Obligația de a face. Decizia 474/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 474/2009
Ședința publică de la 20 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Gheorghina Nicoară vicepreședinte
JUDECĂTOR 2: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 3: Carla
Grefier
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâții, și împotriva deciziei civile nr.230 din 12 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar cu nr.unic - având ca obiect obligația de a face, în contradictoriu cu reclamanții intimați și .
Având în vedere că d-na judecător din componența completului C 3 recursuri lipsește din instanță fiind în concediu de odihnă, completul de judecată a fost alcătuit potrivit prevederilor art.98 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești cu participarea judecătorului din lista de permanență, fiind întocmit proces verbal în acest sens.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă, la prima strigare, pârâtul recurent asistat de avocat, și reclamanții intimați și, lipsind ceilalți recurenți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul a fost amânat de la termenul anterior pentru punerea în discuție a excepției de neconstituționalitate invocată de recurent.
Avocat pentru pârâții recurenți învederează că recurenții renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a hotărârilor judecătorești pronunțate în fond și apel, fiind clar că aceasta nu este admisibilă. Arată că a discutat cu clientul său și i-a explicat ce înseamnă această excepție și când se poate invoca.
Depune la dosar dezvoltare a motivelor de recurs.
Întrebat fiind, recurentul declară că renunță la excepția de neconstituționalitate a hotărârilor judecătorești.
Se comunică un exemplar din dezvoltarea motivelor de recurs cu reclamanții intimați, care solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru studierea acestora.
Instanța ia act de renunțare la invocarea excepției de neconstituționalitate și admite cererea intimaților de lăsare a cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare, la apelul nominal făcut în cauză se prezintă pârâții recurenți și asistați de avocat, și reclamanții intimați și.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat pentru pârâții recurenți solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecarea apelului la Tribunalul Sibiu, iar în subsidiar modificarea deciziei cu reținere și în rejudecare, respingerea acțiunii.
În continuare susține motivele de recurs din dezvoltarea depusă la termenul de azi. Învederează că în mod greșit a fost respinsă recuzarea formulată de pârâți, întrucât același judecător a mai judecat o cauză cu același obiect și privind aceeași pârâți, spunându-și deja părerea în sensul că pârâții și-au manifestat în mod abuziv refuzul de a-și da consimțământul, față de solicitările unei alte societăți. Arată că acest aspect rezultă chiar din considerentele sentinței atacate, iar prin menținerea acestei sentințe și de către instanța de apel se încalcă dispozițiile art.6 din CEDO.
Pe fond, susține că hotărârile atacate sunt lipsite de temei legal deoarece prin schimbarea destinației spațiului din locuință în spațiu de birouri se aduce atingere dreptului recurenților de a-și exercita dreptul de proprietate în deplină liniște și siguranță, fiind posibil ca în curtea imobilului să aibă acces mai multe persoane. Mai arată că imobilul este într-o zonă istorică, schimbarea destinației locuinței putând duce la acte de vandalism repetate iar după începerea activității este practic imposibil să mai poată fi sistată.
Reclamantul intimat solicită respingerea recursului și menținerea celor două hotărâri pronunțate în fond și apel. Arată că au acționat în temeiul legii, au cerut schimbarea destinației din locuință în birouri iar cererea de consimțământ a fost făcută de Primăria Sibiu și nu de ei personal. Învederează că dintre ceilalți coproprietari doar recurenții de față au refuzat să-și dea consimțământul, prin schimbarea destinației nu se va tulbura liniștea locatarilor întrucât aceste societăți au activitate restrânsă, seara și în week-end birourile fiind închise. Susține că și în alte curți de același fel din Sibiu funcționează spații private, nefiind cunoscută nici o acțiune de vandalism.
Reclamanta intimată achiesează la concluziile soțului său.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față reține:
Prin sentința civilă nr.8315/2008 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr.- au fost respinse excepția inadmisibilității, a autorității de lucru judecat și a lipsei calității procesuale active a reclamanților.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, și care au fost obligați să-și dea acordul notarial în vederea obținerii autorizației pentru a schimba destinația apartamentului din spațiul de locuit în birouri iar în caz de opoziție sentința va ține loc de consimțământ.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâta.
Pârâții au fost obligați la plata a câte 480 lei fiecare către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâții nu invocă neîndeplinirea vreunei condiții de fond sau de formă cu privire la cererea reclamanților ci doar considerente de ordin personal sau subiectiv, ceea ce nu este de natură să atragă inadmisibilitatea cererii.
S-a reținut a fi neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților constatându-se că aceștia sunt proprietari ai apartamentului cu privire la care se intenționează a se realiza schimbarea destinației.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat s-a reținut că nu există identitate de cauză deoarece în dosarul în care s-au mai judecat reclamantul solicita schimbarea destinației într-un club de internet.
Pe fond s-a constatat că reclamanții sunt proprietarii apartamentului referitor la care solicită schimbarea destinației din spațiu de locuit în birouri, că au obținut acordul exprimat în fața notarului de către toți vecinii mai puțin de către pârâți și că aspectul invocat de pârâți în apărare potrivit căruia nu toate persoanele care și-au exprimat acordul au calitatea de proprietari nu poate fi avut în vedere deoarece lipsa calității de proprietar nu este de natură să afecteze judecata în prezenta cauză.
Pârâții au refuzat acordarea consimțământului în condițiile în care aproape toți ceilalți proprietari ai apartamentelor din imobil și-au exprimat consimțământul prin declarații notariale autentice iar pârâții și-au motivat refuzul invocând că reclamanții ar putea săvârși ulterior multe abuzuri prin tulburarea liniștii curții interioare, că activitatea desfășurată acolo ar fi o premisă pentru a crește gradul de insecuritate al locatarilor pentru că ar intra mai mulți străini în curte și reclamanții ar putea executa lucrări de mansardare a clădirii. Cu referire la acestea s-a reținut că împrejurarea că reclamanții ar schimba destinație locuinței în spațiu de birouri nu este de natură a schimba dramatic situația de fapt actuală din imobil, că există deja în curte o agenție de turism care presupune accesul publicului în curte, curtea este deschisă tot timpul și actele de vandalism ale trecătorilor există deja, neavând vreo legătură cu activitatea desfășurată în apartamentul reclamanților.
Raportându-se la dispozițiile art.1din Decretul nr.31/1954 prima instanță a reținut că în măsura în care exercițiul drepturilor civile depășește scopul pentru care beneficiază de protecția legii, acesta se înscrie în sfera abuzului de drept, cenzurat de lege.
S-a apreciat că, chiar dacă temerile exprimate de pârâți sunt de înțeles, ele nu apar ca fiind justificate la momentul actual, simpla schimbare a destinației spațiului nefiind de natură a modifica semnificativ starea actuală din curte. Situația conflictuală dintre părți nu poate fi de natură a îngrădi dreptul reclamanților de a dispune de proprietatea lor așa cum cred de cuviință, în măsura în care actele lor nu aduc prejudicii clare, certe și evidente celorlalți ai curții comune. Cu alte cuvinte, atât reclamanții cât și pârâții au în mod egal dreptul de a le fi ocrotită proprietatea și exercițiul atributelor ei, în măsura în care acest exercițiu nu devine un abuz.
Prin decizia civilă nr.230/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr.- a fost respins apelul formulat de pârâții, și împotriva sentinței primei instanțe. Apelanții au fost obligați să plătească intimaților 500 lei cheltuieli de judecată parțiale, prin reducerea onorariului de avocat la această sumă.
În considerentele deciziei s-a reținut că soluția dată de instanță celor trei excepții este legală, că cererea de recuzare a fost corect respinsă deoarece judecătorul deși a soluționat o cauză asemănătoare, nu și-a spus părerea în cauza de față care are alt obiect.
Referitor la faptul că starea de fapt nu a fost evaluată corect s-a constatat că problema esențială a cauzei constă în a analiza dacă refuzul reclamanților este sau nu abuziv,iar această chestiune nu depinde în mod semnificativ de împrejurările invocate, respectiv dacă în imobil mai funcționează sau nu alte societăți sau dacă ceilalți coproprietari și-au exprimat sau nu consimțământul, deoarece acesta poate fi exprimat și ulterior.
Structura de rezistență a imobilului sau scoaterea lui din evidențele Ministerului Culturii nu depind de schimbarea destinației imobilului. Reclamanții nu au voie să facă transformări neautorizate în imobil sau care să afecteze structura de rezistență a imobilului.
S-a mai reținut că într-adevăr, prin schimbarea destinației spațiului de locuit în spațiu de birouri este posibil ca în curtea imobilului să aibă acces mai multe persoane, dar acest aspect ține de posibilitatea reclamanților de a beneficia de prerogativele pe care i le conferă coproprietatea. Pe de altă parte, a considerat tribunalul că reclamanții nu trebuie prin exercitarea dreptului lor să incomodeze intolerabil pe pârâți, de asemenea manieră încât ei să nu mai poată practic să beneficieze de propriile prerogative rezultate din starea de coproprietate. Aceste din urmă aspecte sunt verificabile însă doar după începerea activității pe care reclamanții vor să o desfășoare, iar dacă activitatea desfășurată îi tulbură pe pârâți în exercitarea dreptului lor de proprietate, ei pot cere interzicerea activității respective. De aceea, refuzul de a consimți de la început la schimbarea destinației spațiului, a fost corect apreciat ca un abuz de drept. Accesul în imobilul reclamanților, prin modul de poziționare a acestuia în raport cu cel al apelanților pârâți le creează acestora o tulburare minimă, ce se încadrează în raporturile specifice coproprietății.
S-a mai reținut că în mod greșit se susține că nu a fost indicat temeiul juridic în baza căruia au fost obligați la consimțământ, deoarece instanța face referire la dispozițiile art.1 din 31/1954 care este aplicabil în speță.
Cu privire la faptul că pârâta era decedată, s-a constatat că această împrejurare este reală însă lipsa capacității de folosință duce la respingerea acțiunii cum corect s-a pronunțat prima instanță. De asemenea, s-a apreciat că admiterea acțiunii ar putea duce la un precedent ce ar determina și alte schimbări de destinație, nu reprezintă o împrejurare de natură aduce la respingerea acțiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, și.
În expunerea motivelor de recurs se arată că întreaga decizie este neconstituțională, netemeinică și nelegală.
Invocă excepția de neconstituționalitate despre care afirmă că nu a fost reținută, dezbătută și pusă în discuția părților litigante. Consideră că este neconstituțional să fie obligați să-și dea acordul notarial, că potrivit drepturilor conferite de Constituția României doresc să dispună asupra proprietăților lor dobândite prin contract de vânzare-cumpărare și întabulate în cartea funciară și relevă conținutul actelor de proprietate și situația existentă în CF nr.7595 Sibiu, dar și faptul că imobilul este monument istoric.
Legea nr.85/1992 și invocă dispozițiile art.7 din această lege, disp.art.21 din Constituția României care prevede accesul liber la justiție cât și dispozițiile art.44 din Constituție care ocrotește și garantează dreptul de proprietate privată.
Arată că reclamanții se circumscriu abuzului de drept, ei urmărind deturnarea coproprietății de la finalitatea și utilitatea recunoscută de lege acționând în limitele exterioare ale acestui drept în timp ce pârâții doar își protejează dreptul legitim de folosire a condominiului al căror coproprietari sunt.
Consideră că simpla referire "birou" nu poate fi considerată pertinent, pârâții neputând fi constrânși sau obligați la o anumită conduită în absența predictibilității acesteia.
Invocă și disp.art.29 din Constituție care garantează libertatea gândirii și a opiniilor și art.30 din Constituție care afirmă că libertatea de exprimare este inviolabilă, susținând că hotărârea lor de a nu-și da acordul sau consimțământul este apărată de constituție,este inviolabilă, definitivă și irevocabilă.
Precizează că această hotărâre nu este luată cu rea credință ci doar din dorința de a-și apăra liniștea, de a avea un mediu înconjurător sănătos și de a respecta ordinea și liniștea publică.
Mai invocă și cuprinsul dispozițiilor art.494 alin.1 și 2 din proiectul Codului civil.
În concluzie, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.
În completarea motivelor de recurs relevă faptul că la imobilul din str.- - din Sibiu a izbucnit un incendiu în data de 18 august 2009, și arată că au încercat să-și ia câteva măsuri de prevenire a acestor accidente neprevăzute dar instanța de fond le-a refuzat orice cerere sau document în apărare. Susțin și faptul că judecătorul de la prima instanță nu a suspendat acțiunea cum cere codul d e procedură civilă și a disjuns acțiunea, și, nerespectând art.1201 a respins, fără să ceară nimeni, acțiunea împotriva defunctei. Apreciază că nu au avut acces la justiție conform art.16 și 21 din Constituție și invocă și dispozițiile art.499, 500 și 501 din proiectul Codului civil.
Totodată fac referire la regula unanimității aplicabile proprietății comune, la exercitarea dreptului de a utiliza și folosi bunul și apreciază că este firesc că dacă un coproprietar profită integral de utilizarea bunului să plătească celorlalți echivalentul bănesc al acestei utilizări, soluție aplicabilă și situației în care unul dintre coproprietari lasă un terț să utilizeze în întregime bunul comun o perioadă de timp. Cu privire la această chestiune invocă dispozițiile art.500 alin.2 din proiectul codului civil, faptul că în absența îngrădirii celorlalți proprietari utilizarea unui bun de către un singur coproprietar are semnificația unui delict civil dar și împrejurarea că fructele produse de bunul care face obiect al proprietății se cuvin tuturor coproprietarilor proporțional cu cota lor.
Consideră că instanțele s-au pronunțat asupra excepției inadmisibilității fără a ține cont de cerințele Legii nr.85/1992 și de Decretul-Lege nr.61/1990 în raport cu care soluția instanțelor este nelegală, iar familia nu a depus la dosar acte din care să rezulte cum au dobândit locuința.
Invocă nulitatea absolută a actelor încheiate cu încălcarea dispozițiilor Decretului-Lege nr.61/1990 dar și faptul că nu au dreptul, prin lege, să-și dea consimțământul pentru a se încălca prevederile legilor sus-menționate.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active precizează că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar faptul că reclamanții sunt proprietari ai apartamentului în discuție respectiv ci și calitatea pârâților de proprietari ai unor apartamente din imobil având aceleași drepturi ca și reclamanții, iar calitatea procesuală activă în cauză ar putea avea doar societatea căreia îi va aparține biroul.
În privința excepției autorității de lucru judecat precizează că în tabelul cu consimțământul celorlalți coproprietari, la sfârșit, reclamantul a declarat pe proprie răspundere că sunt toți coproprietari, astfel că nu se poate susține că nu există identitate de cauză, iar acești coproprietari se fac vinovați de fapte delictuale.
conținutul art.1 și 3 din Decretul nr.31/1954, arată că exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă cu respectarea legii și a normelor de conviețuire, apreciază că este un decret socialist care nu mai este de actualitate.
Mai arată că judecătorul fondului s-a mai pronunțat și în dosarul nr.-, judecând cauza în aceeași manieră, precizează că în cauză nu s-a făcut o încheiere de amânare a pronunțării conform art.261 pct.3 proc.civ. și că prin sentința dată instanța a amplificat vandalismul.
În dezvoltarea motivelor de recurs depusă la dosar, recurenții solicită în principal casarea hotărârilor în baza art.312 alin.3 fraza întâi teza a II-a proc.civ. raportat la dispozițiile art.304 pct.1 proc.civ. iar în subsidiar, în temeiul art.304 pct.9 proc.civ. casarea, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii.
Consideră că față de dispozițiile art.27 pct.7 proc.civ. în mod greșit s-a respins excepția recuzării invocată de pârâți, lipsa de imparțialitate a judecătorului din evidentă, soluția pronunțată contravenind dispozițiilor art.6 din CEDO.
Se mai arată că hotărârile sunt lipsite de temei legal, că instanțele au avut în vedere doar respectarea dreptului de proprietate al reclamanților nu și al pârâților și nu au pus în vedere reclamanților să îi încunoștințeze pe pârâți despre ce fel de activități intenționează să desfășoare în spațiu.
Apreciază motivele instanței de apel d e menținere a soluției primei instanțe ca fiind neclare și ambigue, nerelevând aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.1 din Decretul nr.31/1954.
Motivarea ambelor hotărâri este apreciată ca fiind ambiguă și dubitativă, exprimând îndoiala și ezitarea celor două instanțe asupra unor chestiuni de fapt esențiale în tranșarea litigiului dar și lipsită de temei legal. În mod greșit instanța a reținut că ar fi comună curtea imobilului potrivit extrasului CF recurenții deținând o suprafață de 28,19 mp, soluția instanței aducând grave încălcări ale dreptului de proprietate al acestora.
În fine, susțin că prin cererile repetate pe care reclamanții le introduc de mai mulți ani, aceștia exercită în mod abuziv obținerea unor interese patrimoniale, schimbarea destinației aducând o creștere de valoare a apartamentului lor și o diminuare a valorii imobilului deținut de recurenți iar înființarea unei societăți în incinta construcției duce la accesul persoanelor necunoscute ceea ce crește riscul de infracționalitate.
Intimații nu au formulat întâmpinare în acest recurs.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Atât din dezvoltarea motivelor de recurs depuse la termenul din 20.11.2009 dar și prin reprezentant în cadrul ședinței de judecată de la același termen, recurenții au arătat că renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a hotărârilor judecătorești pronunțate în fond și apel iar recurentul a declarat și personal că renunță la această excepție de neconstituționalitate.
Având în vedere poziția procesuală a recurenților, Curtea apreciază că nu se mai impune analizarea excepției de neconstituționalitate fiind astfel inutilă analizarea argumentelor invocate de recurenți prin raportare la dispozițiilor art.44, 29, 30, 16 și 21 din Constituție.
Reclamanții au dovedit cu extrasul de carte funciară că sunt proprietari ai apartamentului în discuție, a 22,12 mp teren și a unei cote indivize. Față de situația evidențiată de extrasul CF și în contextul în care actele care au stat la baza întabulării acestora nu au fost contestate fie prin acțiune distinctă, fie prin cerere reconvențională, în cauză nu pot fi cenzurate actele din care să rezulte cum au dobândit reclamanții locuința prin prisma disp.Legii nr.85/1992 și a Decretului nr.61/1990.
Fiind proprietari ai apartamentului și beneficiari ai unui certificat de urbanism pentru schimbarea destinației, reclamanții și-au justificat legitimarea procesuală activă în cauză astfel că în mod corect instanțele au respins excepția lipsei calității procesuale active.
Și excepția autorității de lucru judecat a fost corect respinsă în condițiile în care dosarul anterior viza schimbarea destinației într-un club de internet, avea un alt obiect și altă cauză, nefiind întrunite cerințele art.1201 civ.
Acțiunea reclamanților este admisibilă deoarece ei tind la îndeplinirea cerințelor ce decurg din certificatul de urbanism sub aspectul necesității acordului tuturor coproprietarilor, neputându-se reține ca fondată excepția inadmisibilității acțiunii.
Judecătorul primei instanțe s-a pronunțat într-o altă cauză, cu obiect diferit (schimbarea destinației apartamentului unei alte persoane decât reclamanții) astfel că nu se poate constata îndeplinirea cerințelor art.27 pct.7 proc.civ. Ca atare cererea de recuzare se impunea a fi respinsă fără ca această soluție să vină în contradicție cu principiile art.6 din CEDO deoarece lipsa de imparțialitate a judecătorului nu a fost probată.
Noul cod civil nu a intrat încă în vigoare astfel că el nu poate produce efecte specifice și față de regula exprimată în adagiul "tempus regit actum" acesta nu este aplicabil situației juridice deduse judecății în dosarul de față.
Pe cale de consecință nu pot fi luate în considerare susținerilor recurenților întemeiate pe dispozițiileart.494 alin.1 și 2, 499, 500 și 501 din proiectul Codului civil și este inutilă examinarea acestora.
Este de necontestat faptul că recurenții sunt proprietari tabulari ai apartamentelor pe care le dețin și că au dobândit în mod legal, conform prevederilor legale aplicabile acest drept de proprietate astfel că nu poate fi pusă în discuție și nici nu este pusă în discuție validitatea actelor lor de proprietate.
Este adevărat, de asemenea, că în calitate de proprietari aceștia se bucură de protecția instituită de Constituție prin art.44. Însă acest text legal trebuie aplicat nu numai pârâților recurenți ci și reclamanților în mod egal.
Acest text al legii fundamentale statuează la aliniatul 7 că dreptul de proprietate obligă la asigurarea bunei vecinătăți precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiuri revin proprietarului, stabilindu-se în acest mod și anumite limitări în exercitarea dreptului de proprietate.
Totodată se impune a fi observat și art.57 din Constituție care prevede că cetățenii români trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Dispozițiile art.1 din Decretul 31/1954 pe care instanțele în mod corect și-au întemeiat soluțiile sunt în acord cu textul constituțional menționat anterior. În acest context și având în vedere că decretul arătat mai sus nu este abrogat ci este în vigoare și la această dată, nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora acest decret nu mai este de actualitate.
În raport de dispozițiile constituționale și legale menționate, Curtea constată că în speță nu se mai poate vorbi de buna credință la care fac referire textele arătate atâta timp cât refuzul pârâților de a-și da acceptul pentru schimbarea destinației este unui neîntemeiat și nejustificat pentru că nu au produs dovezi evidente ale faptului că prin exercitarea dreptului lor reclamanții îi vor incomoda pe pârâți și le vor afecta în mod negativ exercițiul prerogativelor rezultate din starea de coproprietate.
Dispozițiile art.304 proc.civ. permit reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie. Prin urmare, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele așa cum urmăresc în realitate recurenții în încercarea de a demonstra că schimbarea destinației imobilului în litigiu ar amplifica actele de vandalism, că s-ar afecta structura de rezistență și că în curtea imobilului ar avea acces mai multe persoane, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.
În consecință, întrucât criticile prin care se tinde la schimbarea situației de fapt nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art.304 proc.civ. ele nu vor mai fi verificate.
În etapa procesuală anterioară instanța de apel a stabilit că structura de rezistență a imobilului sau scoaterea lui din evidențele Ministerului Culturii nu depind de schimbarea destinației imobilului, că numai după începerea activității pe care reclamanții vor să o desfășoare se poate stabili în ce măsură această activitate îi tulbură pe pârâți în exercitarea dreptului lor de proprietate și că accesul în imobilul reclamanților, prin modul de poziționare a acestuia în raport cu cele ale pârâților le creează acestora o tulburare minimă.
Față de această stare de fapt corect s-a constatat că refuzul pârâților apare ca fiind nejustificat și că îmbracă forma unui abuz de drept iar temeiul de drept a fost judicios aplicat în speță.
Adoptarea acestei soluții de către instanțele fondului nu este de natură a încălca accesul liber la justiție al pârâților garantat de dispozițiile art.21 din Constituție în contextul în care aceștia au beneficiat de aceleași drepturi procesuale ca și reclamanții și au avut posibilitatea să invoce tot ceea ce au considerat relevant pentru combaterea susținerilor reclamanților.
Pârâții nu au explicat și nu au dovedit în ce mod se încearcă de către reclamanți deturnarea coproprietății de la finalitatea și utilitatea recunoscută de lege, o astfel de critică neputând fi primită.
Obligarea în speță la consimțământ pentru schimbarea destinației apartamentului este în legătură cu exercitarea cu bună credință a dreptului de proprietate și nu poate fi analizată din perspectiva încălcării dispozițiilor art.29 și 30 din Constituție care nu sunt incidente cauzei.
din data de 18 august 2009 la care fac referire recurenții nu poate influența soluția în speță în condițiile în care nu s-au adus probe despre încălcarea de către reclamanți a normelor specifice ce trebuie respectate pentru evitarea unor astfel de situații.
Acțiunea împotriva defunctei este corect respinsă, aceasta nemaiavând capacitate de folosință în cauză.
"Suspendarea acțiunii" de către prima instanță nu se impunea având în vedere actele și probele dosarului.
Pârâții nu au formulat acțiune reconvențională prin care să solicite eventuale despăgubiri pentru faptul că reclamanții profită integral de utilizarea bunului astfel că admisibilitatea unei astfel de solicitări sau încălcarea regulii unanimității nu pot fi puse în discuție și nici analizate de instanța de recurs deoarece exced cadrului procesual.
Consimțământul pârâților nu are nicio legătură cu dispozițiile Decretului- Lege nr.61/1990 iar nulitatea absolută a actelor care s-ar fi încheiat cu încălcarea dispozițiilor acestui decret excede, de asemenea, cadrului procesual.
Lipsa unei încheieri de amânare a pronunțării nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii instanței de fond deoarece pronunțarea unei astfel de încheieri este lăsată la latitudinea completului de judecată, art.260 proc.civ. neprevăzând obligativitatea acesteia.
Atât instanța de fond cât și cea de apel au răspuns punctual solicitărilor și apărărilor părților, din cuprinsul hotărârilor rezultă cu evidență punctul de vedere al instanțelor cu privire la fiecare chestiune analizată cât și aplicarea corectă a dispozițiilor art.1 din Decretul nr.31/1954 la situația faptică reținută.
Este adevărat că pârâții dețin o suprafață de 28,19 mp din curte la fel cum și reclamanții dețin 22,12 mp, însă în condițiile în care aceste suprafețe nu sunt individualizate, nu se pot face aprecieri asupra încălcării dreptului de proprietate asupra acesteia.
Faptul că reclamanții urmăresc obținerea unor interese materiale sau că schimbarea destinației aduce o creștere de valoare a apartamentului lor nu sunt relevante în speță și nu pot conduce la o altă soluție decât cea deja adoptată de instanțe. Recurenții nu au arătat în ce mod schimbarea destinației apartamentului în discuție duce la diminuarea valorii imobilelor pe care le dețin astfel că nici această chestiune nu poate influența soluția de admitere a acțiunii.
Prin introducerea unor acțiuni în justiție reclamanții își exercită drepturile procesuale garantate de lege iar simpla exercitare a acestora nu echivalează cu exercitarea în mod abuziv a unor presiuni asupra pârâților recurenți.
Pentru toate aceste considerente, întrucât nu poate fi reținut ca întemeiat niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenți și prevăzute de art.304 pct.1 și 9.proc.civ. Curtea, în temeiul art.312 proc.civ. va respinge ca nefondat recursul de față.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimați.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâții, și împotriva deciziei civile nr.230/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr.-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.
Dact. 9ex/4.01.2010
Jud..
Jud.fond
Președinte:Cristina Gheorghina NicoarăJudecători:Cristina Gheorghina Nicoară, Daniela Mărginean, Carla
