Obligație de a face. Decizia 1271/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul II recurs |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1271/2009-
Ședința publică din data de 14 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Doina Măduța | - - | - JUDECĂTOR 2: Dana Cigan |
- - | - JUDECĂTOR 3: Felicia Toader | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind pronunțarea recursurilor civile declarate de recurenții, și -, toți cu domiciliul în Germania șicu domiciliul procedural alesîn S M,-, biroul 8, județul S M și recurenții pârâți și, ambii domiciliați în S M, str. - -,. nr.2,. 5, județul S M, împotriva deciziei civile nr. 30/Ap din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1675 din 10 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, având ca obiect: obligația de a face.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 7 octombrie 2009, dată la care părțile prezente au pus concluzii în recurs, concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărârii și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea pentru data de 14 octombrie 2009.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1675 din data de 10 aprilie 2006, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și, împotriva pârâților și.
S-a admis acțiunea reconvențională formulată de pârâții reclamanți și, împotriva reclamanților pârâți,.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții-reclamanți împotriva chemaților în garanție (fostă - ), (fost ) și în consecință, au fost obligați pârâții să plătească reclamanților-pârâți și suma de 10.800 EURO sau contravaloarea în lei a acestei sume la cursul BNR din momentul plății, reprezentând contravaloarea fructelor civile culese de aceștia prin folosirea terenului proprietatea reclamanților pârâți pe perioada 1 septembrie 1999-1 septembrie 2002.
S-a dispus parcelarea terenului înscris în CF 3774 S M cu nr.top.4744 conform expertizei întocmite de ing. conform variantei II în noi nr.topo.distincte astfel: nr.top.4744/1 căruia îi corespunde în natură suprafața de 164 mp.și 4744/2 căruia îi corespunde în natură suprafața de 1357 mp.
S-a atribuit dreptul de folosință a pârâților-reclamanți asupra parcelei cu nr.top.4744/1 în suprafață de 164 mp.din CF 3774 S M, cu întabularea dreptului în CF în favoarea acestora conform schiței întocmite de ing..
Au fost obligați chemații în garanție și să plătească pârâților suma de 1.683.360.000 lei (168.336 lei RON) reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 1336 inclus în prețul de vânzare a actului intitulat "declarație" la 07.02.1990 între părți, conform completării de expertiză întocmită de ing..
S-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamanții prin reprezentantul lor legal cât și cea invocată cu privire la cererea de chemare în garanție.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții din dosarul 5666/2002 a Judecătoriei Satu Mare și conexat prezentului dosar împotriva pârâților pentru obligația de a face.
Cheltuielile de judecată au fost compensate.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că, potrivit extrasului CF 3774 S M cu nr.top.4744 căruia îi corespunde în natură casă, curte situate pe- în suprafață de 1521 mp. figurează ca proprietar tabular asupra cotei de 1/6 parte moștenire cu titlu juridic încheiere nr.5796/2001, cu 2/6 parte cu titlu juridic moștenire și încheiere nr.10641/2002 și cu 3/6 parte cu titlu juridic partaj și încheierea 10642/2002.Au fost depuse în probațiune certificatele de moștenitor nr.97 din 7 mai 2001, 173 din august 2002 care au stat la baza întabulării în CF, iar la filele 9-10 din dosar, s-au depus somațiile prin care reclamanta a pus în întârziere pârâții cu privire la soluționarea litigiului existent între părți cât privește folosința terenului drept recunoscut în baza Deciziei civile nr.304/2002 a Curții de Apel Oradea.
La fila 11-14 din dosar, s-a depus în probațiune decizia civilă nr.304/2002 a Curții de Apel Oradea, iar la filele 15-16 convenția de partaj 3383 din 13 august 2002 Biroului Notarial -.
Din contractul de vânzare-cumpărare autentic nr.1746 din 6 februarie 1990 la notariatul de Stat SMî ncheiat între - și și pârâții și în calitate de cumpărători aceștia au dobândit în proprietate apartamentul nr.2 înscris în CF 22595 S M cu nr.top.4744/2 de sub B 1 și 2 în baza autorizației de înstrăinare nr.147/1990 emisă de Consiliul Popular al Mun.S M, arătându-se că imobilul ce se înstrăinează este liber de sarcini.
Prin actul intitulat "declarație" între, - și și la data de 7 februarie 1990 s-a arătat că la data de 6 februarie 1990 prin actul autentic 1746 s-a înstrăinat și terenul și respectiv grădina aparținând imobilului în suprafață de 1500 mp.teren care a fost inclus în valoarea contractului, arătând că nu au nici o altă pretenție. Convenția a fost încheiată și semnată de către familia și în prezența martorului.
S-a solicitat interogatoriul pârâților, iar răspunsurile acestora au fost consemnate la filele 66-67 din dosar care au arătat că nu a folosit terenul aferent construcției, că folosesc terenul de la intrarea în imobilul proprietatea lor cu toate că în prețul de vânzare a imobilului a fost inclusă și valoarea terenului. Au mai arătat că au plantat 4 brăduți ornamentali și că între ei și reclamanți au mai existat litigii, iar în actul intitulat "declarație" chemații în garanție s-au obligat să rezolve situația juridică a terenului cărora le-a transmis folosința.
Ulterior pârâții reconvenționali au solicitat interogatoriul chemaților în garanție, astfel că prin comisie rogatorie la Judecătoria - Germania au fost audiați chemații în garanție și, răspunsurile acestora fiind consemnate și traduse la filele 131-133 din dosar și care au arătat că în data de 6 februarie 1990 s-a înstrăinat familiei de către ei doar imobilul casă și nicidecum și terenul care nu era proprietatea lor. Au mai arătat că terenul nu avea la acea vreme o situație juridică clară și că ei nu s-au obligat în nici un fel să reglementeze sau să le cedeze pârâților care au dobândit imobilul casă, situația terenului.
Au arătat, de asemenea, că nu au încasat suma de 800.000 lei, ci doar prețul de 250.000 lei care reprezenta valoarea casei. Cât privește terenul au mai arătat că situația nu era clară și că pârâții cunoșteau aceste aspecte, nu au existat schițe de plan sau vreo modalitate ca terenul să fi fost împărțit întrucât pe acel teren se mai afla o casă care a aparținut tatălui și care a fost naționalizată.
Reclamanții au solicitat în probațiune o expertiză de specialitate topografică cu privire la identificarea terenului din litigiu, stabilirea valorii fructelor care s-ar fi putut obține pe ultimii 3 ani de pe terenul folosit de pârâții-reclamanți. Astfel s-a întocmit raportul de expertiză de către ing. G care a arătat la filele 148-150 din dosar că terenul din litigiu este situat în intravilanul localității S M, având o suprafață de 1521 mp.înscris în CF 3774 SMs ub nr.top.4744 și este proprietatea tabulară a reclamanților și, iar terenul cât privește calea de acces a pârâților-reclamanți este de 169 mp. iar în spatele imobilului s-a aflat în folosința pârâților-reclamanți suprafața de 886 mp. nerealizat de către reclamanți având în vedere poziționarea terenul este egală cu 0,30 euro mp./lună.
S-a mai întocmit o expertiză cu privire la valoarea fructelor și a pomilor plantați de către pârâții reclamanți având în vedere și dosarul conexat prezentului dosar din care instanța a reținut conform expertizei întocmite de ing. că terenul cuprinde o suprafață pretabilă pentru agricultură și pe care s-au găsit plantat anterior anilor 1990 un nr.de 14.pomi, pruni, meri, vișini, iar după anii 1990 - 6. iar un număr de 3 metri au fost plantați, având o creștere naturală din drajon. Mai rezultă că nu există arbori și arbuști ornamentali în prezent ci numi sub formă de lăstăriș, format din creșteri spontane de vișini, stejar și terenul prealabil pentru grădinărit sau livada, dovedește că nu a fost lucrat în ultimii 3-4 ani.
A fost efectuată o contraexpertiză de ing. cu privire la terenul în litigiu solicitându-se să se stabilească parcelarea terenului și stabilirea valorii lui de circulație, precum și întocmirea unei schițe de parcelare cu privire la terenul folosit de pârâți și accesibil folosinței imobilului cât și valoarea de circulație a terenului din litigiu, raportat la anul 1990.
Din concluziile acesteia și completările ulterioare, acesta a arătat prin schița de parcelare întocmită în două variante, parcelarea terenului în suprafață de 1521 mp. proprietatea reclamantei astfel: varianta I parcela cu nr.top.4744 se parcelează în două nr.top.distincte 4744/1 în suprafață de 69 mp.și 4744/2 în suprafață de 1452 mp.și varianta II nr.top.4744 se parcelează în 4744/1 în suprafață de 164 mp.și 4744/2 în suprafață de 1357 mp. Din completarea la expertiză rezultă că prețul de circulație pentru terenul din litigiu având în vedere zona în care se află situat este de 3500 euro/ar, ca fiind un preț de circulație pentru terenul din litigiu, iar la nivelul anului 1990 când un dosar era echivalent cu 27 lei, în concluzie suma de 800.000 lei care a fost achitată de pârâți reprezenta 29.630 dolari care se evaluează azi la suma de 93.333 lei RON, iar un mp.de teren este egal cu 126 lei RON.
Au fost audiați martorii propuși de către reclamanți, care au arătat că terenul din litigiu a aparținut familiei și că - căsătorită cu soțul său au înstrăinat imobilul casă și teren după anul 1989, consideră că nu putea să fie vândută fără teren aferent. Au mai arătat că la acea vreme când s-a perfectat vânzarea grădina era plină cu buruieni și nu fusele folosită și la acea vreme au existat mulți cumpărători care au dorit să cumpere acest imobil, însă numai familia a putut cumpăra acest imobil și pentru care au achitat la acea vreme suma de 800.000 lei. Au mai arătat că în ultimii 2-3 ani grădina nu a fost lucrată și de când au existat neînțelegerile intervenite între părți legate de acest teren.
Depozițiile martorilor - și, propuși de pârâții reclamanți au arătat că au cunoștință de faptul că familia a cumpărat imobilul din litigiu cu suma de 800.000 lei, iar când s-a achitat a doua tranșă de bani s-a încheiat actul autentic la notar. Martorul a mai arătat că familia urma să vină pentru transcrierea terenului întrucât s-a discutat la acea vreme că situația terenului nu poate fi clarificată, chemații în garanție obligându-se să clarifice această situație când va fi posibilă. Au mai arătat că terenul este proprietatea comună a celor două case care există pe teren și că la acea vreme familia a cumpărat casa cu etaj cât și terenul aferent.
Reclamanta prin reprezentantul legal a solicitat deplasarea instanței la fața locului, astfel că în data de 22.03.2006 cu ocazia deplasării completului de judecată la fața locului, instanța a reținut că imobilele situate la nr.28 A are curte comună cu imobilul situat la nr.28 pe str.- - din S M și că accesul în imobilul de la nr.28 A proprietatea pârâților-reclamanți se face prin partea din față de lângă poarta comună a celor două imobile, iar contorul pentru gaz se află în spatele casei, iar cele cu privire la apă și canalizarea celor două imobile se află pe terenul din fața imobilului proprietatea pârâților-reclamanți. Mai rezultă că nu există arbuști ornamentali, iar pe grădină se află doar scaieți și mărăcini crescuți la întâmplare, ceea ce confirmă că nu a fost folosită grădina în ultimii ani.
Împotriva acestei hotărâri părțile litigante au declarat apel, astfel: reclamanții pârâți și cât și chemații în garanție și.
Prin decizia civilă nr. 30/Ap din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis apelul reclamanților-pârâți reconvențional și.
S-a admis apelul chemaților în garanție și -
A fost admis apelul pârâților-reclamanți reconvențional și,
declarate împotriva Sentinței civile nr.1675/10.04.2006, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr.9588/2002, și, în consecință:
A fost schimbată în parte sentința apelată, după cum urmează:
a) S-a admis în parte acțiunea principală, pârâții și fiind obligați să plătească reclamanților și suma de 2073,6 Euro, reprezentând despăgubiri pentru folosul nerealizat în perioada 1.09.1999 - 1.09.2002;
b) Pârâții și, au fost obligați să ridice toate plantațiile de pomi fructiferi, arbori și arbuști ornamentali, de, cultivate după anul 1990 pe terenul înscris în CF col.nr.3774 S M;
c) S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanții și împotriva chemaților în garanție și, având ca obiect restituirea contravalorii terenului în suprafață de 1500 mp. inclusă în prețul de vânzare.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
De asemenea, au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr.299/Ap./22.11.2006, Tribunalul Satu Marea admis apelurile exercitate, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Satu Mare.
Această decizie a fost recurată de către pârâții-reclamanți reconvențional și, iar Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr.320/2007, pronunțată în dosar nr-, a admis ca fiind fondat recursul promovat, a casat hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, motivând, în esență, că neregularitățile reținute de către instanța de apel nu se încadrează în prev.art.297 alin.1 Cod procedură civilă și, prin urmare, nu pot determina desființarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În condițiile art.297 alin.2 teza finală Cod procedură civilă, arată, de asemenea, instanța de recurs, dacă există un al motiv de nulitate, instanța de apel va anula hotărârea și va reține procesul spre rejudecare.
Rejudecând apelurile, Tribunalul Satu Marea adoptat decizia civilă nr.276/Ap./29.10.2007 (dosar nr-) și, prin această hotărâre, au fost admise apelurile exercitate de către reclamanți și de către chemații în garanție și a fost schimbată în parte sentința în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat a deciziei civile nr.304/18.03.2002 a Curții de Apel Oradea și, în consecință, a decis respingerea cererii reconvenționale și respingerea cererii de chemare în garanție. Totodată, instanța de apel, a admis și apelul pârâților-reclamanți și și a dispus schimbarea în parte a sentinței în sensul obligării acestora la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2.073,6 Euro, reprezentând despăgubiri pentru folosul nerealizat în perioada 01.09.1999-01.09.2002.
Decizia tribunalului a fost recurată de către toate părțile litigante, recursurile fiind soluționate de către instanța abilitată material și teritorial, Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr.1284/2008 (dosar nr-).
Instanței de recurs a casat din nou hotărârea tribunalului și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind, în esență, că excepția puterii de lucru judecat nu operează în cauză nici în privința cererii reconvenționale, prin intermediul căreia se solicită stabilirea unui drept de superficie, și nici în privința cererii de chemare în garanție, cerere prin care, de această dată, se pretinde o despăgubire rezultată dintr-un delict (art.998 Cod civil), iar nu izvorâtă dintr-un contract.
în rejudecare, cauza a fost înregistrată sub dosar nr-.
Părțile aflate în proces și-au păstrat poziția procesuală, cu o singură excepție. Apelanții și, cu prilejul acordării cuvântului în fond și apoi prin intermediul concluziilor scrise înaintate, au pretins, în temeiul art.294 alin.2 Cod procedură civilă, obligarea adversarilor lor și la plata de dobânzi legale, respectiv actualizarea în raport de devalorizarea monedei naționale, începând cu data soluționării fondului cauzei și până la plata efectivă a creanței de 168.336 RON, stabilită prin sentința ce formează obiectul apelului.
Tibunalul a reținut că apelul promovat de către reclamanții și, privește, pe de o parte, dispoziția sentinței prin care le-a fost refuzată cererea de obligare a pârâților și la ridicarea plantațiilor realizate pe terenul ce formează proprietatea lor, și, pe de altă parte, dispoziția sentinței prin care pârâților li s-a recunoscut un drept de superficie pentru terenul aferent casei de locuit ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Criticile care privesc acțiunea de obligare a pârâților la ridicarea plantațiilor au fost acceptate de către instanța de apel, reținându-se, în fapt, că pârâții au recunoscut la interogatoriu (filele 66-67 din dosarul judecătoriei) că au plantat patru brăduți ornamentali și, totodată, că, potrivit concluziilor cuprinse în raportul de expertiză tehnică întocmit de dl., pe terenul din litigiu, după anul 1990, au apărut alți șase pomi, trei plantați de către pârâți, iar trei (un prun, un măr, un vișin) având o creștere naturală din drajoni.
În drept, asupra acestei chestiuni, tribunalul a reținut incidența disp.art.494 alin.1 și 2 Cod civil, texte în conformitate cu care, dacă plantațiile au fost făcute de către oat reia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le păstra sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Dacă proprietarul terenului cere ridicarea plantațiilor, această operațiune se va desfășura pe cheltuiala celui care a realizat plantația, iar dacă cel dintâi voiește a le păstra, atunci el este dator să plătească terțului valoarea lor. Cu toate acestea, dacă plantațiile au fost făcute de către oat reia persoană de bună credință, proprietarul pământului nu poate cere ridicarea plantației, dar are dreptul, sau de a înapoia valoarea plantației și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
Apreciind, pe temeiul dovezilor administrate în cauză și pe temeiul împrejurărilor ce rezultă din procesele purtate anterior de către părți, că pârâții nu pot fi socotiți ca fiind de bună-credință în privința terenului (ei cunoscând, cel mai târziu, la data de 06.02.1990, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, că obiectul vânzării îl formează doar construcția), tribunalul, în temeiul art.494 alin.1 și 2 Cod civil, a dispus obligarea pârâților la ridicarea plantațiilor de pomi fructiferi, arbori și arbuști ornamentali, de, cultivate după anul 1990 pe terenul înscris în CF 3774 S
Criticile prin intermediul cărora reclamanții își exprimă nemulțumirea față de soluția primei instanțe de recunoaștere a unui drept de superficie în favoarea pârâților și au fost apreciate de către tribunal ca fiind neîntemeiate.
Dovezile administrate în cauză relevă faptul că, pe terenul din litigiu, fiul, împreună cu nora reclamanților, au edificat o casă de locuit, cu acordul reclamanților, adică al proprietarilor tabulari ai terenului, și, în aceste condiții, tribunalul a apreciat că încă la acel moment în favoarea celor care au edificat construcția s-a născut un drept de superficie, format din dreptul de proprietate asupra edificiului și dreptul de folosință asupra terenului aferent. De asemenea, instanța de apel consideră că la data de 06.02.1990, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, atunci când s-a transmis în proprietatea pârâților dreptul asupra construcției a avut loc și un transfer al dreptului de folosință asupra terenului necesar exploatării normale a construcției. Astfel se justifică și declarația vânzătorilor din data de 07.02.1990 (fila nr.42 din dosarul primei instanțe), declarație prin care se atestă că, odată cu construcția, se transferă și terenul în folosință veșnică. Prin urmare, dreptul de superficie, recunoscut pentru prima oară în speță pe cale judiciară prin sentința ce formează obiectul apelului, izvorăște dintr-o convenție și, de aceea, fiind apreciate ca inacceptabile criticile reclamanților.
De altfel, chiar reclamanții recunosc că o soluție rațională presupune acordarea unui drept asupra terenului în favoarea proprietarului construcției, însă sunt de părere că acesta nu trebuie să fie dreptul de superficie, care se acordă gratuit, ci dreptul de servitute de trecere constituit în favoarea proprietarului edificiului.
Tribunalul a considerat că acest ultim argument al reclamanților nu poate fi primit, pe de o parte, pentru că dreptul de superficie nu este un drept care se acordă cu titlu gratuit, așa cum susțin reclamanții, titularul dreptului de proprietate având posibilitatea să obțină o despăgubire pentru lipsa de folosință, și, pe de altă parte, pentru că varianta servituții de trecere oferită de către reclamanți nu satisface exigențele dispozițiilor Codului civil în această materie.
Apelul pârâților și a fost apreciat ca fiind fondat doar în parte.
Potrivit concluziilor expertizei tehnice judiciare efectuată de ing. G, terenul din litigiu, aferent casei de locuit situată în S M,-/A, are o suprafață măsurată de 886 mp. și acesta face parte din parcela de teren în întindere de 1521 mp. individualizată prin nr.top 4744. De asemenea, în conformitate cu același raport de expertiză, din cei 886 mp. o suprafață de 169 mp. este ocupată ca teren aferent casei de locuit, 46 mp. reprezintă cale de acces comună celor două imobile (deținute de familiile, respectiv, ), 85 mp. reprezintă suprafața construită la sol a casei de la nr.28/A, iar 38 mp. sunt folosiți ca spațiu tehnic.
În ceea ce privește folosul nerealizat de către reclamanți, același expert conchide că acesta se ridică la o valoare de 0,3 Euro/mp./lună, concluzie necontestată de către părți în urma comunicării raportului de expertiză.
În consonanță cu raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul agricol, valoarea fructelor naturale aferente terenului în litigiu este nulă, raportat la constatările realizate în fapt de către acesta, potrivit cărora terenul aferent grădinii era nelucrat, neîngrijit, acoperit cu specii de plante specifice terenurilor nelucrate, că cei 20 de pomi fructiferi, dintre care 14 plantați înainte de anul 1990, au o creștere naturală din drajoni, nefiind plantați în mod ordonat.
În aceste circumstanțe factuale, tribunalul a considerat că acțiunea reclamanților prin care pretind obligarea pârâților la plata sumei de 10.800 Euro, reprezentând folosul nerealizat, este întemeiată doar în parte și, pe cale de consecință, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2073,6 Euro, folos nerealizat în perioada 01.09.1999-01.09.2002, pentru terenul în suprafață de 192 mp. (169 mp.teren aferent casei de la nr.28/A și 23 mp. reprezentând J din suprafața de 46 mp. afectată căii comune de acces, cale utilizată de familia și familia ),valoare determinată prin înmulțirea suprafeței de teren cu valoarea stabilită prin raportul de expertiză (192 mp. x 0,3 euro/lună = 2073,6 euro pentru întreaga perioadă de timp).
Apelul exercitat de către chemații în garanție și -S a fost considerat ca fiind întemeiat în întregime.
Potrivit cererii de chemare în garanție, pârâții și au solicitat obligarea chemaților în garanție la restituirea contravalorii terenului în suprafață de 1500 mp. inclusă în prețul de vânzare, în temeiul actului sub semnătură privată intitulat "Declarație", din 07.02.1990 și contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 06.02.1990. Argumentarea acestei cereri fiind întemeiată pe rezoluția procurorului dată în dosar nr.1440/P/2001, rezoluție prin care s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva vânzătorilor, deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale, dar prin care s-a constatat că există fapta de înșelăciune, și, în drept, pe disp.art.998 Cod civil.
Tribunalul examinând această cerere din perspectiva criticilor cuprinse în motivele apelului, s-a preocupat mai întâi de incidența în cauză a disp.art.22 alin.1 din Codul d e procedură penală.
Potrivit acestui text, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Având în vedere caracterul neechivoc al acestei norme, tribunalul, fără să se considere obligat să recurgă la metodele de interpretare a legii, a constatat că rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale, indiferent de motivare, nu are autoritate în fața instanței civile, fiindcă ea nu poate fi subsumată noțiunii de hotărâre definitivă a instanței penale.
În speță, însă, situația este complicată de împrejurarea că rezoluția procurorului a fost examinată de către două instanțe penale în urma plângerii și, respectiv, recursului exercitat de către chemații în garanție, participanți la încheierea convenției în calitate de vânzători.
, în aceste circumstanțe, rezoluția procurorului, de vreme ce a fost menținută de către instanța penală, ar trebui să aibă autoritate în fața instanței civile.
Cu toate acestea, tribunalul a considerat că rezoluția adoptată în cauză de către procuror nu se impune în speță în fața instanței civile în privința faptei, în privința persoanei care a săvârșit-o și în privința vinovăției acesteia, deoarece rezoluția s-a consolidat în urma demersului judiciar al chemaților în garanție și recunoașterea unui asemenea efect însemând, fapt absolut inadmisibil, încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Așa încât, instanța de apel, nerecunoscând autoritatea în speță a rezoluției procurorului, a analizat delictul ale cărui victime se pretind pârâții.
Având în vedere că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între chemații în garanție și pârâți, cartea funciară în care era înscris imobilul evidenția cu claritate împrejurarea că vânzătorii (chemații în garanție) au un drept de proprietate doar asupra construcției și că titularii dreptului de proprietate asupra terenului sunt alte persoane, având în vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 06.02.1990 s-a transmis în proprietatea cumpărătorilor doar dreptul de proprietate asupra construcției și, deopotrivă, având în vedere declarația din data de 07.02.1990, dată de către aceiași vânzători, tribunalul a considerat că nu se poate reține că cei care au participat la operațiunea de vânzare-cumpărare în calitate de vânzători i-ar fi indus în eroare pe cumpărători cu privire la faptul că obiect al vânzării îl formează și terenul, fiindcă, cel mai târziu la data încheierii contractului în formă autentică, cumpărătorii au aflat în mod oficial că terenul nu face obiectul vânzării. Astfel fiind, tribunalul a apreciat că în speță nu se poate reține săvârșirea unui delict civil de către chemații în garanție și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de către pârâți în această privință.
În altă ordine de idei, tribunalul a fost de părere că cererea pârâților îndreptată împotriva chemaților în garanție este prescrisă, ca efect al incidenței disp.art.1, art.3 alin.1 și art.8 alin.1 din Decr.nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, fiindcă, dacă s-ar fi admis, prin absurd, că a existat totuși un delict de inducere în eroare, atunci termenul general de prescripție a început să curgă imediat ce pârâții au cunoscut paguba și pe cei răspunzători de ea (a se vedea, în această privință, procesele anterioare purtate, procese inițiate în ianuarie 1992) și până la data promovării acțiunii de față acest termen s-a împlinit.
În ceea ce privește cererea formulată de către pârâți în temeiul art.294 alin.2 Cod procedură civilă, tribunalul a decis să o respingă pe considerentul că ea depinde întrutotul de soluția dată cererii de chemare în garanție și, cum această cerere a fost refuzată, se impune și respingerea acestei cereri.
Împotriva hotărârilor pronunțate au fost formulate următoarele recursuri:
1.Reclamanta și chemații în garanție și, solicitând modificarea deciziei și respectiv schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii reconvenționale formulată de și și obligarea acestora la cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, integral, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
În motivarea cererii lor recurenții arată ca fiind eronată aprecierea instanței de fond potrivit căreia rezultă fără putință de tăgadă că pe terenul din litigiu intervenienții ar fi edificat o casă de locuit cu acordul proprietarilor tabulari ai terenului, deși din probele administrate rezulta o altă stare de fapt.
Pentru a dezvolta această idee însă, după prezentarea cronologică a modul în care dreptul de proprietate asupra terenului și asupra construcțiilor a trecut din patrimoniul antecesorilor în patrimoniul recurenților, reclamanta însăși concluzionează că și (părinții lui și ), au tolerat construcția chemaților în garanție.
Această tolerare în sine reprezintă un acord pentru folosința terenului aferent construcției, deoarece este cea mai simplă încadrare juridică ce se poate face.
Practic copiii, construind pe terenul părinților, au dobândit proprietatea asupra casei și folosința asupra terenului, adică o superficie recunoscută și în perioada anterioară anului 1990 de practica judiciară, în aceste cazuri prezumându-se acordul părinților, iar cel care invoca lipsa acestui acord având obligația să facă dovada opoziției părintelui față de acțiunea de a construi a copilului, acestea fiind singurele situații în care superficia nu a fost recunoscută.
Nimeni nu afirmă că superficia trebuie să fie cu titlu gratuit, dar reclamanta s-a opus oricărei recunoașteri a dreptului de folosință în favoarea proprietarilor construcției, astfel încât instanța nu a putut recunoaște folosința reclamanților reconvenționali decât așa cum a fost ea conturată în patrimoniul chemaților în garanție, adică cu titlu gratuit.
Reclamanta a formulat, prin însăși cerea de chemare în judecată pretenții, întemeiate pe dreptul său de proprietate și pe lipsa oricărui titlu al pârâților care să justifice folosința acestora asupra terenului, fundament complet diferit de cel care ar susține dreptul reclamantei de a obține o contravaloare a acestei folosințe, dar care nu poate fi pusă în discuție și analizată decât dacă s-ar fi cerut prin acțiune stabilirea pentru viitor a unei asemenea redevențe.
O astfel de cerere formulată ar fi determinat o analiză mult mai aprofundată a apărării pârâților privind includerea în prețul încasat de chemații în garanție a folosinței terenului -cel puțin pentru o perioadă-, dar cererea nu a fost formulată în acest sens, astfel încât nici apărarea invocată nu a fost supusă unei cercetări amănunțite.
În ceea ce privește critica privind compensarea cheltuielilor de judecată, aceasta nu este întemeiată, deoarece în mod corect instanțele, fiind sesizate cu cereri făcute atât de reclamantă cât și de pârâți în toate fazele procesuale, în mod corect a compensat cheltuielile de judecată, admițând parțial cererile formulate de aceștia.
2.Pârâții-reclamanți reconvenționali au formulat recurs solicitând, în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei, a celeilalte moștenitoare a reclamantului decedat pe parcursul procesului și a chemaților în garanție, cu consecința respingerii cererii privind obligarea recurenților la contravaloarea folosului nerealizat, cu menținerea celorlalte dispoziții din hotărârea atacată.
În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, recurenții invocă faptul că au fost obligați la plata sumei de 2.073 euro față de un subiect de drept lipsit de capacitate de folosință, deoarece creditorul stabilit de instanță era decedat în momentul pronunțării hotărârii.
Critica nu este întemeiată, deoarece sub aspectul dispozitivului hotărârii ceea ce a făcut instanța a fost să includă în masa succesorală a defunctului partea ce-i revenea din creanță, corespunzătoare calității sale de coproprietar pe o perioadă din cea pentru care despăgubirile au fost acordate, instanța nefiind investită nici cu stabilirea sumei ce revenea defunctului, nici cu partajarea ei față de cele două moștenitoare (despăgubirile au fost acordate pentru 01.09.1999-01.09.2002, în timp ce până la 13 august 2002 avut calitatea de coproprietar și ).
Referitor strict la mențiunea că a fost admis apelul formulat de cei doi reclamanți, greșeala este evident materială, fiind firesc ca în locul defunctului să fie indicate cele două moștenitoare și. Această eroare materială nu este însă de natură a determina casarea hotărârii, deoarece nulitatea nu se încadrează în cele prevăzute de art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, necauzând practic nici un prejudiciu recurenților.
În ceea ce privește cererea subsidiară privind înlăturarea obligației de plată a sumei de 2.073 euro, recurenții apreciază că soluția instanței vine în contradicție cu propriile constatări ce se regăsesc în cuprinsul considerentelor și a concluziei privind regimul juridic gratuit al superficiei constituit inițial în favoarea chemaților în garanție-vânzători.
Critica este întemeiată, deoarece nu s-a dovedit că în momentul în care s-a realizat acordul de voință între părinții-proprietari tabulari și copiii-constructori ai imobilului, valoarea folosinței ar fi fost stipulată sau s-ar fi impus plata contravalorii acesteia, ori în lipsa unei negocieri exprese a plății contravalorii folosinței terenului interpretarea contractului nu poate determina altă concluzie decât aceia că vânzătorii-chemați în garanție au transmis dreptul în coordonatele în care el se regăsea în patrimoniul lor în momentul transmiterii dreptului real. Dacă folosința lor era cu titlu gratuit, atunci și dobânditorii au un drept de folosință cu titlu gratuit, acest caracter putând fi modificat doar printr-un nou acord de voință al părților.
Față de cele reținute, instanța va admite recursul pârâților reclamanților reconvenționali în temeiul art. 304 pct. 9 combinat cu art. 312 al. 1-3 Cod procedură civilă, în sensul că va modifica decizia și, respingând apelul reclamantei în nume propriu și ca moștenitor al tatălui ei și chemaților în garanție, va păstra soluția de admitere a apelului pârâților, înlăturând obligarea acestora la plata unor sume cu titlu de despăgubiri -folos nerealizat pe perioada 01.09.1999-01.09.2002.
În baza art. 274 Cod procedură civilă instanța va obliga pe intimații reclamanți la 301,15 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurenților pârâți-reclamanți reconvenționali, reprezentând taxe judiciare de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenții, și -, toți cu domiciliul în Germania șicu domiciliul procedural alesîn S M,-, biroul 8, județul S M, în contradictoriu cu intimații pârâți și, ambii domiciliați în S M, str. - -,. nr.2,. 5, județul S M, formulat împotriva deciziei civile nr. 30/Ap din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.
Admite recursul civil introdus de recurenții pârâți și, ambii domiciliați în S M, str. - -,. nr.2,. 5, județul S M, împotriva deciziei civile nr. 30/Ap din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care o modifică în sensul că:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanta -în nume propriu și ca moștenitoare a defunctului reclamant, apel însușit și de moștenitoarea și de chemații în garanție și -
Menținând soluția de admitere a apelului pârâților-reclamanți reconvenționali, schimbă sentința civilă nr. 1675 din 110 aprilie 2006 Judecătoriei Satu Mare, în sensul că:
Respinge capătul de cerere al reclamantei -în nume propriu și ca moștenitoare a defunctului reclamant, acțiune însușită și de moștenitoarea, privind obligarea recurenților și la plata contravalorii folosului nerealizat.
Menține restul mențiunilor deciziei și sentinței atacate.
Obligă intimații, și -S în favoarea recurenților și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 301,15 lei în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 14 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
-judecător fond -
-judecători apel -
-redactat decizie - judecător -27.10.2009
-dactilografiat grefier -27.10.2009 -7 ex.
-comunicat 28.10.2009-5 ex.
-
-
- -, toți cu domiciliul în Germania șicu domiciliul procedural alesîn S M,-, biroul 8, județul S
-
-, ambii domiciliați în S M, str. - -,. nr.2,. 5, județul S
Președinte:Doina MăduțaJudecători:Doina Măduța, Dana Cigan, Felicia Toader
