Obligație de a face. Decizia 150/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 150
Ședința publică din data de: 12.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL împotriva deciziei civile nr. 1247/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA.
La apelul nominal, făcut în ședință publică intimata reclamantă prin avocat cu delegație de substituire la dosar, lipsind recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL și intimatul pârât SC AL SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că cererea de recurs este netimbrată și că intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA au fost citați cu motivele de recurs.
Curtea, din oficiu, invocă excepția de netimbrare a cererii de recurs și pune în discuție această excepție.
Reprezentantul intimatei reclamante învederează Curții că nu poate pune concluzii pe această excepție întrucât este stagiar, însă depune concluzii scrise.
Curtea reține pe excepția netimbrării cauza ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL împotriva deciziei civile nr. 1247/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr. 15037/301 la data de 04.12.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primarul General și SC AL SA, solicitând să se constate dreptul său de a cumpăra, în condițiile Legii 85/1992 și Decretului Lege nr.61/1990, imobilul din B -. -, nr. 4,. A, - 57B, parter,.2, sector 3, pe care-1 ocupa în calitate de chiriaș, și să se dispună obligarea pârâtei Municipiul B prin Primarul General la încheierea contractului de vânzare cumpărare al imobilului pe care-l ocupa în calitate de chiriaș în baza Legii 85/1992 și a Decretului Lege nr. 61/1990.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul de la adresa menționată a fost finalizat la data de 31.08.1993, construcția acestuia fiind realizată din fondurile asigurate conform HG 391/5.08.1993. În aceste condiții reclamanta a încheiat contractul de închiriere (în anul 1995) în care s-a făcut mențiunea, de către reprezentantul proprietarului, ca respectivul contract a fost încheiat în condițiile Anexei nr.6 din Normele Metodologice de aplicare HG nr.391/1993, creându-se aparenta ca imobilul, deja încadrat ca și locuința socială, nu putea fi cumpărat de către chiriași. Aceasta mențiune însă nu are un suport legal și pe cale de consecință nu produce efecte în sensul încadrării imobilului în litigiu ca și locuința socială. Prin urmare, neexistând un astfel de act normativ administrativ, înseamnă că atât în fapt cât și în drept imobilul aparține proprietății publice și se încadrează în categoria construcțiilor edificate conform dispozițiilor generale ale HG 391/1993 care poate fi cumpărat la cerere de către chiriaș.
În drept, au fost invocate prevederile Decretului Lege nr. 61/1990, Legea 85/1992 republicata, HG nr.391/1993, Legea nr. 114/1996, art.38 și urm, art. 1073 și urm C Civil.
Pârâta Municipiul Bad epus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În cea ce privește inadmisibilitatea primul capăt de cerere, pârâta arată că statutul unei locuințe se schimbă numai prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului B, iar statul nu poate fi obligat să vândă. Imobilul în litigiu a fost finalizat de către în baza HG nr. 391/1993, apartamentele având caracterul unei locuințe sociale, statutul lor fiind ulterior reglementat de legea 114/1996 și Legea 213/1998. Proprietarul este singurul în măsură să hotărască destinația unei locuințe, potrivit prevederilor Codului civil și a Constituției României, iar reclamanta cunoștea și a acceptat caracterul de locuință socială, în contractul de închiriere fiind inserată mențiunea aceasta. Acest apartament face parte din categoria celor sociale iar chiriașii plătesc chirii modice.
Pârâta SC AL SA a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În susținerea excepției invocate a arătat că între SC AL SA și reclamantă nu există raporturi contractuale de închiriere în baza cărora pârâta să fie obligată la perfectarea contractului de vânzare cumpărare. Dreptul de a dispune asupra imobilului în litigiu îl are proprietarul, în speța Municipiul Mai mult unitatea pârâtă nu poate fi obligată la încheierea contractului de vânzare cumpărare doar pentru motivul că este cunoscută ca o unitate specializată în vânzare de locuințe, fiind necesar și existența unui contract prin care să-și asume aceasta obligație. SC - SA, are calitate de administrator al fondului locativ.
La termenul de judecată din 27.02.2008, instanța, a luat act de modificarea acțiunii reclamantei în sensul că primul capăt de cerere este un argument al celui de-al doilea capăt de cerere și nu-l va soluționa în mod distinct.
La același termen de judecată instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC AL SA.
Prin sentința civilă nr.3117/26.03.2008 s-a admis cererea reclamantei și a fost obligată pârâta să vândă reclamantei apartamentul nr.2 situat în B, str. -. - nr.4, -.57B,. A, parter, sector 3.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la momentul recepționării blocului erau aplicabile disp. Legii 85/1992 și cele ale HG 391/1993, iar ceea ce conferă unei anumite locuințe caracterul de "locuință sociala" nu este mențiunea aplicată pe contractul de închiriere ci îndeplinirea cumulativa a celor două condiții, și anume să fie construită din fondurile statului și să aibă destinația de locuință socială stabilită de autoritatea administrativă competenta.
Pârâții nu au făcut dovada că locuința respectivă ar fi fost edificată din fonduri destinate de construcții sociale și nici dovada faptului că ulterior construirii proprietarul ar fi trecut locuințele din acel bloc în categoria "locuințelor sociale" printr-o hotărâre a. Imobilul situat în -. - nr. 4, deși a fost construit din fondurile statului, nu face parte din categoria imobilelor destinate locuințelor sociale așa cum se reglementează în art. 14 din HG 391/2003.
Prin urmare, apartamentul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Decr.-Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, ceea ce înseamnă că acesta poate fi cumpărat de către titularul contractului de închiriere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 11.07.2008.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta pârâtă a arătat că instanța în mod greșit a admis acțiunea reclamantului și că deși reclamantul locuiește în continuare în apartamentul în litigiu în baza unui contract de închiriere și a achitat atât chiria restantă cât și cotele la întreținere, acest fapt nu instituie obligativitatea în sarcina statului de a vinde bunul său dacă nu dorește.
Statul poate construi locuințe, însă nu poate fi obligat a le vinde, dacă nu dorește acest lucru, în sens contrar s-ar încălca dreptul de proprietate al statului asupra apartamentului, care este garantat de constituție fără a se face distincție cu privire la proprietar - statul sau orice altă persoană.
De asemenea, s-a susținut în cuprinsul motivelor de apel că, potrivit art. 971.civ. lipsa consimțământului duce la nulitatea actului juridic încheiat.
Mai mult decât atât, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 aceste imobile construite din fondul locativ de stat pot fi cumpărate de către titularii contractelor de închiriere, iar potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990 întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuințe, în nici un caz că sunt obligate a vinde aceste apartamente.
Prin decizia civilă nr. 1247A/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefundat, apelul astfel formulat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Așa cum a reținut și prima instanță, locuința ce face obiectul litigiului a fost construită din fondurile statului și a fost recepționată de Primăria Municipiului B în baza HG nr.391/1993.
În speță,a constatat instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de 85/1992, respectiv: s-a făcut dovada că locuința a fost construită din fondurile statului, că reclamanta este titulara unui contract de închiriere cu privire la această locuință și că nu există vreo interdicție cu privire la înstrăinarea acestei locuințe.
De asemenea s-a avut în vedere că recurenta nu a făcut dovada faptului că locuința respectivă ar fi o locuință socială, simpla menționare în contractul de închiriere a faptului că locuința ar fi socială nu poate conduce la această concluzie.
Pentru a fi considerată locuința socială, se impunea ca prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului B să se fi stabilit caracterul de locuință socială, or în speță recurenta nu a făcut dovada existentei unei astfel de hotărâri.
Susținerea recurentei în sensul că nu poate fi obligată să-i vândă reclamantei locuința din litigiu a fost apreciată ca neîntemeiată, reținându-se că locuințele pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea 85/1992, astfel că, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea menționată mai sus, Primăria Municipiului B poate fi obligată la vânzarea acestor locuințe.
Față de dispozițiile art. 971 civ. legiuitorul a instituit o excepție, în sensul că locuințele pot fi vândute către titularii contractelor de închiriere cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea 85/1992.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-apelantă.
În motivarea recursului se susține în esență că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și greșită aplicare a dispozițiilor art.304 pct.9 proc.civ.
Imobilul a fost construit din fondurile statului și, în consecință, nu poate fi obligat acesta să încheie contracte de vânzare-cumpărare către chiriași.
S-ar încălca dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor deținute, drept care este garantat de constituție fără a se face distincția cu privire la proprietar, respectiv statul sau persoana fizică.
Potrivit art. 971 civ, contractele care au obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, astfel că, lipsa consimțământului duce la nulitatea actului încheiat.
De asemenea, art. 1 al.1 din Legea nr.85/1992, prevede că, imobilele construite din fondul locativ de stat, pot fi cumpărate de către titularii contractelor de încheiere.
Mai mult, art.1 din Decretul-Lege nr.61/1990 menționează că, întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuințe. În consecință, nu se face referire la obligativitatea înstrăinării acestor locuințe.
Recurs netimbrat.
În ședința publică din data 12.03.2009, Curtea a pus în discuția părților, din oficiu, excepția de netimbrare a recursului.
Analizând cu precădere excepția astfel formulată, corespunzător exigențelor art. 137 alin. 1.pr.civ. Curtea constată caracterul ei fondat.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Recurentul a fost înștiințat, prin citația emisă pentru primul termen de judecată, cu privire la obligația de a achita taxa de timbru și timbrul judiciare în cuantum de 4 lei, și respectiv 0,15 lei aferente căii de atac exercitate.
Potrivit art. 20 alin. 1-3 din Legea 146/1997, taxele judiciare de timbru se achită anticipat, iar neîndeplinirea obligației de plată a acestora atrage sancțiunea nulității cererii de investire a instanței.
Constatând că recurentul, deși legal înștiințat cu privire la cuantumul taxelor judiciare datorate pentru soluționarea căii de atac promovate, nu a depus, până la prima zi de înfățișare, dovada îndeplinirii acestei obligații, Curtea urmează a dispune, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997, anularea recursului ca netimbrat.
Se va lua act de faptul că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează, ca netimbrat, recursul formulat de către recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL împotriva deciziei civile nr. 1247/17.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Tehred-
2ex/06.04.2009
Jud.apel. TB 4 -
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
