Obligație de a face. Decizia 1066/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1109/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1066
Ședința publică de la 22.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1405 A din 29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât.
Cauza are ca obiect - obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-reclamantă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 28.01.2009, emisă de Baroul București, avocat ce reprezintă și interesele recurentului-reclamant și intimatul-pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 11.06.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatului-pârât întâmpinare, în trei exemplare.
Avocatul recurentei-reclamante-pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei, consemnată cu chitanța nr.-/1/19.06.2009 și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților-reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței civile nr.8015/12.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât a apreciat că termenul stabilit de OUG nr.40/1999 pentru exercitarea drepturilor locative în condițiile art.6 din lege, a expirat la data de 08.04.2004, fără a avea în vedere că acest act normativ nu precizează care este termenul de prelungire a contractelor de închiriere și faptul că acesta era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Astfel, OUG nr.8/2004 nu are legătura cu speța de față, având în vedere că se referă la durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe/garaje aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale.
Avocatul intimatului-pârât solicită respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că motivarea hotărârii instanței de apel s-a bazat pe aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor internaționale semnate de România, în raport cu prevederile dreptului intern, astfel încât, nu se poate impune obligarea proprietarului de a încheia un contract de închiriere pe o chirie modică, în condițiile în care s-ar crea un dezechilibru între protecția individuală a drepturilor fundamentale ale omului și interesul general.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6.03.2008, sub nr-, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună, în baza art.6 din nr.OUG40/1999, obligarea pârâtului la încheierea unui contract de închiriere cu reclamanții, pentru o perioadă de 5 ani, cu privire la imobilul situat în B,-,.1, sector 1.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că la data de 16.12.1996 au cumpărat de la Primăria Municipiului B, în temeiul Legii nr.112/1995, imobilul menționat în petitul acțiunii, însă, prin decizia civilă nr.1495/A/4.11.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă s-a dispus irevocabil anularea contractului de vânzare-cumpărare, iar reclamanții au fost obligați să lase pârâtului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
S-a susținut de reclamanți că într-o astfel de situație sunt incidente dispozițiile art.6 din nr.OUG40/1999, iar pârâtul este obligat să le încheie contract de închiriere pentru imobil. Deoarece acesta refuză să încheie un astfel de contract, deși a fost notificat prin executorul judecătoresc, reclamanții au formulat prezenta acțiune.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, ca fiind neîntemeiată.
În motivare, pârâtul a susținut că a discutat cu reclamanții și a propus o altă locuință în care aceștia să se mute și pentru care să plătească o chirie în concordanță cu dispozițiile legii și cu veniturile pe care le realizează, dar au refuzat, situație în care nu consideră că este obligat să-i tolereze în continuare în imobilul proprietatea sa.
Prin încheierea de ședință din data de 5.06.2008, instanța a respins excepțiile invocate de pârât, reținând că reclamanții justifică folosința imobilului și nu există o prevedere legală care să interzică formularea unei astfel de acțiuni.
Ulterior, instanța a pronunțat sentința civilă nr.8015/12.06.2008, prin care a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nu se aplică în cauză dispozițiile art.6 din nr.OUG40/1999, deși contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, încheiat în baza Legii nr.112/1995, a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, deoarece ordonanța și-a încetat aplicabilitatea la 8.04.2004, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor nr.OUG8/2004.
S-a reținut, totodată, că în cauza Radovici și Stănescu contra României, a considerat că impunerea unui contract de închiriere cu obligația chiriașilor de a plăti o chirie simbolică, nu reprezintă un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general. Tot în aceeași hotărâre, Curtea a considerat că impunându-se proprietarilor o obligație atât de grea, ca cea de a păstra locatarii în imobilele lor timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate reală și concretă de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc, ajungându-se astfel la o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reținând dispozițiile art.11 alin.2 și dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului au prioritate în raport cu dispozițiile dreptului intern, contrare, instanța de fond a apreciat că obligația pârâtului de a încheia cu reclamanții un contract de închiriere pe baza unei chirii simbolice, stabilită în conformitate cu nr.OUG40/1999, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și aplicând cu prioritate convenția, a constatat că proprietarul nu poate fi obligat la încheierea unui contract de închiriere împotriva voinței sale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de apel au susținut că dispozițiile nr.OUG40/1999 sunt în vigoare, iar nr.OUG8/2004, reținută de instanța de fond, nu are nici un fel de legătură cu speța dedusă judecății.
S-a arătat că nr.OUG8/2004 se referă la durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe/garaje, din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, situație în care părțile din acest dosar nu se regăsesc.
Apelanții au mai susținut că dispozițiile art.6 din nr.OUG40/1999 le erau pe deplin aplicabile, iar pârâtul ar fi trebuit să fie obligat să le încheie contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, pentru o perioadă de 5 ani, astfel cum prevede acest act normativ.
Prin decizia civilă nr.1405/A/29.10.2008 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că data de la care apelanții puteau pretinde drepturi locative din cauza pierderii proprietății asupra imobilului este data pronunțării deciziei nr.1495/4.11.2005 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă.
S-a considerat însă, că termenul stabilit de nr.OUG40/1999 pentru exercitarea drepturilor locative în condițiile art.6 din Ordonanță a expirat la 8.04.2004, astfel că motivele privind aplicabilitatea acestui text de lege nu pot fi primite.
Tribunalul a apreciat că nu se poate considera că termenul prevăzut de art.6 din nr.OUG40/1999 se prorogă în funcție de data restituirii imobilului, care ar putea fi ulterioară datei de 8.02.2004; nr.OUG40/1999 a reglementat protecția chiriașilor la data intrării în vigoare a actului normativ, intenționând să prelungească drepturile locative până la data de 8.04.2004 pentru a oferi acestora un termen rezonabil în vederea reglementării situației lor locative.
Și împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs apelanții reclamanți criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ceea ce ar atrage incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 304 pct.8 Cod Procedură Civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat greșit că termenul stabilit de OUG nr.40/1999 pentru exercitarea drepturilor locative în condițiile articolului 6 din ordonanță a expirat la data de 08.04.2004, deși prin OUG nr.68/2006 de actualizare a OUG nr.40/1999 (ulterioară deci datei de 08.04.2004) s-a prevăzut expres obligația proprietarului recunoscut de justiție de a încheia cu persoanele care au cumpărat în baza Legii nr.112/1995 imobilul și al cărui act a fost anulat prin hotărâre judecătorească, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
În opinia recurentei, instanța de apel a greșit și atunci când a reținut că OUG nr.40/1999 ar fi fost abrogată prin Legea nr.8/2004, deși această lege nu are aplicabilitate în cauza de față, iar OUG nr.40/1999 este în vigoare și în prezent. Legea nr.8/2004 se referă la durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuință/garaje, din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, în timp ce imobilul în litigiu este în prezent proprietatea intimatului pârât.
În finalul motivelor de recurs, recurenții solicită instanței, după o prezentare a situației de fapt și de drept în care aceștia se află, să constate că sunt îndreptățiți să solicite intimatului reclamant, în calitate de proprietar al imobilului pe care ei îl ocupă, încheierea unui contract de locațiune pentru acest imobil, pe o perioadă de 5 ani, în condițiile articolului 6 din OUG nr.40/1999.
Analizând decizia instanței de apel în raport de criticile formulate și de dispozițiile OUG nr.40/1999, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr.2234/23694/10.12.1996, încheiat cu Primăria Municipiului B prin SC Nord SA, în baza Legii nr.112/1995, recurenții reclamanți și au dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului de locuit pe care îl ocupau în imobilul din B,-,.1, sector 1, în calitate de chiriași.
Prin decizia civilă nr.1495 pronunțată la data de 04.11.2005 de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. 4266/2004, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare - cumpărare și au fost obligați recurenții reclamanți să lase intimatului pârât din prezenta cauză, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, reținându-se, în esență, că acesta fusese trecut fără titlu valabil în proprietatea statului,prin naționalizare, iar recurenții, cu minime diligențe ar fi putut afla situația reală a acestuia și să nu încheie actul de înstrăinare.
Invocând această hotărâre judecătorească și dispozițiile articolului 6 din OUG nr. 40/1999, recurenții reclamanți au solicitat instanței de fond obligarea intimatului pârât, în calitate de proprietar recunoscut în justiție, la încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul pe care îl ocupau.
Articolul 6 din OUG nr.40/1999 prevedea dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu încălcarea Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești, de a încheia cu proprietarul recunoscut de justiție, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
Instanțele anterioare au respins acțiunea recurenților reclamanți reținând, în primul rând, faptul că, la data pronunțării deciziei prin care s-a desființat actul încheiat de aceștia în baza Legii nr.112/1999, dispozițiile OUG nr. 40/1999, inclusiv ale articolului 6 nu mai erau în vigoare.
Soluția este legală, iar concluzia potrivit căreia recurenții nu puteau beneficia de dispozițiile articolului 6 din OUG nr.40/1999, decât până la data de 08.04.2004 este impusă, în primul rând, de dispozițiile OUG nr.8/2004, prin care legiuitorul a înțeles să prelungească doar contractele de închiriere pentru spațiile locative aflate încă în proprietatea statului.
Legea nr.8/2004 nu a fost reținută de instanța de fond ca și reglementare aplicabilă situației locative a recurenților reclamanți ci doar pentru justificarea concluziei potrivit căreia dispozițiile articolului 6 din OUG nr.40/1999 și-au găsit aplicare doar până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Este evident că dacă ar fi dorit prelungirea contractelor de închiriere și după această dată legiuitorul ar fi prevăzut-o expres, astfel cum a înțeles să facă în cazul spațiilor de locuit aflate încă în proprietatea statului sau a altei unități teritorial administrative, prin Legea nr. 8/2004.
OUG nr.68/2006, invocată de către recurenți, vizează inițierea de măsuri pentru dezvoltarea activității în domeniul construcțiilor de locuințe prin programe la nivel național, scopul edictării acesteia fiind tocmai necesitatea urgentă de asigurare a unui fond de locuințe de închiriat la nivelul unor unități administrativ-teritoriale, destinat chiriașilor evacuați sau care urmează a fi evacuați din locuințele retrocedate foștilor proprietari, a căror situație locativă s-a acutizat datorită incapacității fondului locativ construit de a prelua solicitările de locuință formulate de aceștia, pe fondul celerității de desfășurare a acțiunii de retrocedare a proprietăților.
În nici un caz nu se poate susține că prin această ordonanță s-au reactivat dispozițiile articolului 6 din OUG nr.40/1999, iar proprietarul recunoscut în justiție ar fi obligatsine diela prelungirea locațiunii foștilor chiriași ai statului.
O astfel de interpretare este impusă și de dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, creată în legătură cu aplicarea acestei dispoziții, obligatorie pentru instanțele naționale.
În această jurisprudență internațională s-a stabilit constant că restricțiile suferite de proprietarii locuințelor ocupate de chiriași ai statului, referitor la folosința bunurilor lor imobiliare și imposibilitatea în care s-au aflat de a obține plata unei chirii rezonabile, din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația locativă, au înlăturat echilibrul just care trebuie să existe între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general privind asigurarea unor locuințe sociale pentru chiriași.
S-a considerat injust și exorbitant transferul care se realizează de la stat la actualul proprietar, în ceea ce privește persoana care trebuie să asigure asemenea locuințe pentru categoriile defavorizate ale beneficiarilor spațiilor respective. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fie stabilită în sarcina actualilor proprietari obligația de a pune la dispoziția chiriașilor, prin recunoașterea unor reînnoiri succesive ale contractelor de închiriere, locuințele câștigate în urma proceselor promovate în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, această obligație trebuind să revină statului.
În consecință, reținând că intimatul reclamant nu poate fi obligat pe cale judecătorească la încheierea unui contract de închiriere în favoarea recurenților reclamanți, iar instanțele anterioare au interpretat corect actul juridic dedus judecății și au aplicat corect legea, Curtea va dispune în baza articolului 312 Cod Procedură Civilă coroborat cu articolul 304 pct.8 și 9 Cod Procedură Civilă respingerea recursului ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1405/A/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
2 ex/14.07.2009
---------------------------------------
- Secția a V-a -
-
Jud.Sector 1 -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă, Ioana
