a statuat că luarea unei măsuri de restrângere dobândește legitimitate dacă își găsește suportul exclusiv în conduita personală a individului, Curtea tranșând problematica pericolului social ca temei al măsurilor restrictive în sensul că nu sunt acceptate justificări care nu iau în considerație particularitățile cazului sau care se bazează pe considerente de prevenție generală.
Astfel, este reiterată în motivarea apelului, intenția de stopare a migrației ilegale (fiind invocata în acțiunea introductivă drept unul dintre motivele ce ar justifica luarea măsurii de restrângere), care nu poate fi reținuta ca temei pentru dispunerea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație deoarece se integrează noțiunii de prevenție generală, nefiind permisă restricționarea unui drept sau interes individual în favoarea unor interese colective în afara limitelor impuse de principiul proporționalității.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv invocat de apelanta reclamantă pentru a justifica restrângerea propusă și anume existența unei condamnări pentru infracțiunea de furt suferită de intimata pârâtă, Curtea apreciază că în mod corect a reținut prima instanță faptul că existența unei astfel de condamnări nu este de natură să conducă la o măsură atât de drastică. De asemenea, în mod judicios a observat Tribunalul București că existența acestei condamnări rezultă doar din declarația dată de intimata pârâtă în fața poliției de frontieră, fără ca apelanta reclamanta să depună diligențele necesare pentru obținerea hotărârii de condamnare deși sarcina probei îi revenea în această privință. Este de netăgăduit că ar fi fost mult mai edificator pentru instanță dacă s-ar fi procurat o copie a hotărârii de condamnare (tradusă și legalizată) pentru a putea analiza pericolul social ținând cont de toate circumstanțele obiective și subiective ale cauzei.
Așa cum rezultă din jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție a Comunității Europene (cauza Jipa contra României), existența unei singure condamnări nu probează un pericol social suficient de ridicat, nu reprezintă o atingere suficientă a valorilor sociale fundamentale pentru a determina luarea unei măsuri de restrângere.
În aceea ce privește susținerile apelantei reclamante legat de constituționalitatea și mai ales de conformitatea Legii nr.248/2005, în speță art. 38 lit. a, cu instrumentele juridice internaționale la care România este parte inclusiv reglementările comunitare, compatibilitatea confirmată de Curtea Constituțională prin deciziile pronunțate, Curtea apreciază că aceste susțineri nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie față de cele reținute de prima instanță și explicitate de instanța de apel în paragrafele anterioare. Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a din legea nr. 248/2005, măsura restrângerii este una condiționată de returnarea persoanei în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu statul de pe teritoriul căruia a fost returnată.
Potrivit normelor comunitare, restricționarea libertății de circulație a persoanelor se poate face numai cu titlu de excepție și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de Directiva 38/2004/CE. Este evident că norma internă română este contrară celor comunitare și față de principiul efectului direct al dreptului comunitar și ale supremației acestuia față de reglementările naționale, dreptul comunitar se aplică cu prioritate de către organele de jurisdicție.
Faptul că instanța de contencios constituțional apreciază în deciziile pronunțate că Legea 248/2005 este în acord cu Constituția și cu documentele internaționale în domeniul protecției drepturilor omului ( apelanta reclamanta trăgând de aici concluzia compatibilității Legii nr. 248/20905 și cu normele dreptului comunitar) nu are nici o relevanță în prezenta cauză, deoarece aprecierile de această natură ale Curții Constituționale nu leagă în nici un fel instanța de judecată sesizată să se pronunțe pe acest aspect.
Caracter obligatoriu pentru instanța de judecată are doar atunci când Curtea Constituțională statuează asupra constituționalității sau neconstituționalității actelor normative (legi și ordonanțe de guvern).
Cu privire la posibilitatea invocată de apelantă de a aplica restricții referitoare la libera circulație a persoanelor în decursul perioadei de tranziție de 2 ani de la data aderării, Curtea constată că în prezent această perioadă de tranziție s-a încheiat la data de 01.01.2009 precum și faptul că, chiar dacă nu s-ar fi încheiat, este vorba de o facultate și nu de o obligație de a aplica măsuri restrictive. În toate situațiile, din economia dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 248/2005 rezultă că măsura restrângerii exercițiului la liberă circulație nu operează de drept ca o consecință automată a readmisiei ci se ia de instanța de judecată care are drept de apreciere și cenzură, evident în limitele impuse de legi și de reglementările comunitare.
Astfel spus chiar și în interiorul perioadei de tranziției posibilitatea luării măsurii de restrângere este lăsată la aprecierea instanței de judecată evident, cu respectarea imperativelor motivării temeiniciei a soluției adoptate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciind apelul nefondat față de prevederile art. 296 Cod de procedură civilă, îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE din MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.548 din 13.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu intimata pârâtă, cu domiciliul în oraș,-, --2,.2,.2,.9, Județul I și în oraș,-,. 620,.2,. 21, județul I, citată și prin afișare la ușa instanței, ca nefondat.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact. DȘ//10.09.2009/7 ex.10.09.2009
- 4/.
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Ioana Singh
